„Literatura pare să aibă încă viitor” – interviu cu Dr. Florica Courriol

Dr. Florica Courriol este traducător din limba română, autor al unei teze de doctorat despre Proust şi romanul modern românesc. Filolog şi eseist, Florica Courriol trăieşte şi lucrează în Lyon, alături de soţul ei, Jean-Louis Courriol. Felul cum l-a întîlnit pe viitorul soţ, cum el a acceptat sa fie trimis de ministerul său ca profesor de franceza la universitatea din Iaşi, precum şi plecarea lor din România în 1977 poate constitui subiect de roman. Profesoară de română la Universitatea Lyon 3 apoi de Traduceri la Ecole Normale Supérieure de Lyon, doamna Courriol publică eseuri şi articole în reviste de specialitate şi a promovat de un sfert de secol literatura română în Franţa. Însumat, cei doi au tradus Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Lucian Blaga, Marin Preda, Marin Sorescu, Augustin Buzura, Ion Băieşu, Marta Petreu, Rodica Drăghincescu, Corina Sabău, Iulian Ciocan, Horia Ursu şi alţii.

INTERVIEVATOR

Stimată doamnă Florica Courriol, vă mulţumesc mult pentru acest interviu. Mărturisesc că am citit şi alte interviuri ale domniei voastre şi mi-am propus să vă adresez aici numai întrebări care nu vi s-au mai pus pînă acum, pentru a realiza un interviu cu adevărat interesant şi inedit.
Împreună cu soţul dvs. aveţi un portofoliu impresionat, aţi tradus şi continuaţi să traduceţi atît autori români clasici cît şi contemporani. În cazul unui autor clasic, lucrurile sînt mai simple: aveţi de-a face numai cu opera lui. Bănuiesc că tot ce trebuie făcut este să alegeţi romane “mari”, neafectate de trecerea timpului, pe acelea cu subiecte care se păstrează actuale (Adam și Eva – tema iubirii nemuritoare) sau (Pădurea Spînzuraţilor – psihologic) sau, din contră, cele care reuşesc să transpună perfect societatea românească a unor vremuri cînd Bucureştiul chiar era “micul Paris”, perioada în care cultura noastră exista ca o continuitate a culturii franceze (romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu etc.). Pe de altă parte, îmi imaginez că atunci cînd interacţionaţi cu un autor “viu”, dialogul cu el implică probabil o înţelegere a frustrărilor, pretenţiilor şi orgoliilor sale. Din această perspectivă, în ce măsură devine mai interesantă sau mai provocatoare traducerea unui roman contemporan?

 FLORICA COURRIOL

Traducem, în primul rând „pe alese”, ceea ce presupune că avem o vedere globală (nu globalizatoare!) a literaturii române dar şi (într-o anume măsură) a literaturii franceze şi europene aşa încât să putem prezenta autorul ales sub cele mai lăudabile şi atractive aspecte ale textului destinat publicării în franceză. Traducem prin urmare ceea ce ne place în primul rând, fiindcă nu ne câştigăm pâinea ca traducători, un subiectivism ce nu trebuie să excludă profesionalismul. Ideea noastră – pe care observ că doresc s-o împărtăşească şi alţi traducători străini – este că istoria literaturii române prezintă mult prea multe capodopere ce nu şi-au primit încă „paşaportul” pentru literatura universală, încât nu ne putem permite să traducem din literatura actuală decât texte care să întregească imaginea reală a creaţiei româneşti. Mi-amintesc că la începutul colecţiei sale de literatură română editoarea Jacqueline Chambon ne întreba, pe la sfârşitul anilor ‘80, după ce publicase o antologie din „La Lilieci” de Marin Sorescu (în 1988) şi avea în pregătire „Patul lui Procust” al lui Camil şi „Ciuleandra” lui Rebreanu, ce înseamnă pentru noi „un grand auteur” ? Jean-Louis Courriol, traducătorul textelor enumerate, i-a întors întrebarea : „Ţi-a plăcut Sorescu?” „Ţi-a plăcut Camil Petrescu?” „Ţi-a plăcut Rebreanu?” Răspunsul ei, evident afirmativ, a primit complementul de explicaţie al traducătorului : „Ei bine, aceştia sunt nişte mari autori!” Desigur, timpul i-a aşezat. Dar există şi texte (nu voi da exemple) care nu au rezistat trecerii anilor.
Când e vorba de autori contemporani, traducerea se înscrie în alţi parametri. Dialogul cu autorul devine posibil (şi cu cei clasici există, dar e livresc, se face prin metaliteratură – jurnale, când e cazul, prin declaraţii sau texte critice); devine un dialog nemijlocit : un autor în viaţă îţi poate confirma o impresie, îţi poate lumina o nelămurire, îţi poate da un sinonim ori o explicaţie pentru un regionalism, etc. „Provocator ?” Poate în sensul că mă obligă să fiu tânără (mintal), să-mi imaginez cum aş vorbi în locul adolescentei din primul roman al Corinei Sabău, în locul lui Zisu (din romanul Escroc SRL) sau în locul personajelor lui Bogdan Costin din „Cum să faci un milion” ori ai lui Mihai Radu din „Sebastian, ceilalţi şi un câine”, ce termeni de argou ar urma să folosesc pentru „marginalii” lui Stelian Tănase ori pentru zănaticii lui Petru Cimpoeşu, pentru subtilităţile prozei lui George Bălăiţă, ale lumii romanelor lui Filip Florian, în ce ungher al vocabularului ar urma să scormonesc pentru a găsi termeni tot atât de savuroşi ca cei ce realizează realismul magic al lui Bogdan Popescu, unul din cei mai buni scriitori români (încă) tineri şi lista nu este terminată !

INTERVIEVATOR

Cînd vine vorba de un autor tradus în România, eu cred că nu numai editura dar şi cititorul este influenţat de faima, răsunetul pe care l-a avut romanul în ţara/ţările de provenienţă. Critica sau vînzările de “dincolo” dau bine criticilor şi vînzărilor “de aici” sau a aşteptărilor care există.
Din aceasta prismă, cît de bine se vînd autorii români traduşi în Franţa, avînd în vedere că sîntem reprezentanţii unei culturi “mici” şi că romanele noastre româneşti au la noi vînzări foarte reduse – cu nişte cifre aproape neglijabile cînd luăm în calcul ce se întîmplă în Anglia, Spania sau Germania în ceea ce priveşte piaţa de carte şi promovarea cărţilor? Un amic de-al meu din România spunea că pînă la urmă vînzările “care contează” tot aici se fac, în România, unde înainte să fiu tradus nu mă cumpăra mai nimeni, dar se ştie, românii sînt snobi şi nimic nu îi atrage mai mult să pună mînă pe o carte, decît faptul că a atras atenţia neamţului, francezului. Credeţi că există ceva adevăr aici? Cu alte cuvinte o fi contat critica bună pe care a primit-o Mircea Cărtărescu în Franţa în ultimii 10-15 ani (ca să dau un exemplu bine cunoscut) vînzărilor foarte bune din România?

FLORICA COURRIOL

Se prea poate, deşi în cazul ales avem de a face cu un autor bun care, oricum, ar fi ajuns la urechile (ochii) publicului român, nu credeţi? Dar dacă ne gândim la cinematografia românească – un exemplu mai la îndemână, mai cunoscut – este incontestabil că un premiu străin focalizează interesul publicului naţional. Revenind la subiectul nostru, literatura română tradusă, un lucru este cert: aceasta, ca şi literatura franceză dealtfel, sunt dependente de publicitate, ca orice bun de consum aş spune – deşi expresia îmi displace pentru că împinge actul creativ afară din cadrul lui natural, spiritualul – şi nu mă mai mir acum când observ că mulţi editori străini iau în calcul şi perspectivă mediatică a publicării unui autor. Că suntem de acord sau nu – e o realitate de necontestat.
Dacă se vând autorii români ? Asta nu ne-o pot spune decât editorii lor – în genere avari cu astfel de mărturisiri – dar şi publicarea în format de poche, semn că respectiva carte a mers bine; este cazul Gabrielei Adameşteanu, al lui Camil Petrescu, cu romanul „Madame T” (titlul preferat de editoare „Patului lui Procust”) la editura Jacqueline Chambon, aceeaşi care a făcut şi a doua ediţie a Liliecilor lui Sorescu – alt semn că prima ediţie s-a epuizat/vândut. Oficial nu se va declara nu vând un astfel de autor, dar neoficial: ohoooo!

INTERVIEVATOR

Dacă ne puteţi spune cîte ceva despre tipicul muncii dumneavoastră? De exemplu, traduceţi în ordine, de la primul capitol la ultimul? Preferaţi să rezervaţi muncii dvs. o anumită perioadă şi dacă da, cînd? Dacă e nevoie, consultaţi un dicţionar online sau unul tradiţional? Folosiţi un dicţionar de sinonime? Vă consultaţi cu soţul dvs.?

FLORICA COURRIOL

Traduc acasă, deci încerc să mă descotorosesc mental de orice obligaţie. Traduc cum probabil alţii scriu, simt că am chef, că merge, curge, că sunt într-o stare creativă, iar asta mi se întâmplă cu precădere în prima parte a zilei; seara o rezerv cititului. Traduc în ordine, fidel textului, pentru că e vorba de o carte întreagă ! Vara, toamna, iarna, primăvară – oricând. Cu restricţia că vara mai intervin şi alte „atracţii”, călătorii mai multe, deplasări şi – recunosc – am nevoie de un anume ambient pentru a mă aşeza în faţa ordinatorului. Pe urmă, consider că sunt necesare şi luările de contact cu autorii, cu lumea culturală, de aceea accept să merg la unele festivaluri, colocvii, saloane. Dacă sunt interesante.
Cum lucrez? Sunt din generaţia care a învăţat să folosească dicţionarele tradiţionale dar care se adaptează şi noilor tehnologii: ce nu găsesc pe hârtie caut atunci pe internet. Uneori nu e nici acolo…pentru că trebuie inventată o nouă conotaţie. Da, mi se întâmplă să cercetez un dicţionar de sinonime ca să-mi confortez alegerea; consult dicţionare de regionalisme uneori (destul de sărace!) dar şi arhaice. Când am timp, îmi notez în dicţionarul meu tradiţional „găselniţele” să le servească într-o zi fetelor mele, tentate şi ele de traducere sau altor urmaşi spirituali ! Recunosc că faţă de alte cazuri similare, eu am avut norocul să am alături un dicţionar ambulant: francez nativ, profesor de limba franceză, greacă şi latină şi cunoscător al limbii române. Ne consultăm destul de des, asta ne permite să verificăm o sintagmă aflată la stadiu de impresie, să excludem o conotaţie, să găsim o cu totul altă formulare. În cea mai mare parte a timpului însă, fiecare dintre noi traduce autorul ales, la masa lui, la ordinatorul lui.

INTERVIEVATOR

Spre deosebire de o traducere din suedeză în franceză sau din japoneză în franceză, în cazul traducerilor dvs. există totuşi avantajul celor două limbi înrudite, latine. În general, felul cum este construită frază dar şi timpurile verbelor îşi găsesc un corespondent din franceză în română şi invers (cu excepţiile de rigoare: perfectul simplu folosit de Marin Preda în Moromeţii nu are corespondent de regionalism în passe simple – sau are?). Vreau să vă întreb dacă sînteţi adepta modificării structurii frazei originale în cazurile în care o astfel de modificare ar face-o să sune mai “franţuzesc”?

FLORICA COURRIOL

Traducerea este transpunerea unui text dintr-o limbă (sursă) în altă limbă (ţintă), iertaţi-mi banalitatea definiţiei, o folosesc doar pentru a reveni la sensul actului traductiv: versiunea franceză se adresează unui cititor francez, el nu trebuie să citească în limba lui „la mine este somn” şi nici „beau tabac”! Structura frazei franceze este mult mai rigidă decât a celei româneşti, iar în gramatica franceză există „la concordance des temps” – una din primele reguli pe care le învăţăm la şcoală – şi de care nu putem face abstracţie. Hic-ul intervine când textul sursă este voit destructurat (destul de frecvent la autorii români), alambicat, subminat. Aici trebuie găsite soluţii! Deci răspund afirmativ (ca şi alţi colegi care traduc din alte limbi în franceză), poţi modifica structura unei fraze, dar nu poţi altera fluiditatea textului ţină, poţi schimba locul unui joc de cuvinte, dar nu poţi sărăci umorul autorului, poţi folosi un anume timp verbal dar nu poţi artificializa limba. Transpui sensul dar ești obligat sa menţii și coerenţa intenţiei stilistice originare.

INTERVIEVATOR

Din cîte ştiu, în România nu oferă nimeni serviciul de agent literar. În ţările occidentale sau în Statele Unite, agentul literar reprezintă autorul şi lucrările acestuia către edituri, îl asistă în negocierea contractului. Ştiu că sînteţi foarte activă atît în cercurile literare româneşti, dar mai ales o prezenţă constantă la festivalurile literare din Franţa, unde promovaţi literatura română de aproape 30 de ani. Vi s-a întîmplat ca pe lîngă meseria de traducător să-i faceţi autorului serviciul de agent literar? Şi dacă da, realizează oare autorii că le faceţi o favoare, un serviciu prietenesc – din moment ce pentru dvs. nu este nimic altceva decît o muncă de voluntariat sau un favor prietenesc?
De fapt, cam cît se plăteşte serviciul unui agent literar?

FLORICA COURRIOL

Marea majoritate a traducătorilor străini de literatură română fac serviciul de agent literar. Unii din prietenie/simpatie pentru autor, unii din admiraţie pentru un text (consider că este cazul meu). Sunt rare cazurile când un editor găseşte singur un autor român. Şi atunci printr-un catalog sau un premiu european ori o publicaţie în engleză… Din care motiv practic toţi autorii noştri traduşi au fost descoperiri personale. Şi nu numai cei traduşi de noi. Colaborăm – prieteneşte, deci benevol – cu un agent literar francez, Pierre Astier. Suntem bucuroşi când un text prezentat de noi găseşte editor. Când se întâmplă ca autorul textului să fie şi o persoană de care suntem ataşaţi, recunosc că este un pic mai trist să te despărţi de el, dar importantă în primul rând este imaginea literaturii române. Iar unii autori nu pun calitatea unei relaţii mai presus de publicare…
Nu suntem plătiţi pentru acest serviciu, nu. Lucrăm benevol, asta reprezintă ore, zile, luni însumate de timp (până la urmă ani!) „petrecut” în discuţii cu responsabilii editoriali şi cred că scriitorii pe care îi traducem o ştiu şi ei. Dacă apreciază sau nu, asta este altă chestie. Îmi place să cred că da.
Ca informaţie, vă pot spune că procentul pe care-l încasează un agent este de vreo 7% din valoarea contractului.

INTERVIEVATOR

Bazat pe experienţa dvs., care este cea mai mare sumă de bani pe care a primit-o un autor român ca drepturi de traducere din partea unei edituri franceze? (sau poate aveţi vreo întîmplare legată de primirea drepturilor de traducere?)

FLORICA COURRIOL

Obiectiv vorbind, nu am cum şti, decât aplicând regula specifică contractelor din Franţa: o pagină de 1500 semne este remunerată între 19-22 euro în majoritatea cazurilor, aşa cum se practică la mai toate limbile zis „rare”. Există şi traduceri cedate, deci gratuite din X motive.
Autorii nu primesc drepturi enorme; cunosc câteva cazuri, dar nu este de resortul meu să le fac publice… Să rămânem discreţi!

INTERVIEVATOR

Din ce aţi tradus pînă acum, dvs. şi soţul dvs., ce carte/cărţi au cel mai mare succes? Vreo surpriză la care nu v-aţi fi aşteptat (vînzări mai mari decît aţi fi crezut sau invers)?

FLORICA COURRIOL

Cele mai vândute din traducerile noastre sunt, cu siguranţă, „Madame T. ” de Camil Petrescu, „Paysans du Danube” a lui Marin Sorescu, „Mădălina” („Ciuleandra”) şi „La forêt des pendus” romane semnate de Liviu Rebreanu, romanul Martei Petreu „Notre maison, dans la plaine de l’Armageddon”… Dar şi Cezar Petrescu! Cel din urmă este şi „omul cu surpriza”, prin romanul său umoristic „Miss România” publicat în traducerea lui Jean-Louis Courriol în 2013 (când România a fost ţară invitată de onoare la Salon du Livre de Paris). Din afirmaţiile editorului, acesta este unul din romanele care s-a vândut cel mai bine. Iar pe standul de la Salonul respectiv am constatat uimiţi că responsabilii de la Fnac îl afişaseră spre vânzare cu fluturaşul „Coup de coeur”! Le picase la inimă cum s-ar zice…

INTERVIEVATOR

În domeniul beletristicii, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală era pînă nu demult stabilită la 50 de ani de la moartea scriitorului. Apoi acest termen s-a modificat, mai întîi în Europa, apoi şi în Statele Unite, la 70 de ani de la moartea scriitorului. Consideraţi că procedura este exagerată şi că, într-o oarecare măsură, complică buna “circulaţie” a culturii – dacă pot spune aşa? Mă întreb şi cît de bine poate fi implementată acesta lege în condiţiile erei digitale şi a internetului, cînd ştim bine că există zeci de site-uri unde se pot găsi ediţii digitale piratate ale oricărei cărţi sau film?

FLORICA COURRIOL

Nu vreau să cad în păcatul celor ce-şi „dau cu părerea” despre orice subiect, dar mă lovesc şi eu de măsura aceasta când propun spre publicare autori clasici. Desigur, trecerea de la cinci la şapte decenii frânează entuziasmul editorilor străini. Uneori tratativele pentru obţinerea drepturilor iau întorsături neaşteptate şi mai ales timp. Noi suntem nişte norocoşi deocamdată: până acum, de câte ori un editor cu care colaborăm a vrut să publice un clasic de la moartea căruia nu trecuseră încă 70 ani, am reuşit să obţinem drepturile relativ uşor printr-un organism din Bucureşti, Copy-ro. Ma gândesc însă brusc că, dacă aş fi descendentul unui mare clasic, poate că legea asta mi-ar veni de minune! Se câştigă atât de puţin din scris…
Nu sunt dintre cei care piratează exemplare digitale, mi se întâmplă să folosesc un text/roman în PDF din motive de urgenţă sau pentru că mă aflu în deplasare, oricum eu prefer suportul celulozic. Mai sunt recalcitranţi pe lume, am un prieten – mare scriitor – care refuză să scrie altfel decât la maşina de scris. Tocmai i-am găsit un editor în Franţa. O proaspăt înfiinţată editură în căutare de talente autentice, de literatură de calitate, Le Soupirail. Da, literatura pare să aibă încă viitor!

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.