Luni, 25 mai

Ce zi e azi? E luni, 25 mai. Cum?Nu se poate! Asta înseamnă că părinții mei împlinesc cincizeci de ani de căsătorie. Nunta de aur.
Din păcate, nu poate fi vorba de nicio nuntă. De câteva zile tata e internat la Snagov într-un azil-spital pentru bolnavii de Alzheimer. Vila, așezată destul de departe de șosea, are trei nivele și o curte mare, un adevărat părculeț cu bănci, alei, flori și pomi. Un gard înalt o ascunde destul de bine de ochii curioșilor. Oricum localnicii știu că acolo sunt aduși din când în când niște bătrânei a căror boală nu e molipsitoare, dar e gravă. În plus numele bolii e complicat și greu de ținut minte .
În cazul lui tata, după ce i s-a pus diagnosticul, doctorii i-au mai dat de trăit câteva luni. Nu prea multe. Până într-un an. Și asta pentru că, de fapt, el era bolnav de ceva vreme. Semne au fost, dar noi, cei din apropierea lui nu le-am înțeles. Și nu le-am dat importanță. Tata repeta iar și iar unele cuvinte. Și ce dacă? Se mai întâmplă. Folosea prea des cuvântul „absolut” ? Sunt și oameni sănătoși care fac asta. Întreba tot timpul :” Cât e ora?” Era enervant, dar nu îngrijorător. Dormea prea mult? După o viață destul de agitată ajunsese la vârsta la care se putea odihni după placul inimii. Nu-l mai aștepta nimeni nicăieri. Uita anumite lucruri? După optzeci de ani cine nu uită?
În urmă cu câteva luni tata a ajuns la Institul de memorie doar ca să-o însoțească pe mama care a vrut să-și facă un test. Cum tot era acolo, doctorul l-a invitat și pe el să facă testul. Mama a insistat și tata n-a putut să refuze. Rezultatul a venit destul de repede. Mama a răspuns corect. Tata, nu. Foaia lui a rămas albă. Nu s-a descurcat nici măcar la întrebările cele mai simple. Iar rezultatul a fost îngrozitor. Alzheimer.
Au urmat zile grele pentru mama. Mai întâi a încercat să se obișnuiască cu situația. Apoi a vrut să-l îngrijească singură. N-a prea reușit pentru că, în scurt timp, boala a făcut din el un alt om. Ca înfățișare a rămas în mare parte cel de dinainte, dar privire și comportamentul lui s-au schimbat .Trebuia supravegheat ca un copil mic fiindcă nu mai judeca normal. Uneori refuza să se dea jos din pat, alteori deschidea fereastra și arunca pe geam diverse obiecte, chiar și lucruri de valoare la care ținea, cum ar fi verigheta, sau era agitat și insista să plece de acasă.
-Tată, de ce tragi de ușă?
– Deschide! Vreau să plec.
-Unde ?
-La părinții mei.
– Nu se poate! Te rog! Stai liniștit!
-De ce m-au închis aici doamnele astea rele?
-Care doamne?
-Tu! Și ea. Mai e una care umblă pe aici! Aia e și mai rea. Și mai urâtă. Deschide ușa! Vreau să mă duc la ei. Îi auzi? Mă cheamă.
Când n-am mai putut să-l îngrijim acasă, l-am internat. Și el nu ne-a iertat. A murit supărat și pe mine, și pe mama. Dar mai ales pe mine fiindcă într-o zi l-am luat de la el de acasă, l-am urcat în mașină, i-am promis că-l plimb, așa cum își dorea atât de mult, dar l-am dus într-un loc necunoscut și l-am lăsat acolo.
E luni, 25 mai. Se spune că cei care se căsătoresc în luna mai n-au parte de un mariaj prea lung. Uite că nu-i adevărat! Sau poate că părinții mei sunt excepția care întărește regula. S-o sun pe mama și s-o felicit? Nu, mai bine nu. De sunat o s-o sun mai pe seară, dar am să mă prefac că nu știu că e 25 mai. Sper să nu-și dea seama singură. De când cu boala tatei, n-o mai recunosc. Nu mai e ea cea din totdeauna.
Până la un moment dat, la serviciu ziua e una obișnuită, nici mai grea, nici mai ușoară decât celelalte. Am multă treabă și asta e bine.Telefonul sună des, ca de obicei. Rezolv diferite probleme și orele trec. Iar sună. Răspund. Și tresar.
– Vă rog să mergeți imediat la Spitalul de urgență. Tatăl dumneavoastră o să ajungă acolo cu o salvare în mai puțin de jumătate de oră. Mașina a plecat de aici acum câteva minute.
-Stați puțin! Nu-nțeleg nimic! Ce-i cu tata? Ce-a pățit? Ieri l-am vizitat și era bine.
-E un pacient, cum să vă spun, dificil. Foarte dificil. Azi a vrut să fugă. S-a urcat pe gard și…
-Tata ? Nu se poate!
-Da, el. Nu s-a așteptat nimeni la una ca asta. Aproape că a reușit să treacă pe partea cealaltă, dar s-a dezechilibrat și a căzut.
-Cum?
– A căzut de sus și s-a lovit la cap. Se pare că e grav.
-Cum adică? Nu-l supraveghea nimeni??
-Nu. Ba da. Vreau să spun că după cină, s-a prefăcut că doarme și asistenta l-a lăsat să se odihnească, deși era cam devreme.
-Am înțeles. La revedere!
Alerg și ajung la Urgență înaintea tatei. La primiri e agitație. După câteva minute îl zăresc într-un cărucior. El mă vede, mă recunoaște și-mi zâmbește. Curios, ieri nu m-a recunoscut. Sau poate că, supărat fiind, n-a vrut să mă recunoască. În jurul capului are un bandaj făcut la repezeală, plin de sânge. Stau lângă el atâta timp cât mi se permite. Il țin de mână și-l încurajez, deși sunt atât de speriată încât reușesc cu greu să găsesc cele mai potrivite cuvinte. Mă străduiesc să nu plâng. Îi spun încet, doar pentru el.
-O să fie bine. Stai liniștit.
Îi mângâi mâna, îi zâmbesc și el mă privește cu recunoștință. Știe ce-a făcut? Cred că da. Poate că ar trebui să-l cert, dar la ce bun? E foarte clar de ce a vrut să sară gardul. Nu-i place la azil și a vrut să se-ntoarcă acasă sau să plece la părinții lui.
Tata e dus spre sala de operație. Apuc să le spun medicilor că are Alzheimer. Au aflat deja. Au primit o fișă medicală. Cu toate astea decid să-l opereze. Rămân pe culoar. Timpul trece greu. Nu pot să fac nimic. Mă uit la ceas din cinci în cinci minute. N-am unde să m-așez. Mă plimb de colo-colo deși mă simt obosită. Mi-e frică. Din sala de operații nu iese nimeni. S-o sun pe mama sau să n-o sun? Cum e mai bine? Habar n-am. Un gând nu-mi dă pace. Oare operația pe creier poate repara și boala tatii? Cred că nu. Și atunci la ce bun tot chinul ăsta? Gata, o sun pe mama.
-Da, știu, e târziu. Da, azi e, mă rog, a fost 25 mai. Ascultă-mă puțin! Cu calm, dacă se poate. Tata e la urgență. Da, la Spitalul de urgență. Și eu sunt tot aici. A încercat să escaladeze un gard, a căzut și s-a lovit la cap.Da, a vrut să fugă de la azil. Îți povestesc mai târziu. Acum e în operație. Nu, nu plec până nu se termină. Bine, trec pe la tine. Te rog să te pregătești pentru ce e mai rău. Tata are o vârstă, e bolnav. Nu! N-are rost să vii. N-ai ce să faci aici! Nici măcar n-ai unde să stai. Când aflu ceva, te sun. Până una, alta, aștept.
Și timpul trece. O oră, oră jumate, două ore. Mă sprijin de pereți. Și-mi vine să urlu. O asistentă grăbită trece pe lângă mine și-mi aruncă câteva cuvinte.
-Vine domnul doctor imediat.
Și iar aștept. E bine? E rău? Bine n-are cum să fie. Doar rău. Dar cât de rău?
– Operația a reușit!
– Vă mulțumesc, domnule doctor. Și boala lui?
– Boala lui merge mai departe. O să mai stea aici câteva zile și pe urmă îl puteți lua acasă. Acum puteți pleca. Pacientul merge la terapie intensivă!
Ies de la Urgență împleticindu-mă. Încă nu mă pot odihni.Trebuie mai întâi să trec pe la mama. Ziua nu s-a terminat. Și nici chinul tatei.
Ajung la mama care mă așteaptă nerăbdătoare. Ajung, încep să-i povestesc și telefonul sună din nou. Cineva îmi spune doar câteva cuvinte:
– Tatăl dumneavoastră a făcut infarct. Dumnezeu să-l ierte.
Închid telefonul.
-Ce e? Ce s-a-ntâmplat?
-Tata a plecat la părinții lui.

Monica Patriciu

Mishamona