Lori vs Florentina

Reflexia râdea deja de zece minute de mine, se gândea cât de incapabilă trebuia să fiu, de nu eram în stare să-mi conturez buzele. Îmi reușise-nainte. De mai multe ori. Presiunea timpului a fost argumentul găurit pe care l-am adus ca ajutor în războiul cu mine.

Colțul gurii mi s-a mânjit iremediabil când un deget îndoit și neinspirat a bătut în ușă.

Idiotul de Victor. Are cheie. Dacă are cheie, de ce Dumnezeu bate la ușă? Mereu m-au enervat oamenii care au cheie și bat l-… Iar bate. Idiotul de Victor!

Nu. Nu. Nu idiotul, nu, drăguțul, dragul de Victor…

Cu colțul unghiei am corectat conturul de ruj, pentru că dexteritatea și experiența au luat locul presiunii timpului și a emoțiilor. Ha. Unu-zero. Unu pentru Lori, zero pentru oglindă.

Sărutul pe care intenționam să i-l dau lui Victor mi-a rămas lipit de buze când am găsit în fața mea alt bărbat.

– Dana? m-a întrebat.

– Sunt Dana, cum ești tu Victor.

N-avea simțul umorului.

– Dana stă-n față, e cealaltă casă cu flori la geam. Dana Zamfirescu, nu? Pe ea o cauți?

A dat repede din cap.

– Da, e casa din față, dar vezi că nu-i acasă.

A dat din mână așa cum faci cuiva când crezi că știi mai bine care-i situația și s-a întors.

– Chiar nu-i acasă! am strigat după el.

– M-așteaptă, sigur e-acasă, mi-a zis să vin.

Am scuturat dezaprobator din cap pentru mine și-am închis ușa la loc. M-am dus la bucătărie ca să-mi consum emoțiile prin ceva dulce, când l-am observat pe fereastră pe prietenul Danei, se așezase pe bordură. O aștepta, probabil. Alt idiot.

Nu, Lori, nu… Ți-ai promis să nu mai vorbești urât.

În schimb, ce-am făcut – am deschis ușa la loc și m-am dus după el. M-am oprit în fața lui, cu picioarele oarecum depărtate, nu voiam să cad pe asfalt cu tot cu platforme. Le luasem ca să-mi facă picioarele să pară mai lungi, iar fusta mini și mai scurtă. Foarte ingenios.

Ești un fel de escroacă, Lori, știai?

– O aștepți pe Dana?

Nu mi-a răspuns, doar se uita la mine.

– Ți-am zis că nu-i acasă, e plecată toată săptămâna.

– Asta n-o cred, nu-nțelegi? Vorbisem cu ea să vin azi și nu mi-a mai spus nimic, deci a rămas că ne-ntâlnim. Vine.

Am scuturat dezaprobator din cap înc-o dată, de data asta pentru el.

– Dana e-n vacanță, am văzut-o plecând acum trei zile, s-a dus în concediu cu soțul ei și mai vine acasă abia la sfârșitul săptămânii. Mi-a și dat detalii. Multe.

Am observat că ceva din ce spusesem îl făcuse, dintr-o dată, interesat; poate că nu era ceva ce spusesem, poate era fusta mea scurtă și neagră, prea se uita-ntre picioarele mele. Nu, Lori, oprește-te, se uită-n gol, e… pierdut, nu se uită la tine.

– Ai spus că Dana-i în concediu cu soțul ei?

Am afirmat cu capul. El nu s-a lăsat. Perseverent bărbat.

– Dana e căsătorită?

Atunci mi-a picat fisa și m-am simțit de-a dreptul tâmpită (despre mine am voie să vorbesc urât).

– Tu ești Milo, nu-i așa?

Afirmația mea i-a readus sângele-napoi în atrii și ventricule, dar de data asta nu din prea multă dragoste, acum era pompat de instinctul de supraviețuire.

De unde mă știe femeia asta și de ce-mi zâmbește așa?

– Dana mi-a vorbit despre tine, nu i-am dat eu timp să intervină. Îmi povestea mereu când ne vedeam – și chiar trebuia să fiu eu aia care-ți spunea c-a plecat de urgență la o prietenă sau la maică-sa dacă treceai pe-aici cât era-n concediu… Mă mir că nu s-a asigurat de tot, de obicei…

Am rămas în gât cu ce voiam să spun. Nici Milo nu era chiar idiot (vezi, un alt motiv pentru care să nu cataloghezi oamenii).

– De obicei e mai precaută, asta voiai să spui?

A fost rândul meu să tac și doar să mă uit la el.

– „De obicei” ăsta mă cam neliniștește, se-ntâmpla des? Au fost mulți înaintea mea?

M-am mutat de pe un picior pe altul în căutarea unei replici care să sune mai puțin desfrânată decât adevărul.

– O știi și tu pe Dana cum e, deja ai avut timp s-o cunoști… oarecum.

A oftat. Eu i-am văzut ceasul de pe mână și nu mi-au plăcut gândurile mele.

Nu, Lori, nu.

Victor nu mă sunase încă, dar nici n-ajunsese. Întârziase.

Nu, Lori, nu.

Întârziase mult.

Nu, Lori, n-ai v-…

– Vrei să intri să-ți fac un ceai? Ca să nu pleci supărat de-aici… Știu c-o iubeai pe Dana, știu, dar ceva cald te-ar ajuta să te liniștești și-n momentul ăsta n-am supă, am ceai. Vrei?

– Câte ți-a povestit Dana despre mine? Vreau să zic, pentru că nu ți-e frică să lași un străin în casă…

Am râs și m-am lăsat în jos, dezechilibrându-mă puțin, dar m-am asigurat că-mi apropiam bine genunchii. Voiam, dacă era să vină, să vină pentru ceai sau pentru că fusesem o scumpă. Picioarele mele sau cum arătam cu genunchii desfăcuți n-aveau loc în ecuație. Știam, din surse sigure, că arătam bine.

– Ca să-nțelegi… Dana nu-i foarte diplomată, cred că ți-ai dat seama și tu, vă vedeți deja de-o lună. Era la mine după ce-ați dansat la petrecerea de Crăciun și de pe laptopul meu ți-a trimis cererea de prietenie. A lăsat pagina deschisă. Evident că te-am spionat puțin, tu ce-ai fi făcut în locul meu? Acum am senzația că suntem prieteni vechi.

Cuvintele îmi alunecau din gură mai mult din curiozitate decât din entuziasm. Așezat pe bordura lui, Milo penetra cu ochii consistența asfaltului și n-a reacționat nici când am fost iarăși o scumpă și i-am promis să-i plătesc mai multe produse de patiserie la cafenea, dacă voia să mergem mai bine-n altă parte.

Mi-ar fi plăcut să fiu îmbrăcată cu un trening, ca să pot să m-așez pe bordură, să-l iau de după umăr și să-i spun: știu cât de rea e Dana uneori, îmi pare rău, chiar îmi pare.

– O să te las acum, a continuat partea conștientă și rațională din mine. Te rog, dac-o să vorbiți despre asta, și cred c-o să vorbiți, nu-i spune că Lori a dat-o de gol. Te rog. Nu suntem cele mai bune prietene, dar m-aș simți foarte prost.

În timp ce mă ridicam cu grijă, nu mi-am dat seama c-aprinsesem fitilul.

– Floriana?

Ah, parcă-i auzisem pe-ai mei, nimeni nu mă mai strigase Floriana de la școală.

– Tu ești vecina Floriana!

Și Milo aprinsese un fitil.

– Asta nu pot s-o cred, că ți-a vorbit Dana despre mine, că și-a adus aminte că mai existau și alte persoane în afară de ea!

Lori, ce-am vorbit noi cu reflexia? Ce-am vorbit noi despre răutățile gratuite?

Dacă știam că atât de puțin îl bine-dispunea pe Milo, i-aș fi spus că mă chema Floriana de la-nceput.

– Surprinzător, da, chiar mi-a spus multe despre tine, acum accept ceaiul ăla, hai să mergem să-mi povestești mizerii despre ea.

– O… Eu voiam să bem ceai și să… schimbăm subiectul…

– Nu, nu, dacă vin la tine, îmi povestești mizerii despre Dana, altfel nu. Sunt sigur că știi destule!

Știam. Nu pentru că mă interesa subiectul, pentru că Dana chiar era capabilă de mizerii.

– N-ar fi frumos din partea mea…

Milo și-a etalat albeața dinților.

– Sunt sigur că ți-a făcut și ție ceva.

Nu, Lori, nu. Nu.

Poate e Dana o nenorocită incurabilă, dar e și vecina ta, și-ntre vecini trebuie păstrată…

Vecină. Vecină, nu prietenă. Și Dana mă considera o vecină, vecina Floriana, fusese o decizie luată după o aruncătură de zar dintre Univers și Dumnezeu ca eu să stau în fața Danei Zamfirescu.

Cântăream în continuare cum și ce să fac, când Milo m-a convins.

– Cel mai dor o să-mi fie de poeziile alea ale ei, cred c-a fost cea mai cultă iubită a mea.

– Dana?!

E una să jignești pe cineva, e una să râzi de cineva – și, într-un mod oarecum pervers, îmi făcea o deosebită plăcere să râd de Dana. O, și-o merita. Și-o merita chiar foarte tare.

Milo-ncerca să-și dea seama care dintre noi doi era idiotul și de ce râdeam așa.

Concediu plăcut, Daniela.

– Dana era o incultă mică și n-o spun pentru că sunt rea, o spun ca să n-ai regrete.

Am așteptat să-i dau desertul la final.

– Și poeziile alea, Milo? Eu le-am scris.

Nu doar că eram o bucătăreasă excelentă, dar îi servisem desertul pe tava de argint.

Nu mai voia să spună nimic.

– Tu?

– Hai să-ți dau ceai.

S-a ridicat de pe bordură imediat și m-am gândit dezamăgită că l-aș fi putut avea mai repede de partea mea dacă l-aș fi informat de la-nceput că eu eram vecina Floriana și eu scrisesem poeziile Danei. În schimb, vorbisem mult, prost și apăsasem butoanele greșite.

Lori, ți-ai pierdut dexteritatea?

Cu mâna pe clanță, mi-au răsunat în urechi vorbele pe care le-a strigat de-a dreptul uimit când și-a dat seama cine eram. Gata să-l las înăuntrul rezidenței vecinei, așa cum mă botezase, m-am întors spre el, chemând buna-dispoziție în ajutor.

– Milo, stai, abia acum a vrut să proceseze creierul meu: m-ai întrebat dacă eu sunt Floriana?

– Și nu ești? s-a speriat el.

„Speriat” e un cuvânt dur. Milo doar s-a mirat foarte tare și-a așteptat în liniște continuarea.

– Eu sunt, dar lumea pe-aici îmi spune Lori, în afară de-ai mei când făceam prostii sau profesorii la catalog, nu țin minte să mă mai fi strigat cineva pe tot numele. Cine mă mai strigă încă pe tot numele.

A ridicat din umeri stânjenit.

– De fapt, e simplu: sunt curioasă dacă Dana vorbea așa despre mine cu tine.

– A, da, da, numai Floriana-ți spunea.

Incredibil, cât de snoabă!

Cu voce tare n-am spus nimic, doar am râs cu zgomot și-am deschis ușa. L-am invitat pe Milo-n bucătărie și, pe drum, oglinda mi-a aruncat un reproș în față. Normal că-i ușor să fii doar o reflexie, n-ai nimic de făcut, decât să sfidezi.

În timp ce-l lăsam să-și aleagă un pliculeț de ceai, mi-am aruncat ochii peste telefon – Victor îmi scrisese, îmi spunea că nu mai putea s-ajungă, venea dimineața.

Să-ți fie de bine.

Lori, ai uitat ce-am vorbit noi?

Reflexia mi-a scos limba.

– Și, Milo, să-nțeleg că-ți plac poeziile mele?

Mi-a piuit fierbătorul exact când mă așezasem la masă.

– Încă nu-mi vine să cred că tu le-ai scris. Știai că Dana le folosea?

– Ah, asta, da, pentru ea le scriam, îmi povestea că-ți place să citești poezie și voia să te impresioneze. Iartă-mi curiozitatea bolnăvicioasă de creator, dar te-am impresionat?

Am adus ceaiurile pe două farfuriuțe.

– Mi-au plăcut mult. Trebuia să-mi dau seama că nu le scrisese ea, nu știa niciodată să vorbească despre ele.

Eu, da, eu voiam c-o disperare aproape nebună să discutăm despre ele, dar când m-am așezat înapoi la masă, Milo a luat o gură de ceai și m-a întrerupt brutal.

– E rece?

Nu exagera. Chiar era rece, și cum să nu fie, când pusesem aproape cinci cubulețe de gheață.

– Scuză-mă pe mine că n-am vrut să suflu-n ceai și să mă ard când afară sunt cinzeci de grade! Mi-e de-ajuns cu autobuzele noastre cretine care n-au bani de aere condiționate și merg cu ușile deschise… Sper că nu te superi?

– Nu prea mă supăr niciodată.

Simpatic.

După câteva guri de ceai care-au mascat începutul intimității – pentru că, da, însemna ceva să-l las să mă observe cum sorbeam din cană, eram expusă – și-a permis să profite de noua intimitate dintre noi.

– Povestește-mi despre momentul în care Dana a fost cea mai rea cu tine, când n-a avut niciun pic de considerație. Vreau să știu.

Exista ceva pervers în dorința asta a lui.

Aceeași perversitate se găsea și-n nerăbdarea mea de a-i spune. Oh, chiar voiam să-i spun.

– Sunt sigur c-a fost de-a dreptul insensibilă, pentru că știam cu cine-aveam de-a face.

O insensibilă rea și egoistă, da, și fiecare insistență de-a lui lua de mână câte un impuls de-al meu, până persuasiunea și nestăpânirea de sine s-au căsătorit și copilul lor a fost ce-a urmat.

– Dana Zamfirescu mi-a sedus logodnicul cu care eram de cinci ani și s-a căsătorit cu el, după care, pe invitația la nuntă mi-a mâzgălit în creion dacă vreau să-i fiu domnișoară de onoare. M-a trecut în lista invitaților care stăteau la masa miresei.

Uitase de ceai, acum mă sorbea pe mine toată și ce-i spuneam.

– Și eu care credeam că Universul avea ce-avea cu mine.

Buzele mi s-au curbat la gustul succesului poveștii mele.

– Ah, asta nu-i tot, abia acum vine partea cea mai interesantă: au divorțat dup-o lună. Lui i-a sucit, evident, mințile. Pentru ea a fost un moft.

Aprinsesem lumina vulnerabilității, dar eu, de fapt, stăteam într-un întuneric foarte puternic. Poate dădusem cu nasul de câteva raze ațoase la-nceput (nu mai fi modestă, Lori, ai pornit și robinetul, ai udat și perna, cearșaful, pătura…), dar acum stăteam într-un întuneric perfect. Nu mai ajungea nicio rază de lumină.

Ceva-ul din mine care m-a-mpins să-l las în continuare pe Milo să creadă că eram vulnerabilă a indignat reflexia.

– Lori, chiar îmi pare rău. N-o cunosc pe Dana la fel de bine cum o cunoști tu, deci să n-o iei ca pe-o impertinență – pentru că nu e: n-ar trebui s-o pui la suflet. Nu mă-nțelege greșit, evident că-ți vine s-o strângi de gât, tot ce spun e că Dana poate să fie o idioată cu steluță aurie.

Am aprobat savurând jignirile, pentru că și asta aveam voie să fac, să fiu de acord cu alții, cât timp nu jigneam și eu. Îmi escrocam propriile reguli.

Am căzut de acord în ochii care se căutau în ochii celuilalt să schimbăm subiectul și să nu-i dăm Danei satisfacția de-a ocupa subiectul principal și când nu era de față.

– E doar o-ntrebare și poți să nu răspunzi dacă nu vrei, dar eram curios dacă aștepți pe cineva.

Da, uite prima provocare, Lori, să vedem ce răspunzi. Sincer? Sunt extrem de curioasă.

Milo mi-a interpretat tăcerea ca pe-un impuls să continue, credea că voiam să-mi gâdile dorința de-a povesti.

– M-ai întrebat ceva despre Victor când ai deschis ușa. Nu vreau să mă bag în viața ta când de-abia te știu, deși simt că te știu de-așa mult timp! – încerc doar să aflu dacă sunt intrusul în situația asta.

Subtil, foarte subtil. Mă distra Milo. Încerca să afle de ce eram îmbrăcată ca o prostituată și, totuși, îmi petreceam seara singură.

Poate eram o prostituată, ce știa el? Poate Victor mă plătise și acum așteptam cuminte – sau nu chiar așa cuminte – să vină și să-i fac lucruri deloc cuminți.

Eh, Lori, dintre toate prostiile pe care le-ai făcut, cel puțin nu te-a plătit nimeni pentru sex – până acum.

Cine știe.

Gluma, glumă, dar, ce Dumnezeu, dacă-i spui că Victor e iubitul tău și Victor chiar apare până la urmă, n-o să te simți prost?

– Nu ești intrusul în situația asta; dacă trebuie să găsim un intrus, atunci Victor e țapul ispășitor.

M-am ridicat să duc ceștile goale de ceai în care mai rămăsese doar niște gheață. Un colț din reflexie mi-a strigat mut tu ești intrusa, Lori, dar, ce bine că Milo nu putea s-o audă.

L-am invitat pe canapea.

A venit.

Genunchii mei goi au fost o pradă prea ușoară și, foarte curând, poate prea curând, mi-am desfăcut picioarele pentru Milo. Cine-ar fi crezut, (răsfățata de) Dana era responsabilă pentru asta.

El de-abia ce intrase-n culise.

Eu de-abia ce mă pregăteam să las în culisele mele alt bărbat.

El, căruia Dana nu voia să-i arate și scenele tăiate.

Eu, căreia Dana i-a furat scene din filmul propriu.

Apoi oglinda mare din sufragerie s-a uitat la amândoi.

– Milo, cred că-ți sună telefonul. E Dana.

Amândoi ne uitam la ecran.

– N-o să-i răspund.

El încă stătea-ntins pe canapea.

– Ba cred c-ar trebui să-i răspunzi și să-i spui.

– Despre noi?

– Despre tine.

Încă ceva bolnăvicios în mine, voiam s-o aud pe Dana, dacă nu puteam s-o văd, cum era lăsată, părăsită, umilită, mi-ar fi oferit un spectacol ca răzbunarea perfectă.

Milo a răspuns și-a lăsat jos telefonul, pe speaker.

Vizionare plăcută, Lori.

– Ipocrit mic ce ești, a țipat vocea ca o ață a vecinei mele, când aveai de gând să-mi spui?!

Zâmbeam extraordinar de sincer. Credeam că Dana se distra-n continuare cu mofturi nou-nouțe.

– Așteptam să-mi spui tu prima, i-a răspuns Milo sec. Ești căsătorită. M-ai mințit.

Atât de lacunar. Atât de direct.

Era prea devreme să-i spun că-l iubeam?

Așa cum stăteam în genunchi pe canapea, goală, îmi lucea profilul în oglindă. Sigur că glumesc, e doar un fel de-a spune. Nu-i știu nici numele de familie.

– Milo, nu te-am mințit – nu vorbisem încă despre treaba asta și, hai, să mori tu, că, ce Dumnezeu, nici tu nu ești mai deștept ca mine, ipocrit mic ce ești. M-a sunat nevastă-ta, ar fi fost frumos din partea ta să-mi spui că i-ai dat numărul amantei tale, zic și eu, că, poate, nu mai răspundeam la telefon?! M-a luat din scurt cretina, că, cică, „tu ești Dana Zamfirescu? Tu i-o tragi soțului meu?!”

Poate pui ceva pe tine, Lori, cine știe.

Ar trebui să mă gândesc serios să-mi schimb oglinda cu una mută.

Milo, foarte diplomat, a-nchis telefonul fără să mai răspundă.

Aplauze, aplauze.

Atât de lacunar, atât de direct.

– Ești căsătorit.

N-a răspuns.

– M-am culcat c-un bărbat căsătorit.

Tăcea-n continuare. Măcar să-nvețe și oglinda mea ceva de la el.

Hm, asta-i bună, poate-mi schimb oglinda cu Milo.

– Lori, cine-i Victor?

– Nu e soțul meu.

Am dat grav din cap, poate mai grav decât era normal, pentru că de-abia ce-mi pusesem lenjeria pe mine.

– Nu asta te-am întrebat, te-am întrebat cine-i Victor.

– Ești căsătorit.

A-njurat.

– Nu știu cine-i Victor, bine?

A râs nervos.

– Da, da, bine.

A trecut prin fața oglinzii fără să se uite-n ea. Hm, uite un mecanism sănătos de apărare.

De ce nu-l folosești și tu?

Să nu te prind.

– Nu știu cine-i Victor!

Am țipat isterică și zgomotul s-a împrăștiat prin cameră.

– Milo, m-auzi?

– Nici Dana nu știi cine e?

– Sunt plătită.

Aprinsesem un chibrit umezit lângă un fitil împletit bine. Trebuia să știu cum să dau foc fără să se stingă.

– Ești plătită?

Am căutat salivă prin gură ca să am ce să-nghit.

– M-am culcat c-o târfă?

– Știam eu că-ți par o prostituată.

– Lori, lasă vrăjeala, ești prostituată?

– Nu.

– Atunci ești plătită să ce?

– Soția lui Victor vrea să vadă dacă-i genul care și-ar înșela nevasta. Eu sunt… Nici eu nu știu cum se numește ce fac. Găsesc chestii pentru oameni, fac diverse lucruri din astea, aduc adevărul, rup în două nelămuririle. Trebuie să-l seduc pe Victor și să-i spun Clarei (nevasta) dacă s-a lăsat sedus. N-o să mă culc cu el, asta, nu. Femeia-i nebună, dar plătește bine și eu sunt mereu de partea moralității.

Am simțit că mi se ducea podeaua de sub picioare.

Milo s-a destins dintr-o dată, a venit la mine și m-a luat de braț, m-a ținut în fața oglinzii.

– Mai spune o dată ultima propoziție, te rog.

Mi-am închis ochii ca să nu trebuiască să dau cu ei de reflexie.

– Lori, fii bună și repetă.

– Sunt de partea moralității, am zis, și chiar sunt.

– Ești?

– Ce Dumnezeu, n-aveam de unde să știu!

– Uită-te la tine, vrei?

– Nu vreau!

Încă refuzam să-mi înfrunt privirea când i-am simțit buzele lipite de urechea mea.

– Admite că ți-a plăcut.

– Nici să mă pici cu ceară.

Voiam să deschid ochii, chiar voiam, ca să-mi permit să devin mai lucidă, mă amețea senzația cu el la urechea mea și eu cu ochii-nchiși, concentrată doar pe ce simțeam.

Dacă deschideam ochii, îmi spărgeam oglinda. Aș fi devenit reflexia mea.

– Nu mai fi copil, toată lumea are câte un amant sau o amantă în ziua de azi.

– Și tu mă vrei pe mine?

Uite, uite ce prostii spui cu ochii-nchiși!

– Ai pierdut-o pe Dana și-acum vrei înlocuitor, vrei altă proastă căreia să i-o tragi.

Am deschis ochii. Mă spărsesem pe mine, nu oglinda. Aproape am căzut din picioare.

Ca-ntotdeauna, Universul nici nu ținea cont de încercările mele de-a fi o persoană corectă și bună. S-a auzit soneria. Victor.

Păi, dacă ești mândră, Floriana, de aia-ți pierzi favorul Universului, îți anulezi singură faptele bune.

Victor clipea pe preșul meu ca un melc.

– Du-te acasă la nevastă-ta și dacă te mai prind pe-aici, o să-i spun c-ai înșelat-o.

I-am închis ușa brutal. Ce-i mai rău decât să faci ceva greșit și să fii acuzat? Să nu faci ceva greșit și să fii acuzat. În drum spre canapea, dorind să-i adun hainele lui Milo care miroseau a adulter, reflexia mea devenise de două ori mai puternică.

Maria Ghiță

Studentă în primul an la Psihologie la Universitatea din Leiden, în Olanda. Scrisul reprezintă cea mai mare pasiune a sa, de șase ani se regăsește în această activitate și speră să continue pe parcursul vieții să își facă vocea auzită prin cuvinte. Primul ei roman, INSULA, a fost pe lista scurtă la concursul Primul Roman Litera.