Lucrurile s-au schimbat

Vremurile sunt în mişcare, lumea se revoltă, iese în stradă. Suntem pe un val de febră a libertăţii. Ne spunem părerile, vorbim liber, suntem în căutarea unei demnităţi mult timp oprimate. E limpede că sunt tot mai mulţi cei care nu mai acceptă autoritarismele şi abuzurile, ceea ce este minunat.

Fenomenul se întâmplă în multe zone ale lumii noastre, inclusiv în mediile literare. Scriitori care vor reformă. Alţii care ţin cu dinţii de funcţii. Sunt operate excluderi abuzive din Uniunea Scriitorilor pentru exprimarea liberă a opiniilor, ceea ce ne întoarce la anii cincizeci. Sunt, de asemenea, prezentate demisii în semn de protest împotriva excluderilor de tip stalinist. Este incredibil că avem de a face cu astfel de situaţii acum, în 2017, după 27 de ani de la o revoluţie în care nişte oameni au murit şi pentru libertatea de expresie.

Cum nu obişnuiesc să mă ţin deoparte faţă de acest tip de intenţii de schimbare, m-am implicat şi eu în mişcarea reformistă din cadrul breslei scriitoriceşti. Am scris articole, scrisori deschise, am semnat petiţii, am protestat. Până la urmă, văzând că lucrurile nu dau semne de îmbunătăţire, am decis că e cazul să-mi prezint demisia. E un simplu gest de demnitate, dar şi încercarea de a trage un semnal de alarmă, pentru alţi scriitori şi pentru cititori, asupra gravităţii situaţiei. Mărturisesc că mi-a dat curaj să fac mişcarea aceasta radicală exemplul unui grup de scriitori mai tineri despre care s-a scris.

Ei bine, reacţiile din partea celor pe care i-am criticat au venit, dar nu cum ar fi fost de aşteptat de la nişte oameni care se pretend democraţi, liberali şi care sunt, la urma urmei, nişte intelectuali cunoscuţi. Nu, nu m-au întrebat nimic despre indignarea mea, nu au încercat să afle amănunte legate de nemulţumirile mele. Nimic din toate acestea. Doar miştocăreală, etichetări, zeflemea, articole de punere la punct, ironii forţate, nepăsare.

Astfel, dacă în editorialul din numărul 3 din 27 ianuarie 2017 al „României literare” Nicolae Manolescu s-a referit iritat la un ecou de presă al demisiei mele din Uniunea Scriitorilor („Nicolae Manolescu făcut praf chiar de ziua lui Eminescu”, în „Evenimentul zilei” din 17 ianuarie 2017), având asfel prilejul să-şi exerseze spiritul ironic cam căznit afirmând că motivul gestului meu ar ţine de… „himerism”, că nu prea ştie lumea de mine, că nu aş cunoaşte organizaţia din care am plecat, în fine, că toate criticile mele, în consecinţă, ar fi neîntemeiate, iată că în numărul 6 (10 februarie 2017) al aceleiaşi reviste este preluat, pe ultima pagină, un articol din „Luceafărul de dimineaţă” (nr. 1/2017) în care de data aceasta criticul Alex Ştefănescu, la rândul său, mă „onorează” cu încadrarea la „autori mediocri… care până în prezent s-au remarcat mai mult prin scandal decât printr-o operă literară”  şi care „n-au făcut mare lucru în literatură”.

Ar fi un motiv de râs sau măcar de zâmbete amare dacă nu ar fi cam tristă maniera în care cei doi critici înţeleg să răspundă protestului meu legitim împotriva excluderilor abuzive operate de stalinista lor „comisie de monitorizare, suspendare şi excludere”, derapajelor manageriale şi lipsei de transparenţă.

În primul rând, ea arată lipsă de imaginaţie de vreme ce este de fapt aceeaşi metodă a autorităţilor securisto-comuniste de a pune la punct orice încercare de exprimare liberă prin etichetarea scriitorilor insurgenţi drept „netalentaţi” sau „necunoscuţi”.

De asemenea, aceşti critici mi-au publicat în nenumărate rânduri zeci de poeme, dar şi „primul manifest al himerismului” nu altundeva decât în paginile „României literare” pe care o conduceau şi o conduc. Mai mult, au găzduit în această revistă cronici elogioase despre cărţile mele.

În toate acele situaţii nu eram oare acelaşi scriitor despre care acum domniile lor spun ceea ce spun? Cum de au promovat – şi nu o dată, ci de zeci de ori! –  în „România literară” un autor ca mine despre care – aflu acum – nu au o părere tocmai bună?

Apoi ce te faci cu zecile de opinii elogioase în legătură cu scrisul meu exprimate în timp de scriitori şi critici importanţi precum Ana Blandiana, Ioana Pârvulescu, Marin Mincu, Al Cistelecan, Constanţa Buzea, Mircea A. Diaconu, Nicolae Coande, Ştefan Manasia; Octavian Soviany, Flori Bălănescu, Paul Goma, Constantin Abăluţă, Dumitru Chioaru, Marius Miheţ, Dan C. Mihăilescu, pentru a-i numi doar pe aceştia? Să fi greşit oare absolut toţi şi numai domnii Manolescu şi Ştefănescu intuiesc – în sfârşit! –  adevărul?

Sigur, e dreptul domniilor lor să-şi exprime părerea despre cărţile mele, fie ea şi nefavorabilă (este, de fapt, una în batjocură), dar cum se face că ea se activează doar în situaţii cum este aceasta în care „îndrăznesc” să pun sub semnul întrebării comportamentele abuzive ale domniilor lor în funcţiile şi poziţiile pe care le deţin în deja anchilozata Uniune a Scriitorilor?

De ce, dacă eu îi critic pentru abuzurile şi derapajele manageriale în calitatea de lideri ai organizaţiei din care tocmai mi-am dat demisia în semn de protest şi ca ultimă încercare de a le spune că situaţia a ajuns intolerabilă, domniile lor răspund arătând cu degetul înspre cărţile mele?

Nu operele noastre (despre care suntem, fireşte, liberi să avem orice opinie) sunt „în chestie”, ci altceva: excluderile abuzive amintind de perioada comunistă, mandatul al treilea în funcţia de preşedinte obţinut după ce a fost modificat regulamentul, premiile date preferenţial, lipsa de transparenţă, lipsa de viabilitate a revistelor literare ale organizaţiei, lipsa proiectelor serioase legate de promovarea lecturii în şcoală, climatul toxic indus în mediile literare prin susţinerea mediocrităţilor în funcţii importante  şi altele de acest fel.

Dacă ar fi oneşti şi realişti, aceşti critici s-ar opri din a aplica etichete securiste scriitorilor care nu sunt „pe linie”. Suntem, totuşi, în 2017, un moment în care noi românii am reuşit, pe seama libertăţii de a călători şi a dezvoltării mijloacelor de comunicare, să vedem cât de cât lumea şi nu mai putem fi impresionaţi foarte uşor de şmecheriile comuniste reactivate.

Dacă ar fi cinstiţi, ar răspunde pur şi simplu criticilor pe care, din fericire, nu doar eu, bineînţeles, le-am adus. Există, cum spuneam, un grup de reformă a Uniunii Scriitorilor care încearcă, evident, să reformeze organizaţia. În loc să excludă scriitori sau să îi atace „pe linie literară”, ar face mai bine să arate deschidere pentru dialog cu acest grup. Scrierile noastre, ale tuturor, cărţile, în fine, operele sunt cum sunt, mai izbutite sau mai nereuşite. Doar timpul şi cititorii (laolaltă cu criticii de profesie, fireşte) hotărăsc valoarea lor, dar comportamentele dictatoriale chiar nu se potrivesc cu aceste vremuri. Însăşi siguranţa pe care o afişează spunând că ei cred despre ei înşişi că reprezintă (încă) nişte instanţe în literatură e înduioşătoare. Vor fi fost cândva nişte voci critice ascultate, dar s-a dus dus vremea aceea. Aş zice că adevărul este chiar mai trist decât îşi imaginează, dar fiecare cu iluziile sale.

Dacă le-aş spune că în timp ce domniile lor dau verdicte şi pun etichete eu primesc mesaje încurajatoare de la cititori care îmi caută cărţile, le cumpără şi le citesc „pe bune”, s-ar uita, probabil, la mine cu indiferenţă sau dispreţ. Nu cred că ar înţelege cât de mult „lucrurile s-au schimbat”, vorba lui Bob Dylan, şi nici cât de repede ne va mătura pe toţi vântul schimbării, modeşti sau îngâmfaţi, muritori sau „genii”, anonimi sau celebri.

Vasile Baghiu

Poet, prozator și eseist, fondator al himerismului poetic, a publicat în ultimii ani un volum de proză scurtă și două romane: Punctul de plecare, Planuri de viață, Fericire sub limite. De asemenea, este autor al mai multor volume de poezie, între care Gustul înstrăinării, Febra, Depresie, Metode simple de încetinire a timpului, Respirație asistată, Avantajul de a nu câștiga nimic. A obţinut prin concurs mai multe burse „writers-in-residence” în Occident şi a apărut cu traduceri în reviste din străinătate. Este inclus în antologii precum O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea de Marin Mincu sau Manualul vânătorului de poeți de Nicolae Coande. A primit mai multe premii, între care Premiul Poesis, Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, Premiul Mihai Ursachi, Premiul Liviu Rebreanu, Premiul Patrel Berceanu. A avut diverse experienţe de muncă, între care şi pe aceea de asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză, care i-a inspirat o mare parte dintre scrieri. Ca profesor a publicat un ghid-manual în șapte volume pentru învățământul sanitar (Teoria și practica nursing) și mai multe articole de specialitate. Este iniţiator şi susţinător în oraşul său al proiectelor educaţionale Sănătatea lecturii și Cultura sănătății. Psiholog în domeniul promovării sănătății, trăieşte la Piatra Neamţ și călătorește frecvent în Europa. Aleargă și participă la curse de alergare, experiență care stă la baza romanului Confesiunile unui scriitor alergător, publicat în 2022 parțial pe citestema.ro, în pregătire acum la o editură.