„Lumea ficţională îmi pare uneori mai reală decât realitatea” – interviu cu scriitorul Vasile Baghiu

Vasile Baghiu este poet, prozator şi eseist, fiind cunoscut în special ca inventator al himerismului, concept şi manifest care propune o direcţie nouă în poezie şi despărţirea de paradigma postmodernistă (wikipedia.org). Laureat al câtorva premii în România, Vasile Baghiu a primit mai multe burse writers-in-residence în Germania, Austria, Scoţia şi Elveţia, iar unele dintre creaţiile sale au apărut în traduceri diverse. Multe dintre poemele pe care le-a scris în engleză pot fi citite în reviste şi antologii din SUA, Marea Britanie, Canada şi Noua Zeelandă.
Născut în 5 decembrie 1965, scriitorul şi-a petrecut copilăria în satul Mastacăn din comuna Borleşti, Neamţ, fiind al treilea din cei patru copii ai Ecaterinei şi ai lui Vasile Gh. Baghiu. Tatăl său (1922-1974) a fost prizonier de război în Uniunea Sovietică, iar experienţa a redat-o într-o carte de memorii pe care a scris-o în anii cincizeci şi care a fost publicată în 1998 sub titlul Prizonier în U.R.S.S..
Vasile Baghiu a debutat cu poeme în 1983, pe când frecventa Liceul Sanitar din Bacău, unde l-a avut ca îndrumător pe profesorul şi eseistul Ioan Neacşu. A continuat să publice sporadic poeme până la revoluţie, în special în Amfiteatru şi în Familia, unde a fost prezentat de poetele Constanţa Buzea şi Ana Blandiana.
În 1989 se căsătoreşte cu Iuliana, iar în 1990 şi în 1992 vin pe lume copii lor Ioana şi Ştefan. După experienţa de şapte ani a îngrijirii bolnavilor tuberculoşi într-un sanatoriu, odată cu mutarea în Piatra Neamţ, a început să publice mai frecvent şi îi apar manifestele himerismului în revistele România literară, Poesis şi Vatra.
A debutat editorial în 1994 cu volumul de poezie Gustul înstrăinării, la editura Timpul din Iaşi, ca urmare a câştigării Concursului Aurel Dumitraşcu, prima ediţie. Până în prezent a publicat mai multe volume de poezie, o culegere de proză scurtă şi trei romane. Dintre premiile câştigate, enumer:

– Premiul pentru poezie “Aurel Dumitraşcu” (1994)
– Premii ale revistei Poesis: pentru poezie (1995) şi pentru critică literară (1998)
– Premiul pentru proză (pentru romanul „Ospiciul”) al Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi (2007)
– Premiul „Liviu Rebreanu” (pentru romanul „Planuri de viaţă”), în cadrul „Colocviilor Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2012
– Premiul pentru poezie „Mihai Ursachi” (pentru volumul „Depresie”) al Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi (2013).

După mai multe experienţe de muncă în trecut, Vasile Baghiu lucrează de câţiva ani în calitate de psiholog în domeniul educaţiei pentru sănătate (în care a iniţiat proiecte inedite) şi este cadru didactic la Şcoala Postliceală Sanitară din oraşul Piatra-Neamţ, unde trăieşte împreună cu familia. Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al PEN-Club.

INTERVIEVATOR

Înclinația către scris pornește de la tatăl tău? Nu am citit, recunosc, pentru că nu am avut ocazia, Prizonier în URSS, carte semnată de Vasile Gh. Baghiu şi publicată postum de tine.

VASILE BAGHIU

Eu nu eram pe lume când tatăl meu îşi scria memoriile, pentru că aceasta se întâmpla în anii cincizeci, iar eu m-am născut în 1965. Povestea este importantă însă în acest punct prin faptul că am avut întâlnirea cu manuscrisul lui. Nu înţelegeam prea multe atunci, dar ţin minte că acel caiet m-a responsabilizat aşa, deodată, pentru că văzându-l şi citindu-l am înţeles că nu conţinea nişte însemnări oarecare făcute de un ţăran cu înclinaţii spre scris, ci chiar nişte descrieri în amănunt ale vieţii lui de prizonier în Uniunea Sovietică, ceea ce m-a făcut să deschid ochii mari. L-am purtat apoi cu mine pe unde m-a dus viaţa şi citeam din el mereu. Eram în acelaşi timp tot mai conştient, în acei ani de până în 1989, că trebuie să fiu prudent şi că am o răspundere pentru soarta caietului. Aşa că l-am păstrat cu sfinţenie, ca pe o moştenire de preţ. Nici nu-mi dădeam seama că scrisul acela îngrijit, chiar dacă presărat cu greşeli, stilul unic în care erau alcătuite frazele, perspectiva omului simplu luat de vârtejul istoriei şi purtat prin fel de fel de pericole de moarte, umorul fin, povestea acelui soldat român care supravieţuieşte Gulagului şi care era chiar tatăl meu începuseră deja să mă influenţeze, adică să-mi arate că istoria oficială este una, iar istoria reală, de la nivelul zero, ca să spun aşa, este alta. Influenţa a venit şi pe filiera filozofiei de viaţă care răzbate din paginile caietului, aceea a lipsei de ură şi a seninătăţii în faţa dificultăţilor vieţii. Aşa m-am trezit scriind la rândul meu, în adolescenţă. De altfel, această poveste am prins-o în romanul „Planuri de viaţă” şi cred că este una pe baza căreia s-ar putea face un film extraordinar.

INTERVIEVATOR

Ai debutat ca poet, în 1994 şi mult mai târziu, peste zece ani mai precis, în proză. Cineva spunea, memoria nu mă ajută să-mi dau seama cine, că poezie se scrie în tinereţe iar proza mai târziu, când acumulezi ceva experienţă şi înţelepciune. Împărtăşeşti aceeaşi opinie?

VASILE BAGHIU

Nu împărtăşesc întru totul această teorie a vârstelor specifice poeziei şi prozei. Fireşte că tinereţea are entuziasmul, puritatea şi romantismul din care poezia îşi trage substanţa întotdeauna, dar maturitatea şi bătrâneţea au stările lor speciale şi tulburătoare care ţin cu adevărat de poezie sau mai curând de trăirea unui stil de viaţă poetic. Am 49 de ani şi în ultimii ani am scris două romane după ce am scris multă vreme poezie, dar simt că dacă Dumnezeu îmi va da răgaz voi reveni curând la poezie. Totul e să nu forţezi lucrurile în privinţa poeziei. Cu proza poţi merge înainte pe bază de plan şi disciplină, dar în ceea ce priveşte poezia am observat că abia atunci când te crezi cel mai puţin poet, când doar resursele tale interioare cele mai ascunse te motivează sau te pornesc la scris, abia atunci poezia vine la tine. E aici un joc misterios pe care l-am jucat mereu şi care mi-a oferit trăire la cea mai înaltă intensitate. Deocamdată, în timp ce scriu un alt roman (al patrulea ar fi, dacă stau să număr, după „Ospiciul”, „Planuri de viaţă” şi „Fericire sub limite”, fără să mai pun volumul de proză scurtă „Punctul de plecare”), voi încerca să adun, selectiv, într-un volum antologic, poemele mele „himeriste”, nu pentru a-mi consola vreun orgoliu de autor care şi-a inventat propria paradigmă poetică şi care a mai şi ajuns la un prag al jumătăţii de veac, în fine, ci mai ales pentru a oferi generaţiei de acum ocazia de a vedea cum puteai visa ca poet la lumea largă în anii optzeci-nouăzeci, într-un mediu românesc închis, în paralel cu postmodernismele şi împotriva curentelor oficale. Revenind la întrebarea ta, sigur că pentru roman ai nevoie de experienţă, capacitate de observaţie, putere de înţelegere, echilibru, disciplină, răbdare şi rezistenţă, lucruri care se capătă cu vârsta, dar aceasta nu înseamnă că tinereţea poate să-şi ia chiar toate drepturile asupra poeziei. De fapt, lucrurile ţin şi de fiecare autor în parte, de structura lui sufletească specifică. Unii sunt maturi încă de la douăzeci de ani, iar alţii se dezvoltă în timp. În ce mă priveşte, îmi este limpede că nu aş fi putut scrie poemele „himeriste” despre sanatoriu, boală şi călătorie decât atunci, în prima tinereţe, adică atunci când şi trăiam „live” propria poezie, când şi trăiam la propriu într-un sanatoriu, când şi trăiam poetic în cel mai adevărat şi lipsit de ostentaţie sens.

INTERVIEVATOR

Pentru care dintre cele două genuri literare, deşi sunt atât de diferite, te simţi mai apropiat?

VASILE BAGHIU

Nu, nu cred că sunt chiar foarte diferite, nu le simt aşa. Un romancier fără antene poetice pentru lumea exterioară scrie doar întâmplări, consemnează fapte, este doar un grefier al realităţii. Tot aşa cum un poet fără cunoaşterea în amănunt a poveştilor de viaţă, este un făcător de metafore goale. Nu ar fi oare altceva decât un şir de bârfe bine povestite romanul „În căutarea timpului pierdut” fără poezia subterană a trecerii timpului care curge permanent pe sub frazele geniale ale lui Proust? Dincolo însă de această discuţie oarecum teoretică, pentru că am în lucru un alt roman şi pentru că proiectele mele imediat următoare sunt tot romane, pot spune că mă simt acum mai apropiat de roman, dar poezia este mereu aici cu mine într-un fel în care a fost şi atunci. Atâta numai că scriu mai rar poeme acum. Ceea ce este, de fapt, şi cel mai puţin important aspect. Scrierea poeziei, vreau să spun. Mai importantă decât scrierea poeziei este trăirea ei. Şi îmi permit să spun asta fără cea mai mică umbră de emfază. Dar acesta este un alt subiect.

INTERVIEVATOR

Ca un exerciţiu de imaginaţie, vreau să te întreb cum vezi, să spunem, poezia peste douăzeci, sau, dacă nu cer prea mult, cincizeci de ani? Există tot mai puţini cititori de poezie.

VASILE BAGHIU

Aşa cum se infiltrează ea în toate epocile istorice, poezia pare a fi înscrisă în codul genetic al speciei umane. Şi este, probabil, alături de credinţă şi dragoste, consolarea pe care omul o primeşte pentru suferinţele vieţii. Aşa că omul va trăi mereu în chip poetic, vorba filozofului, indiferent de condiţiile sociale, politice, istorice. Este în natura sa. Şi aici nu mă refer doar la poezia scrisă, ci la poezie ca stil de viaţă. Aşa cum s-a văzut în timp, poezia revine în atenţie în valuri. Vor exista, sunt sigur, şi în viitor, valuri de interes pentru poezie, tot aşa cum vor fi refluxuri care îi vor îngrijora pe mulţi, la fel ca azi. Poezia nu a avut, totuşi, niciodată prea mulţi cititori. Este un spaţiu al emoţiei şi al cunoaşterii la care nu mulţi au acces. Şi aşa va fi mereu. De altfel, ar trebui să vedem pe ce ne bazăm când spunem că sunt tot mai puţini cititori de poezie. Avem oare studii serioase pe această temă? Impresiile noastre pot fi profund subiective. Nu ştiu ce mă face să cred că există azi mulţi tineri care citesc poezie. De fapt, ştiu. Îi văd, îi cunosc. Poate exprim o părere prea subiectivă, dar simt că astăzi parcă se citeşte cumva pe ascuns. E un fenomen complex şi straniu care va duce, cred, la ceva bun. Sunt optimist, mai ales că am şansa să-i cunosc pe cei tineri de la şcoală. Şi, apropo, găsesc nejustificate criticile la adresa lor. Mai curând aş crede că noi, generaţia părinţilor lor, avem oarecari probleme de relaţionare, ca să zic aşa, oarecari probleme de comunicare şi de înţelegere a lucrurilor.

INTERVIEVATOR

Reluând ideea, de care dintre scrierile tale te simţi cel mai apropiat? Cei mai mulţi scriitori au o carte la care ţin mai mult decât la celelalte.

VASILE BAGHIU

Fireşte că poemele „himeriste” mă definesc într-un fel pe care uneori îl găsesc tulburător, dar nici aceste ultime două romane publicate recent, „Planuri de viaţă” şi „Fericire sub limite”, nu sunt departe de inima mea. Şi aşa cum uneori părinţii par să-l iubească mai mult pe cel mai mic dintre copii, aşa mă gândesc şi eu la aceste cărţi din urmă cu drag. Iar romanul pe care îl am în lucru este pur şi simplu cel mai apropiat de mine acum.

INTERVIEVATOR

Care scriitor sau scriitori te-au influenţat cel mai mult?

VASILE BAGHIU

Sunt o mulţime, bineînţeles, români şi străini, clasici şi contemporani. Şi nu e cazul să fac o listă. Orice individ din specia scriitorilor citeşte multă literatură. Aşa se face că azi pot fi în compania unor Roth sau Murakami, iar mâine pot (re)citi cu o curiozitate adolescentină Faulkner sau Dostoievski. Am chiar nişte poveşti legate de cărţi şi influenţele lor asupra mea, unele cu Thomas Mann sau Heinrich Böll, de exemplu, pe care le-am spus în diverse ocazii. Astfel, „Muntele vrăjit” m-a făcut să aleg un sanatoriu de tuberculoză ca loc de muncă la absolvirea liceului sanitar în anii optzeci. La fel, Böll mi-a plăcut atât de mult în adolescenţă încât universul a lucrat, cum se spune, în favoarea mea, iar peste ani, pe la începutul anilor 2000, prima mea ieşire în Occident s-a întâmplat pe seama unei invitaţii de a locui jumătate de an chiar în casa celui care scrisese „Partida de biliard de la nouă şi jumătate”. Tot aşa cum m-am interesectat la un moment dat cu poezia lui Pessoa, ceea ce a dus, într-o măsură importantă, la născocirea „himerismului” poetic. Sunt şi autori români printre ei, fireşte. Pe Eminescu şi pe Blaga îi recitesc mereu cu plăcere. Îmi plac şi Max Blecher, Paul Goma, Vintilă Horia şi Marin Preda. Tot aşa cum îi citesc cu interes pe Angela Marinescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ana Blandiana, Dan Sociu, Constantin Acosmei, Ştefan Baghiu, Dan Lungu, Ştefan Manasia, Lucian Teodorovici, Nicolae Coande. Povestea e fără sfârşit.

INTERVIEVATOR

Descrie-mi, dacă nu cumva este secret, procesul tău de scriere. Scrii la computer sau preferi metoda tradiţională? Eşti scriitorul metodic, căruia îi place să deţină controlul poveştii şi în consecinţă nu se apucă de scris până ce nu are un plan, sau eşti mai degrabă scriitorul impulsiv, care se lasă condus de poveste?

VASILE BAGHIU

Port prin buzunare, la îndemână, nişte carnete pe care îmi fac note şi nu de puţine ori scriu pagini întregi de mână, cu stiloul, pe foi A4. În mare parte însă, când lucrez la un roman, scriu direct la computer dimineaţa devreme. Nu chiar în fiecare dimineaţă. Mă trezesc totuşi în cel puţin trei din dimineţile unei săptămâni şi scriu de la 4:30 până la 7:00 când trebuie să o iau din loc ca să ajung la serviciu. E momentul de linişte în care pot fi eu cu personajele mele. Îmi este suficient acest timp al dimineţii pentru a duce mai departe, pas cu pas, lumea ficţională care îmi pare uneori mai reală decât realitatea. Aşa lucrez când sunt acasă, însă majoritatea cărţilor din ultimii zece ani le-am scris în străinătate, în câteva rezidenţe literare obţinute prin concurs, într-o ambianţă în care timpul era în întregime al meu, iar lumea din jur organiza lucrurile în aşa fel încât să mă simt bine şi să scriu. Indiferent însă dacă sunt acasă sau „afară”, cea mai mare grijă a mea atunci când încep un nou roman este să mă asigur că nu voi face întreruperi mai mari de o săptămână măcar un an de zile. Aceste pauze sunt riscante pentru că îţi ieşi din mână, cum se spune, apoi devii un străin pentru lumea pe care o construieşti, iar lumea aceea parcă se risipeşte, se înstrăinează la rândul ei de tine. Tehnic, la revenire trebuie să reciteşti ce ai scris, iar reluarea firului cărţii, a poveştii este anevoiaosă şi descurajatoare adesea. Mă mai asigur să am cât de cât o stare sufletească bună. Şi o cafea. Uneori, fumez şi o ţigară, recunosc. Mai ales dacă îmi ies paginile şi sunt mulţumit de ele, iar aceea e şi cam singura pe ziua respectivă. Da, am întotdeauna un plan înainte de a începe un roman. Planul e aşa, ca un reper, pentru că de multe ori nu ţin cont de el, mă las condus de poveste. În linii mari însă, îmi place să mă ţin de plan. Cu poezia e altceva. De exemplu, starea de linişte sufletească poate să lipsească. E chiar mai bine. Poemele le scriu întotdeauna de mână şi le transcriu apoi pe computer.

INTERVIEVATOR

Inspiraţia vine natural, neanunţată să zicem, sau mai degrabă eşti nevoit să o cauţi?

VASILE BAGHIU

Pentru proză trebuie să cauţi inspiraţia. În fiecare zi. Nu e cazul să o aştepţi pentru că rişti să pleci din această lume fără să scrii nimic. Poezie este, practic, imposibil să scrii fără stare, fără inspiraţie. Dar şi în acest caz trebuie să fii permanent în alertă, să tatonezi terenul, să trăieşti în acord cu poezia pe care simţi că ai fi menit să o scrii. Aceste două adevăruri banale au faţetele lor multiple. Practic, mie îmi rulează în cap mai mereu nişte situaţii sau nişte versuri pe care urmează să le scriu.

INTERVIEVATOR

Îmi poţi da un exemplu?

VASILE BAGHIU

În zilele acestea „filmul” pe care îl am în cap se petrece la München, unde personajul meu feminin din romanul în lucru are de a face cu nişte situaţii umilitoare în spitalul de bătrâni în care lucrează, iar dialogurile pe care le are cu colegii de muncă acolo, reflecţiile acestei românce se adaugă, pe rând, la tumultul sufletesc în care trăieşte, singură în garsoniera în care stă cu chirie, singură pe străzile frumosului oraş bavarez, singură printre bătrânii cu demenţe, departe de ţară şi de cei dragi, aproape disperată. Și tot aşa mai departe.

INTERVIEVATOR

Ce te motivează să scrii?

VASILE BAGHIU

Sentimentul că trăirile, ideile şi gândurile mele nu au mai fost văzute şi trăite în felul în care le văd şi le trăiesc eu. Şi mai este încă un lucru… Dorinţa omenească de a împărtăşi aceste trăiri, idei, gânduri. Este dorinţa de a trăi un pic şi pentru ceilalţi. Este imboldul sincer de a oferi oamenilor ceva. Este, recunosc, şi dorinţa de a obţine apreciere, recunoaştere. Este câte puţin din toate şi încă mai multe pe deasupra. Este bucuria nemaipomenită pe care o am atunci când scriu şi mai ales atunci când îmi iese o pagină bună. Pur şi simplu mă simt bine când scriu. Este şi dorinţa de aventură. Scrisul este cu adevărat una dintre cele mai senzaţionale aventuri.

INTERVIEVATOR

Sunt aceste vremuri benefice pentru scriitor?

VASILE BAGHIU

Nu ştiu ce să spun. Înclin să cred că da. Sunt unele dificultăţi legate de noile mijloace media, adesea şi dificultăţi economice. Este şi senzaţia aceasta a unui vacarm al vocilor în noul context al Internetului şi al globalizării. Pe de altă parte, zarva poate fi o aparenţă, pentru că în realitate tot numai câteva dintre aceste voci contează, iar selecţia se face cumva natural, firesc. E adevărat, mai sunt şi favoritismele de tot felul, grupurile literare care funcţionează, mai cu seamă la noi, ca nişte partide politice, pe interese, care fac politică literară şi ţin mai puţin cont de literatura propriu-zisă, dar lumea s-a schimbat. Faptul că poţi publica o carte imediat după ce ai scris-o mi se pare un lucru foarte bun. Reţelele de socializare îmi par un lucru bun, de asemenea, pentru scriitori. De multe ori cărţile mele au ajuns la cititori datorită Facebook-ului. Una peste alta, înclin să cred că vremurile sunt benefice pentru scriitor. Sigur că cititorii sunt atraşi şi de alte tentaţii azi, dar lumea încă vine la lansări de carte, la târguri de carte, lumea încă intră în librării şi în biblioteci, lumea încă are o convieţuire prietenoasă cu cartea.

INTERVIEVATOR

Oarecum legat de acelaşi subiect, ce părere ai de cărţile electronice? Sunt un avantaj pentru scriitor?

VASILE BAGHIU

Sunt bune. Vor merge în paralel cu cele de hârtie. Când călătoreşti e simplu să iei cu tine sute de cărţi pe un gadget. Foarte confortabil. Acasă însă, eu unul prefer cartea de hârtie. Ca să răspund însă direct, cred că aceste cărţi electronice sunt un avantaj pentru scriitor pentru că pot fi cumpărate de mai mulţi cititori din toată lumea. Mărturisesc însă că nu ştiu cum stau de fapt lucrurile pe piaţa cărţii de acest tip.

INTERVIEVATOR

Într-o vreme când, odată cu creşterea considerabilă a populaţiei, creşte şi numărul scriitorilor aspiranţi, ce şanse crezi că are cineva, talentat să zicem, să se facă remarcat?

VASILE BAGHIU

Este la fel ca şansa în viaţă pur şi simplu. Şi pentru a trăi o viaţă cât de cât bună şi normală trebuie să ai o şansă. O şansă pe care în bună parte trebuie să ţi-o construieşti singur. Aşa şi cu scrisul. Şi cu orice. Depinde de ceea ce vrei de la tine şi de la viaţă ca scriitor. Pentru mine este important să scriu cât mai bine. Acesta este primul lucru care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la scris. Nu sunt ipocrit, pentru că îmi doresc şi eu succesul, bineînţeles, dar nu-mi plac lucrurile forţate. Plus că sunt în stare să văd şi eu chiar limpede că mediile noastre literare nu se întrec în fair-play şi nu mor neapărat de dragul valorii literare. Dacă va fi să fie ceva-cumva cu cărţile mele în lumea noastră largă de acum, dacă va veni, să zicem, pe o cale sau alta un interes subit al cititorilor români sau occidentali pentru poezia mea sau pentru romanele mele, atunci voi fi bucuros şi sunt pregătit pentru asta. Dacă însă recunoaşterea aceea – la care toţi scriitorii visăm – nu va veni, atunci voi fi pregătit şi pentru aşa ceva. Mie îmi este clar că nimeni nu ia locul nimănui nicăieri. Nici în literatură. Sigur, s-ar putea ca în zilele noastre, odată cu îmbunătăţirea comunicării, competiţia să fi devenit mai acerbă, inclusiv în zona literaturii. Ştiu, sună paradoxal, dar eu cred că şansele de a izbândi ca scriitor român în lume sunt acum mai mari ca niciodată tocmai pentru că există această competiţie şi pentru că s-a lărgit orizontul. Eu aş zice aşa: scrisul întâi şi apoi mai vedem cum merg lucrurile cu publicul, recunoaşterea şi tot restul.

INTERVIEVATOR

Ce sfat i-ai da unui autor (promiţător) aflat la început de drum?

VASILE BAGHIU

Nu sunt genul de înţelept pus pe sfaturi. Totuşi, dacă un tânăr scriitor aflat la început de drum mi-ar cere să-i vorbesc pe subiectul acesta, i-aş spune că ar face bine să citească zilnic. Şi nu numai ceea ce este la modă. Şi nu numai în limba română. I-aş mai recomanda să se poarte liber, să scrie liber, să nu urmărească succesul cu orice preţ, să muncească în tăcere şi, chiar dacă pasiunea pentru scris e pe cale să devină la un moment dat povestea vieţii sale, să nu facă în nici un caz greşeala de a se considera vreo clipă mai grozav decât cei care nu scriu. Scrisul serios, scrisul ca stil de viaţă, scrisul ca mijloc de a înţelege lumea poate da sens vieţii (ceea ce nu este deloc puţin, e adevărat), dar tendinţa de izolare în turnul de fildeş şi infatuarea sunt căi sigure prin care poţi rata şi scrisul şi sensul vieţii.

INTERVIEVATOR

Acum, în încheiere, spune-mi ce proiecte de viitor ai. La ce scrii, de exemplu? Dacă nu sunt prea indiscretă (deoarece unii autori preferă să păstreze misterul până în momentul publicării), îmi poţi spune pe scurt despre ce este vorba?

VASILE BAGHIU

Da, scriu un alt roman. Ce pot să îţi spun despre el? Este romanul lumilor acestea româneşti şi occidentale de azi amestecate. Este povestea unei românce care crede că poate găsi fericirea luând calea străinătăţii şi lăsându-i pe cei dragi acasă. Mai multe nu pot să spun acum. Voi afla şi eu, împreună cu eroina, cu ce te poţi alege dintr-o asemenea experienţă.

Diana Matei

Născută în 1987, Galați. Din 2006, locuiesc în Marea Britanie, dar îmi place să gândesc, să scriu și să citesc românește. Uneori compun povestiri și poezii, alteori desenez. Citesc literatură tot timpul.

”Literatura este istoria sufletului.” – Barry Hannah