Lisa

Este tîrziu la amiază. Ultimele raze de soare se preling pe acoperișuri, scăldînd casele moleșite de căldură, într-o lumină moale.
Sătulă de singurătatea apartamentului ies în stradă hotărîtă să ignor gîndurile care se strecurau din colțurile camerei pustii. Îmi lipesc spatele de zidul cald, închid ochii și încerc numai să ascult, să miros lăsînd liniștea după -amiezii să mă cuprindă.
Într-un tîrziu pornesc încet la drum, fără țintă numărînd printre buze pietrele care îmi ieșeau în cale. Sunt într-un fel împăcată cu mine și restul lumii.
Mă trezesc din îmbrățișarea serii, atenția fiindu-mi atrasă de o fetiță care stătea pe treapta unei case.
Cu genunchii la gură și rochița în jurul gleznelor, stătea gînditoare și cu privirea pierdută, undeva spre casele de pe cealaltă parte a străzii. Puteai spune ca dormea cu ochii deschiși. Nu părea speriată și nici singură, și nu avea nici atitudinea unui copil fugit de-acasă. Dimpotrivă, părea senină și gîndurile care-i străbăteau căpșorul ondulat, păreau a fi vesele și frumoase. Din cînd în cînd zîmbea iar ochii mari și clari străluceau umezi.
Mă așez lîngă ea, încercînd să văd cu ochii ei.
Casele dincolo de stradă păreau a avea o viață a lor. Unele aveau fețe zîmbitoare, altele priveau încruntate, iar altele priveau nepăsătoare, toate martore neclintite a vieții din jurul lor.
Fetița, după zîmbetul care-l avea pe față, părea să vadă numai casele zîmbitoare. De fapt și mie tot alea îmi plăceau. Ea, fără să mă privească șoptește dintr-o dată cu admirație în glas.
-Le auzi cum povestesc?Toată ziua stau de vorbă, trebuie numai să asculți bine și atunci le înțelegi limba…nu e greu, vorbesc aproape ca noi, numai la „O“ trebuie să fii atentă, îl stîlcesc puțin.
Mă prefac că sunt numai urechi, nu vreau să-i stric jocul, aplec puțin capul ca și cum așa auzeam mai bine, trăgînd cu ochiul la fețișoara ei.
Ea asculta nemișcată, sprîncenele erau puțin ridicate iar cu zîmbetul pe buzele fragede, arăta ca o pictură celebră într-un apus de soare. Dar degetele cu unghiile roase strîngeau o cută în rochița decolorată și o lacrimă se prelingea pe obrajii prăfuiți.
Rămăsesem nemișcată, răscolită de tristețea ei și sperînd că nu este nimic grav.
Ea se ridicase ca un om bătrîn, proptindu-și pumnul stîng pe treaptă, iar rochița se rostogoli pînă la glezne.
Abia atunci am putut vedea pantofii mult prea mari pentru piciorușele ei subțiri, juliți în bot și prăfuiți. Un mister o învăluia și aș fi vrut să o iau în brațe, să o ocrotesc, aș fi fost în stare în acel moment să-i dăruiesc toate frumusețile pămîntului.
Ea își șterse nasul cu dosul palmei și cu un oftat cum numai copii pot ofta, îmi întinse mînuța fără să ridice capul.
-Hai să plecăm de aici, spuse zîmbind tristă.
Ce puteam spune, am luat mînuța întinsă și am pornit încet, amîndouă tăcute și cu gîndurile duse ( eu care lăsasem gîndurile acasă !!)
După un timp, am întrbat-o cu un ton ca și cum ar fi fost cel mai banal lucru din lume, cum o cheamă și unde stă.
O chema Lisa, iar acolo unde stă are tot timpul să se ducă.
Da…un copil rănit la suflet și un adult care cunoaște puțin legile..oare ea știa că nimic nu era așa ușor cum părea? Nu știam cum să fac să înțeleagă, nici eu nu aș fi vrut să o trimit „acolo „ deși habar nu aveam unde!
Am amînat întrebarea pentru mai tîrziu, vrînd să aflu în primul rînd de ce a plîns.
Ca și cum aș fi vrut să fac conversație, aduc vorba despre casele vorbărețe, observînd prea tîrziu că am atins un punct dureros pentru Lisa. Ochii ei mari se tulburaseră din nou, întrebîndu-mă fără să o întreb.
-Crezi că se va face bine băiețelul?
Unu și unu fac doi!… deci ea a auzit casele vorbind de un băiețel bolnav…ciudat, o cred fără să clipesc, dacă mi-ar fi spus că după colț va apare un balaur scuipînd foc, aș fi crezut și asta.Intrasem într-o lume a ei, în care raționalitatea nu avea loc, în care ne regăsim din visele noastre din copilărie, ne regăsim nevinovați și invulnerabili față de lume. I-am răspuns ca și cum aș fi ascultat și eu toată povestea de la casele vorbărețe…sunt convinsă că se va face bine, ai să vezi, în două trei zile se va juca din nou pe stradă. În același moment mi-am dat seama că mă avîntasem prea departe…“ se va juca pe stradă!!“ ce făceam dacă băiețelul era în fașă?

Din fericire, Lisa s-a luminat la față spunîndu-mi fericită, – și ea este convinsă că așa va fi, se rugase mult pentru el, iar zîmbetul ei era atît de strălucitor încît uitasem pe loc că de fapt eu joc numai jocul ei.
Am respirat pe ascuns ușurată, nu puteam spune ce simțeam, Lisa cu toată vîrsta ei fragedă emana o mare independență, eram sigură că la cel mai mic cuvînt fals aș fi pierdut-o. De ce simțeam asta nu știu, era pentru mine o minune mică și de o valoare inexplicabilă.
Mirată de tot ce simțeam, căutam o soluție ca să stăm mai mult împreună.Mi-am adus aminte de biscuiții din dulap.
Convinsă că nici un copil nu refuză ceva dulce și un pahar de lapte proaspăt, am întrebat-o dacă nu vrea să mergem la mine să savurăm niște biscuiți dulci la un pahar de lapte.Mi-a raspuns în felul ei, drăguță dar hotărîtă, că nu-i este foame, dar dacă vreau o pot conduce pînă la colț, este timpul să plece.
Nu am mai avut timp să-mi adun gîndurile, am mers cu ea mînă în mînă pînă la colț unde ne-am despărțit la fel de repede cum ne cunoscusem.
Înțepenisem în același loc, făcînd mîna căuș ca să păstrez căldura mînuței care se așezase cu atîta încredere în mîna mea. Lisa îmi mai trimise un surîs, îndepărtîndu-se încet, rochița prea lungă fluturîndu-i în jurul gleznelor subțiri.
Am stat și am privit-o pînă cînd nu mai puteam să deslușesc decît o pată roz sub felinarele care începuseră să se aprindă. M-am întors pe călcîie și am pornit spre casă cu senzația că am pierdut ceva, un gol se așternuse în mine, și pentru prima oară nu știam ce să fac cu timpul liber și care se întindea la nesfîrșit.
Ajunsă acasă, am intrat în apartamentul pustiu, niciodată nu mă simțisem atît de singură. Un gînd nu-mi dădea pace, vroiam să mă duc după ea, să o caut, să o însoțesc cel puțin pînă acasă, dar era deja prea tîrziu și nu știam dacă ea ar fi fost de acord să aflu unde locuiește.
Astfel am înghițit doi biscuiți fără să știu de fapt ce mănînc, la lapte am renunțat, mi se părea un sacrileg să beau lapte fără Lisa. M-am culcat cît mai repede mai mult ca să scap de gîndurile care nu-mi dădeau pace. Lisa în rochița roz era înaintea ochilor mei, miroseam chiar prezența ei, un miros de piele caldă, de păr prăfuit, un miros din copilărie cînd înfierbîntați de joacă ne odihneam pe iarbă.
Înainte să adorm, am luat o hotărîre care mi-a adus somnul și mi-a luat neliniștea.
De dimineață o rază curioasă încerca să-mi intre în ochi, trezindu-mă la timp. În baie vedeam în oglindă o stradă lungă iar la capătul ei o rochiță roz ce se îndepărta fluturînd.
Dintr-un salt am fost îmbrăcată, am luat o gură de cafea rece de ieri și mi-am îndesat în buzunare cîțiva biscuiți. Aveam o țintă, vroiam să mă întorc la casa cu trepte în speranța să o găsesc din nou pe Lisa.
Mergeam pe străzi fără să mă uit în dreapta sau în stînga, drumul cunoscîndu-l cu ochii închiși. Totuși mi se părea că am mers prea mult, casa cu trepte ar fi trebuit să o găsesc deja. Acolo unde știam precis că trebuia să fie, era numai un parc micuț, un loc de joacă pentru copii, un leagăn singuratic iar alături un teren cu nisip în care o lopețică galbenă și o gălețică albastră dormeau jumătate pline cu nisip. Trei bănci din lemn așteptau răbdătoare mamele cu cărucioare și copiii zburdalnici.
Priveam nedumerită locul, știam precis că nu am încurcat străzile mai ales că pe partea cealaltă a străzii, căsuțe cunoscute începuseră să se trezească. Chiar mi-am adus aminte de cea morocănoasă, lîngă ea căsuța veselă de ieri de abia deschisese ochii, obloanele erau pe jumătate ridicate. Am traversat strada în speranța să aflu ceva despre casa dispărută. Am încercat să ascult dacă vorbesc între ele dar era probabil prea devreme pentru taifas. Mi-am luat inima în dinți și am sunat la ușa casei vesele.
După un timp am auzit cum cheia se întorcea în broască, ușa se deschisese cam de o palmă și o femeie tînără, obosită dar cu trăsături frumoase și cu ochii mari se uita întrebătoare la mine. Era îmbrăcată într-un capot subțire de culoare roz, pe care și-l înfășurase în jurul corpului slăbuț.
Nu eram pregătită pentru un pretext, i-am spus direct ce caut, fiind doar atentă la răspunsul ei. Femeia s-a uitat îndelung la mine iar eu m-am repetat ca un papagal nervos, ecoul îngînîndu-mă și trecînd pe lîngă urechile mele pe strada îngustă.
Ea a deschis ușa mai mult, și-a strîns capotul în jurul corpului cu mîinile încrucișate și mi-a spus să intru. Un miros de oțet amestecat cu alte mirosuri, spirt, dezinfectant, m-a întîmpinat în holul strîmt și întunecos.
Ea mi-a făcut semn spre bucătărie oferindu-mi un scaun și o cafea. Pentru cafeaua fierbinte i-am mulțumit bucuroasă, era timpul să mă trezesc.
Tînăra mi-a zîmbit într-un fel atît de cunoscut încît am simțit din nou golul din mine ca ieri. S-a scuzat pentru un minut dispărînd undeva în interiorul casei.
M-am uitat în jurul meu, totul era curat, pe chiuvetă un lighean mic ( cu oțet cred) alături o sticlă verde cu o etichetă spălăcită pe care am descifrat „spirt natural” ( acum știam de unde vin mirosurile) Sub fereastră pe calorifer erau întinse două prosoape ude, pe un perete în fața mesei atîrna o ramă albă, în care erau prinse cu pioneze fotografii, cele mai multe cu un băiețel cu ochii mari, el pe bicicletă cu trei roți, el pe treapta casei cu mînuțele între genunchi în pantaloni scurți, el la masă cu o ceașcă mare rîdea știrb cu o mustață albă de lapte. Deasupra ramei ticăia un ceas care avea pe fond buchețele de levănțică. Prin perdeluțele albe soarele arunca dungi luminoase pe podeaua veche dar curată. Era plăcut și bine în bucătăria micuță.
Glasuri se auzeau în hol, m-am așezat pe scaun suflînd ocupată în cafeaua fierbinte.
Ea a intrat în bucătărie cu un băiețel în brațe, avea aceiași ochi mari, care m-au privit somnoroși, dispărînd apoi cu obrajii roșii la gîtul mamei. S-a așezat cu el în brațe pe celălalt scaun, iar băiețelul se cuibărise ca un cățeluș în poala ei, ascunzîndu-și fața sub brațul ei ocrotitor. Tînăra zîmbea fericită și mîngîindu-l pe spate mi-a spus că fusese foarte bolnav, trei zile a avut febră foarte mare dar de aseară a fost mai bine și a dormit fără să se mai trezească de cîteva ori pe noapte. Degetele ei lungi și fine aveau unghiile roase.
Mă uitam la ea și totul mi se părea atît de cunoscut, nu mă simțeam străină în bucătăria micuță. Totuși nu vroiam să-i răpesc timpul, și am privit-o întrebătoare.
Ea își aduse aminte de ce eram acolo.
Da… spuse puțin încurcată, ați întrebat de casa de peste drum..a fost într-adevăr o casă acolo, sunt ani de zile de atunci, eu eram cam de vîrsta lui Tim ( numele băiețelului) a ars pînă la temelii, acum nu mai este decît un parc în locul ei. Tim se joacă des acolo.
Dezamăgită mi-am dat seama că nu mai avea rost să stau, am mulțumit pentru cafea pregătindu-mă să plec.
Ea rupsese un petic de hîrtie dintr-un caiet pe care notase numărul de telefon iar în caz că mai am alte întrebări o pot suna oricînd. Mi-a întins peticul cu un gest foarte cunoscut, iar asta m-a făcut să mă întreb dacă încă dorm în patul meu și visez, sau totul este real.
Ieșind în stradă mi-am dat seama că nu visasem, am mai aruncat o privire spre parcul cu trei bănci și am pornit spre casă convinsă că am încurcat străzile. Cu mîinile în buzunare pășeam gînditoare, întrebîndu-mă unde aș mai putea căuta.
Printre biscuiții sfărîmați dădusem de bilețelul șifonat. L-am scos nepăsătoare din buzunar uitîndu-mă la numărul de telefon cu care nu puteam oricum face ceva.
Lîngă numărul de telefon stătea scris cu litere copilărești numele Lisa……

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.