Înainte de toate, permiteți-mi să mă apăr împotriva a ceea ce mi s-ar putea reproșa: Levantul este un poem, iar Liternautica un site dedicat prozei. Să nu ne lăsăm întru totul amăgiți de prezentarea produsului! Levantul este un poem, da, însă unul epic, o epopee. În multe puncte însă nu răspunde nici măcar acestei ultime definiții: există pagini scrise în totalitate în proză, altele de teatru (a se vedea anexa de la finalul cărții, sau a doua variantă a cântului unsprezece), ce ne limitează posibilitatea de a clasifica Levantul ca pe un poem pur, mai ales când nu neapărat dimensiunea lirică este una centrală. Așadar, putem face o excepție (atunci când însăși opera este o excepție) și întocmi aici recenzia acestui volum cărtărescian.
Acum că ne-am clarificat (sau confundat și mai mult?) ideile, întrebarea care se impune este: de ce să citim Levantul? În primul rând, cred eu, pentru că această carte ne oferă o rafinată incursiune în istoria țării. Chiar dacă arcul de timp descris nu este precizat cu exactitate, autorul referindu-se la anul în care se petrec faptele ca 18…, situația politică a Țării Românești din secolul nouăsprezece este veridic descrisă, precum și locurile, tradițiile și oamenii. Mai cu seamă limbajul, izvor nesecat de ironie (limbaj despre care autorul spunea, într-un interviu, că a vrut să îi aducă un omagiu în carte), cel muntenesc, principalul grai care stă la baza limbii române literare de astăzi, este redat cu meticulozitate de către poet, amestecat cu termeni grecești sau turcești, ori franțuzești, atunci când personajele provin din respectivele zone geografice sau au făcut studii în străinătate. Bogăția limbii, dar și introducerea unor termeni moderni într-o poveste din trecut (procedeu tipic postmodernist, care de fiecare dată provoacă râsetele cititorului) constituie, în opinia mea, încă un motiv serios pentru care această carte merită să fie citită. Și nu doar atât. Pentru a înțelege și mai bine tonul volumului (ce uneori poate părea experimental), va trebui să încercăm să definim, pe scurt, curentul literar din care opera face parte.
Postmodernismul este un termen care, în literatură, desemnează în principal ruptura față de realismul ”plat”, omniscient, pozitivist al secolului nouăsprezece, o mai mare atenție a scriitorului acordată subiectivismului și fragmentarismului în narare, dar și spațiu mai amplu acordat fanteziei, în detrimentul realității obiective, unanim recunoscute. Aceste elemente se regăsesc din plin în Levantul, alături de citație și de imitație (așa-zisa pastișă) procedee ce trebuiesc privite ca făcând parte din același curent postmodernist (după modelul lui T.S.Eliot din The Waste Land a sau al lui Thomas Pynchon din Mason & Dixon) și nu ca o incapacitate a scriitorului, un act furtiv de plagiatură, așa cum de multe ori se speculează. Levantul este, dacă vrem, și o definiție a postmodernismului literar ce trebuie, înainte de toate, privită ca atare.
Cam atât despre partea tehnică. Firul narativ al epopeii este, de asemenea, antrenant. Manoil, un june valah, navighează înspre Levant (nume general dat țărilor care înconjoară, la est, bazinul mediteran) pentru a se întâlni (în Grecia) cu sora sa, Zenaida, rumâncă din Carpați și a pune la cale împreună un plan pentru a scăpa de domnitorul despotic al Țării Românești (al cărui nume nu este menționat, cred eu, pentru a se păstra o anumită distanță între dimensiunea pur istorică a epocii și cea pur literară a scrierii). Lor li se alătură piratul Iaurta, cavalerul Languedoc, inventatorul Ampotrofag și nevasta sa Zoe, precum și Zotalis, fiul lui Iaurta, fost coleg de studenție la Cambridge cu Manoil. Împreună vor trece prin tot soiul de peripeții pentru a realiza scopul mai sus amintit.
Este interesant de observat cum Levantul nu se distinge foarte mult de opere ca Orbitor, Travesti sau Nostalgia: aceleași reverii tipic cărtăresciene apar constant și aici, doar că de data aceasta sunt scrise în versuri. Autorul se dedică propriilor sale viziuni cu aceeași capacitate stilistică deosebită, aceeași minuțiozitate și prețiozism, la care adaugă însă și priceperea de a versifica. Glumele introduse în puncte strategice, în general după descrieri amănunțite, care se întind pe câteva pagini și gravitează în jurul a subiecte precum constituția universului, existența sau non-existența unui principiu divin, rolul poeziei în societate, democrație sau absolutism, trecerea ireversibilă a timpului și așa mai departe, sunt prezente și aici. Cei de care se face haz sunt în principal pirații, cu apucăturile lor animalice, șatra de țigani care le iese în cale protagoniștilor la un moment dat, alaiul domnitorului, turcii în general. Sunt exaltate virtuțile neamului românesc, ca într-o epopee ce se vrea a continua tradiția literară trecută, aducând în același timp în atenția cititorilor inovațiile literaturii moderne.
Fapt curios sau nu: nicio bătălie nu este descrisă în Levantul. Prin metode ingenioase, personajele reușesc de fiecare dată să ocolească lupta sau, mai bine zis, autorul face în așa fel încât să le ușureze mereu înaintarea spre București, acolo unde va avea loc scena finală.
Ar mai fi un alt element-cheie: relația dintre Autor și personajele sale. Însă nu pot divulga și în ce mod (magistral după părerea mea!) reușește scriitorul să confrunte, uneori până la întrepătrundere și chiar dincolo de ea, planurile temporale și să se joace cu dimensiunea realității din operă și cea a realității din afara operei. Nu vreau să vă stric, așadar, surpriza de a descoperi această metodă singuri, așa cum tot singuri va trebui, dragi cititori, să descoperiți cartea, prin lecturare.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Am cumparat cartea anul trecut, dar nu am citit mai mult de 50 de pagini din ea :D Poate voi incerca sa o reiau, caci ai scris atat de frumos despre ea ca ma intreb daca nu am pierdut ceva important.
Nu trebuie să fii iubitor de poezie pentru a putea aprecia Levantul, nici măcar un iubitor de Cărtărescu. Nevrând să exagerez, aș spune că e ultimul exemplu de poezie înaltă trecut prin sita modernității (care, din ce în ce mai deasă, nu mai permite trecerea a ceva care să fie de aceeași importanță, care să se impună, deci, în genul acesta literar pe cale de dispariție). Iar ăsta e doar un punct de vedere din care poți privi Levantul. Mai sunt atâtea altele.
Cum ii trimitem link lui Basescu, sa priceapa si el mai bine cartea favorita? :)
La orice pagina am deschide Levantul sintem captivati de „Bogăția limbii” si cum spui tu, „introducerea termenilor moderni într-o poveste din trecut” dar si muzicalitatea, inventarea cuvintelor, in general. E opera de caapatai a lui Cartarescu si motivul numarul unu pentru care merita Nobelul. Ma bucurasem sa aflu ca a fost tradus in franceza (ceea ce i-ar fi marit enorm sansele la premiu) dar dupa aceea am aflat ca nu e vorba de original ci de o poveste scurtata.
E foarte greu să traduci și să păstrezi intacte elementele de prozodie. Ar fi nevoie de un traducător genial, și poet pe deasupra!
P.S. a fost tradus și în spaniolă și suedeză, că tot zici de Nobel.
Pe mine m-ai convins cu aceasta recenzie. Urmatoarea carte pe lista este Levantul (•◡•)
Foarte bine! Sper sa-ti fie pe plac!
Te astept cu o impresie după.