Literatura de mîine

Sînt aici, la mine în oraş, vreo şapte biserici româneşti. Acum zece ani erau numai trei dar s-au tot separat. Sîrbii, cu o comunitate cam la fel de numeroasă ca a românilor, sînt mai uniţi şi au reuşit anul trecut să-şi ridice o biserică nouă, din temelii, într-o locaţie superbă, pe malul rîului. Alături, au o clădire unde fac nunţi, botezuri, petreceri şi, o dată pe an, festivalul sîrbesc. Cele şapte biserici româneşti închiriază spaţii de la catolici și protestanţi sau şi-au cumpărat clădiri vechi care pălesc în comparaţie cu cele ale sîrbilor. Aceștia (pe mulţi îi cunosc de la serviciu) nu sînt mai credincioşi decît românii, dar se mănîncă mai puţin între ei.

Acum mulţi ani, m-am dus şi eu la o întrunire în cadrul căreia se discuta posibilitatea construirii unei biserici româneşti. Un român mai afluent, om de afaceri, care părea bine-intenţionat, se oferea să se ocupe de planificare: obţinerea aprobărilor, planuri arhitect etc. Zvonurile au început să circule: dom’le aicea trebuie să existe nişte interese ascunse… Aşa că s-au luat măsuri… să nu se facă nimic!
O fi Dumnezeu mare, dar credincioşi (cel puţin aici) nu sînt destui, şi dezbinarea puţinilor care sînt este exact pe dos spiritului creştinesc. La fel stau lucrurile şi cu literatura, unde mîncătoriile la nivel înalt, segregarea pe “cerculeţe” de influenţă, goana după trafic de orice gen (nu contează calitatea ci cantitatea), aduce pînă la urmă deservicii literaturii care poate fi asociată pînă la urmă cu o balcaniadă de prost gust. Vinovaţi de aceste conflicte sînt, cred, grecii antici care au ales acelaşi zeu pentru literatură şi război.

Interesele sînt aş zice tribale, unii ar vrea să fie “ctitori”, dar numai la website nou, şi/sau cu condiţia de a fi printre primii cinci pe listă.

– Vrem să aibă hramul Sf. Gheorghe, că pe bunicul îl chema Gheorghe!
– Pe preotul/poetul Cutare îl cam lasă vocea uneori…
– Îmi place totuşi de cel mai tînăr… păcat că are mătreaţă.
– Biserica/website-ul ăla e frecventat de tot felul de coate goale. Pe cînd dincolo, toţi sînt stilaţi.
– Dar am auzit că se deschide una nouă care a primit binecuvîntarea Patriarhului.
– Şi cealaltă?
– Glumeşti? Predicatorul e un paria neomologat de foruri competente.

Aţi prins ideea. Sînt parcă mai multe acte de susţinere a literaturii decît literatură propriu-zisă. Oamenii încep să creadă că dacă mătură curtea bisericii nu mai e necesar să intre şi în clădire. Cu toată puzderia de site-uri, nu trebuie uitat următorul detaliu: literatura se descoperă deschizînd o carte. Intrînd într-o librărie sau bibliotecă. Cumpărînd sau împrumutînd o carte. Pentru a nu pierde teren, literatura nu are nevoie de mai mulţi scriitori ci de mai mulţi cititori. Sau altfel spus (mă repet) vrei să scrii o carte? Citeşte măcar zece…

Revenind la site-urile de literatură, aici au loc mereu schimbări majore. Mişcări tectonice e mult spus, sînt simple alunecări de teren. LiterNautica n-ar fi apărut dacă cineva, undeva, ar fi lăsat la vedere oarece texte cred eu (şi acum) respectabile. Nu neapărat dintr-ale mele, cu toate că acesta a fost categorisit acolo drept clişeic, dar, ca să dau un exemplu, un text al doamnei Anca Vieru primea o inexplicabilă notă de 3 din 10 (numai editorii acelui site puteau vota!). Iată că între timp doamna Vieru a inclus acea poveste în volumul-debut editat de Polirom. Am satisfacţia de a-mi vedea gusturile validate de un anume editor cunoscut.

Fabrica de literatură (fdl.ro) s-a relansat cu numai o lună înaintea noastră.

Site-ul Cititor de Proză şi-a anunţat închiderea definitivă după cinci ani și jumătate de funcţionare.

Tot în 2015, a apărut un site exclusiv de recenzii: Bookhub.ro.

Şi nu în ultimul rînd, “revista on-line sub egida USR”, site-ul Literatura de azi, s-a separat în două. O parte a rămas cu extensia .ro (cea a domnului Cristea Enache) iar o altă parte a luat extensia .com – cea a domnului Adrian Pop, a cărui declaraţie preluată de pe pagina personală o includ în continuare:

Cred că este timpul să clarific asta, în special pentru cei care se întreabă cum am putut să-i iau site-ul lu’ domnu’ Cristea-Enache.
Literatura de Azi este proiectul meu, de la idee și concept la dezvoltarea, administrarea și mentenanța site-ului. Daniel Cristea Enache a fost asociatul meu la acest proiect timp de doi ani. Mai exact pînă în momentul în care mi-a cerut să șterg texte deja publicate pe site sau să cenzurez colaboratori. Evident am refuzat și i-am urat drum bun. L-am lăsat să aleagă el dacă: să păstreze numele de domeniu (a cărui poziție în motoarele de căutare este rezultatul exclusiv al muncii mele), să ia site-ul, așa cum era el la momentul respectiv și să-mi cedeze mie numele de domeniu, să cumpere (la un preț derizoriu, care includea și munca timp de doi ani la site) partea mea. Cei curioși pot afla ușor ce însemnă să faci un site, să-l administrezi și dezvolți timp de doi ani.
A fost de acord cu o singură variantă, să ia el tot iar eu să-mi fac alt site, dacă vreau, pe care el să-l găzduiască, cu generozitate, pe domeniul plătit de el.
Cam asta-i tot ce contează, tot ce poate și trebuie făcut public. Pentru varianta cancan – cum i-a furat Adrian Pop site-ul bietului critic care ce mare încredere a avut în impostor și cîte a făcut pentru el – apelați cu încredere la Daniel Cristea-Enache. www.literaturadezi.com a pierdut mult prin schimbarea numelui de domeniu, dar merge mai departe.

Pe partea de critică literară, pe .com a rămas domnul Dan-Liviu Boeriu, al cărui scurt comentariu sună aşa:

În urma unor neînţelegeri cu Daniel Cristea-Enache, am decis să părăsesc echipa de la Literatura de azi, unde eram titularul rubricii de cronică literară. Am făcut lucrul ăsta aproape doi ani, săptămânal, dar drumurile noastre se despart aici. Le mulţumesc colaboratorilor şi le urez succes pe mai departe.
Voi scrie în continuare cronică literară, că aşa ne stă bine. Rămân pe mai departe colaborator la Poesis International şi, începând de la prezentul număr (chiar dacă nu voi scrie săptămânal), mă veţi găsi şi în paginile României literare. Sunt un om complex, vorba aia.

Nu-mi rămîne la rîndul meu decît să urez succes în continuare ambelor tabere şi sper că literatura sau cititorii nu vor avea decît de cîştigat de la afluxul de diversitate.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.