O zi pe drum -1-

Am dat paharul peste cap şi-am încercat să mă ridic; făcuse treaba asta doar ca să mă ia prin surprindere, dar ştiam ce-avea de gând după cum împinsese sticla pe tejgheaua barului, aşa că i-am repetat ce-i zisesem, doar ca să-l enervez şi mai mult şi să se mai gândească la asta o dată, înainte de-a sări. I se înroşiseră obrajii, gâfâia, iar eu nu mă mai bătusem demult, cred că de peste un an jumate şi eram şi foarte obosit, mă dureau picioarele de la drumul de ieri, mersesem peste cincisprezece kilometri, dar chiar mă săturasem să stau acolo şi să înghit toate mizeriile alea. Îmi părea rău numai de votcă; aş mai fi vrut să iau vreo două pahare şi nici măcar nu avusesem timp să mă lămuresc cum stătea treaba cu oraşul. Aşa că am dat paharul peste cap şi m-am sculat – venea deja spre mine, cu braţele ridicate, era înalt, foarte voinic şi nici nu băuse atît de mult – doi bărbaţi de la masa vecină se întorseseră şi se uitau la noi, erau îmbrăcaţi în salopete sau ceva, nu ştiu, oricum, i-am văzut şi l-am văzut şi pe el cu obrajii roşii şi gura căscată, cu pumnii strânşi şi capul băgat între umeri, cum se repezea la mine; în faţa barului se auzea zarvă, un grup de oameni se pregătea să intre, uşa se deschisese.
Mi-am înşfăcat traista de la picioare, am învârtit-o spre el şi, cât s-a ferit, i-am împins scaunul în genunchi şi l-am îmbrâncit peste tejgheaua barului. Abia am reuşit să mă strecor printre oamenii care intrau pe uşă; erau o mulţime, toţi muncitori cred şi unul m-a îmbrâncit pe când îmi făceam loc şi l-am şi auzit zicând ceva celorlalţi, dar în bar deja se auzea gălăgie şi urlete şi bufnituri şi pe mine mă dureau picioarele de la drumul de ieri şi-am zis, „dă-te, mă la o parte, în pula mea” celui care mă îmbrâncise şi l-am împins; făcuse vreo doi paşi în direcţia mea; deja virasem spre peronul gării când i-am auzit din nou glasul – era nedumerit, nu se aşteptase şi n-avea să vină după mine; avea numai să discute despre asta cu ceilalţi, mai târziu, la masă.
Peronul gării era pustiu.
Un ceas agăţat între ghivecele cu flori suspendate arăta ora şase fără cinci dimineaţa; m-aş fi putut piti undeva, să mânânc pâinea pe care o mai aveam şi să aştept primul tren, să merg până unde s-ar fi putut, îmi mai rămăsese şi-un rest de vin într-o sticlă şi-un chiştoc de ţigară; totuşi, în loc de asta, am luat-o drept înainte, spre o construcţie dărăpănată din stânga gării; încă nu se făcuse lumină bine; clădirea era toată cu ferestrele sparte şi tencuiala căzută; am trecut de ea; un câine a lătrat, a venit spre mine, a dat din coadă şi-a intrat într-un tufiş.
Mi-am săltat traista pe umăr şi mi-am tras cum am putut basca peste urechi; începuse să bată vântul.
Am travesat liniile, am trecut de-o barieră şi-am urmat un drum plin de bolovani, până la o altă clădire în paragină şi apoi până la o şosea îngustă, mărginită de nuci. Un camion a claxonat şi-a huruit depăşindu-mă. În rest nu se vedea nimeni, se auzeau numai nişte guguştiuci, răsărea soarele şi încă îmi părea rău de votcă. Asfaltul era plin de găuri şi de pietriş.
Am cules vreo câteva nuci de pe jos, am băgat şi-n traistă, pe urmă am mers încet pe marginea şoselei, cu vântul izbindu-mă din când în când, cu rafale scurte, în spinare. Drumul părea că duce uşor la vale; păşeam cocoşat sub traistă, cu basca pe ochi şi spărgând nuci în pumn; am trecut prin faţa unor ferme părăsite, apoi, de-o parte şi de alta a şoselei, au început să apară lanuri de porumb şi lucernă. Mâncasem deja vreo douăzeci de nuci când am văzut prima casă a unui sat; puţin mai încolo, drumul se bifurca – un fir urca la deal, printre alte case, celălalt mergea la vale şi dispărea din vedere după un pâlc de salcâmi. Un indicator albastru spunea unde duce fiecare; mi-am săltat traista-n spinare, cu nucile zornăind şi am stat un pic să privesc casa.
Un bărbat ieşise în prag şi fuma. Nu se uita la mine, fuma, sufla în sus şi părea încă adormit. Purta un maiou şi pantaloni de pijama, soarele îi bătea în piept şi mai jos, pe pântece, iar mâna i se ridica şi cobora lent, cu o lejeritate obosită. După un timp cineva l-a strigat dinăuntru, o voce de copil.
A mai tras un fum, a aruncat ţigara şi-a dispărut. Soarele a rămas pe veranda casei; l-am lăsat acolo şi-am plecat. Nu-mi mai părea rău de votcă şi parcă nici aşa obosit nu mai eram.
Am scuipat o coajă de nucă rămasă-n dinţi, m-am apropiat de indicatorul albastru şi apoi am pornit gârbovit spre şoseaua care ducea la vale. Casele de sus mi se păreau construcţii recente, unele aveau etaj şi garduri din fier forjat şi n-avea nici un rost să încerc să mă apropii de ele. Dintr-o curte s-a auzit mugetul unei vaci. Am înconjurat pâlcul de salcâmi şi m-am trezit înaintea unei case învelite cu ţiglă, cu o curte largă şi gard din lemn. Cinci minute am stat şi-am strigat la poartă; n-a apărut nimeni. Mai jos era o altă casă asemănătoare – la fel am strigat şi-am bătut şi n-a venit nimeni; am aruncat cu o nucă în curte; a căzut pe ceva de tablă, a sunat dogit şi atunci o bătrânică a ieşit pe verandă şi-a privit spre poartă, apoi la mine, cum eram bărbos, basca pe ochi şi traista în spate, a ridicat mâna, ca şi cum ar fi încercat să se ferească de ceva, după care a intrat înapoi în casă şi uşa s-a trântit. Am strigat încă o dată, într-o doară, m-am uitat după nucă şi-am luat-o din loc. Se încălzise bine, mă dureau şalele şi mi se făcuse foarte foame.
Ajunsesem în capătul satului; am mers pe lângă ultimele două case şi m-am căţărat pe-o movilă de pământ, presărată cu smocuri de iarbă, aşezându-mă la umbra unor tufe care creşteau pe vârful ei. Şoseaua se ducea mai departe, făcea la dreapta şi se pierdea către apus; un om gras, pe-o bicicletă ce scârţâia din toate încheieturile, a pedalat prin dreptul meu şi m-a salutat.
Mi-am dat jos traista şi mi-am îndesat-o între picioare.
O singură casă se mai vedea înainte ca lanurile de porumb şi lucernă să apară din nou, la vreo sută de metri de ultima locuinţă a satului, o construcţie destul de mare, văruită-n albastru şi cu acoperiş ţuguiat. De unde şedeam cocoţat vedeam bine mare parte a curţii, stive de lemne şi tot felul de table înşirate peste tot, apoi nişte păsări, raţe cred şi mai multe plante ruginii care se clătinau în vânt, şi pe lângă ele alte grămezi de surcele şi vreascuri.
Am scos restul de pâine din traistă, puţinul vin rămas şi-am găsit şi chiştocul de ţigară. Totuşi, abia am reuşit să înghit pâinea; se întărise şi avea gust de pământ; a trebuit s-o molfăi şi s-o moi în scuipat ca s-o pot mânca, iar vinul prea cald şi acru n-a ajutat la altceva decât să-mi facă mâinile să tremure, nenorocit grăsan cu toată votca lui, futu-l muma-n cur de idiot. M-am zgâit la casa din capul satului, la casa izolată din vale, cu geamurile mici şi înguste şi uşă din placaj, apoi iar la ultima casă şi la şoseaua în pantă; n-aveam nici un chef să bat drumul înapoi; pe de altă parte, lanurilor de porumb şi de lucernă nu li se vedeau marginile, iar soarele mă moleşise. Grasul cu bicicleta – bănuiesc că el era – a apărut brusc departe, pe şosea, un punct mic, negru, ce se mişca în zigzag pe panglica drumului.
Obosit, mi-am lăsat mâinile pe traistă.
Uşa din placaj a casei izolate a bufnit, apoi s-a deschis. Zgomotul a ajuns până la mine îndesat, scurt, de parcă un dop de plută se izbise puternic de-un perete. O mânecă albă s-a ivit în prag, a fluturat şi-a ridicat ceva, pe urmă a dispărut în casă şi-a apărut iarăşi, ţinând o găleată roşie şi mi s-a părut că aud şi-un scâncet de copil. Am strivit câteva nuci în pumni şi mi-am lungit gâtul pe lângă tufe, ca să văd mai bine, încercând să nu dau atenţie stomacului care începuse să-mi chiorăie.
Găleata s-a clătinat şi a tras afară o femeie îmbrobodită, îmbrăcată cu o fustă şi-o bluză largă. Eram prea departe ca să-i disting chipul şi să-mi dau seama dacă e tânără ori bătrână, dar, după felul în care mergea şi-şi ţinea spatele, nu părea în vârstă, deşi avea un fel ciudat de-a se deplasa, făcând paşi mărunţi-mărunţi şi azvârlindu-şi încontinuu capul peste umăr, de parcă ar fi vrut să se asigure că nu scăpase ceva în urmă.
A mers cu găleata până-n dosul unei stive de lemne, a vărsat-o acolo şi-a intrat înapoi în casă, păşind în acelaşi fel, mărunţel-mărunţel şi cu capul smucit peste umăr. După câteva secunde, perdeaua unui geam s-a mişcat şi plânsetul copilului a ajuns clar până la mine; vedeam acum totul ca-n palmă, curtea plină de vechituri, înconjurată de-un gard de plasă culcat din loc în loc la pământ, fiarele ruginite de pe jos, pereţii albaştri şi crăpaţi ai casei şi drumul tremurând în soare, trecând prin faţa porţii de tablă, raţele bălăcindu-se într-un ochi de apă, lângă un morman de chirpici.
Am strâns gura traistei, am aruncat sticla goală sub tufe, am înghiţit de vreo două ori ca să forţez pâinea să alunece pe gât şi m-am sculat în picioare.
Mi-am scos haina şi mi-am legat-o la brâu, apoi am rămas o clipă pe vârful dâmbului, căutând să-mi dau seama care era cel mai scurt drum până la gardul de plasă. Perdeaua de la geam s-a mişcat din nou.
Am coborât, m-am apropiat de poartă, am vrut să ridic pumnul să bat şi m-am răzgândit în aceeaşi secundă; nu ştiu de ce aveam impresia că degeaba aş fi strigat; m-am uitat înapoi; dâmbul de pământ pe care-l coborâsem părea inaccesibil şi golaş, iar ultima casă a satului era atât de departe, cu un colţ al acoperişului abia vizibil pe deal, încât dădea impresia că trebuie să mergi ore bune ca să ajungi până acolo. Soarele începuse să verse torente lipicioase de căldură cu miros de praf şi pământ încins şi geamurile casei erau aproape toate închise, cu perdele albe şi stăteam şi mă holbam la ele, cu mâna pe gradul de plasă. Apoi ceva a scârţâit şi-o uşă dintr-o latură a locuinţei s-a deschis, împinsă la perete.
M-am lăsat repede pe vine şi m-am pitulat în umbra porţii. Femeia ieşire iarăşi afară; scutura o pătură şi-mi dădeam seama acum că e tânără şi voinică, cu o faţă lungă şi galbenă, pe care buzele se conturau strâmbate de efortul făcut pe când ridica şi scutura pătura de sus în jos. Nu a întârziat mult; a tuşit şi a intrat iar înăuntru, lăsând uşa deschisă. În spatele meu, drumul era în continuare pustiu, iar casele satului mai departe ca oricând. Mi-am încordat picioarele amorţite şi cu traista pe umăr, m-am furişat în lungul gardului, până în apropierea unui veceu din lemn, construit lângă un pom de care stăteau sprijinite mai multe unelte, greble şi cazmale, amestecate cu araci şi scânduri rupte. Aici gardul era aplecat, aproape culcat la pământ, pe mai mulţi metri, aşa că am putut sări peste el fără nici un zgomot.

Rene Sanka

Născut în 1980. Până acum nu am publicat nicăieri. De curând am decis să mă dedic serios scrisului.