În partea lor de lume, departe de partea noastră, trăieşte Luy, o tânără de aproape 30 de ani. Luy este moştenitoarea unui imperiu de miliarde de pfui, moneda naţională a Intuciei, ţara ei de baştină. De mică, Luy a avut tot ce şi-a dorit când şi-a dorit. Luy nu s-a simţit niciodată iubită. Mama ei a plecat când Luy avea doar puţin peste un an, iar ea a rămas cu tatăl. Acesta se preocupa exclusiv de plăcerile proprii: câştigarea banilor (lucru care îi ieşea de minune, aproape fără eforturi) şi satisfacerea poftelor cărnii (dintre cele mai perverse). Tatăl îşi ignora fiica, simţindu-se totuşi un părinte bun, pentru că avea grijă ca acesteia să nu-i lipsească nimic din ceea ce se poate cumpăra. Acum, în pragul celor 30 de ani, Luy – matură- se caută pe sine în pâcla vâscoasă a lipsei de iubire, de afecţiune, de putere interioară.
În partea noastră de lume trăieşte Infractoru’. Singur pe lume – părinţii l-au abandonat la puţin timp după naştere, a fost crescut până la 18 ani în tot felul de centre, unde a deprins secretul unei vieţi liniştite: pumnul aplicat direct în mandibulă, înainte chiar de a exista un conflict, doar aşa, ca să se ştie cine-i şeful, furturile mărunte, încât să nu bată la ochi, dar care-i oferă minimul necesar umplerii stomacului şi poziţia ghiocelului faţă de cei mai puternici. Are acum 26 de ani şi e căutat de poliţie pentru un furt mai puţin mărunt dintr-un magazin cu camere de supraveghere. Disperat, Infractoru’ fuge în Intucia. Rătăceşte pe străzi, doarme sub poduri, mănâncă resturile aruncate pe uşa din dos a restaurantelor. Infractoru’ are ceva special: se-mbracă foarte colorat şi are o colecţie de trei bucăţi de material cu diverse semne tribale, din care-şi face diferite turbane. Le poartă mândru, chiar dacă adeseori este ţinta privirilor amuzate.
Zi senină de mai în Intucia. Luy participă la o gală de binefacere. Coboară apatică din maşină şi, când pune piciorul stâng jos, tocul pantofului se rupe, astfel că fata e cât p-aci să cadă. Este prinsă cu putere de braţ şi readusă la echilibrul fizic. Când îşi ridică ochii, zăreşte un turban cu multe desene colorate. Luy recunoaşte semnele celor patru elemente: apa, focul, pământul şi aerul, corespunzătoare sentimentelor. Sub turbanul colorat, fata descoperă doi ochi şi ei coloraţi: stângul e albastru senin, iar dreptul e verde crud. Infractoru-şi coboară privirea spre ea şi-i spune într-o intucă nesigură:
-Tocul pantofului e rupt… Tocul sufletului nu trebuie să se rupă!
Luy este escortată imediat de cei doi bodyguarzi, iar Infractoru’-şi vede de drum. Fata nu-şi poate lua gândul de la cel care a salvat-o. Nopţi la rândul îşi repetă întâlnirea în minte, revede ochii ceacâri, aude iar şi iar vorbele lui. Totul capătă dimensiuni fantastice, esoterice: el îi pare rupt dintr-o altă dimensiune, venit acolo hologramic parcă, numai pentru ea, vorbele lui au citit în ea, dar au, în acelaşi timp, şi un aer profetic. Luy rătăceşte zile-n şir pe strada unde s-au întâlnit, în speranţa că-l va revedea.
Ca de obicei, revederea are loc atunci când ea se aştepta mai puţin, departe de strada unde s-au văzut întâia oară. Bate un vânt aprig. Întâi, fata aude o muzică ciudată, cu vorbe pe care nu le înţelege. Când îi apare-n faţă, Luy observă turbanul la fel de colorat, cu celebra cruce ankh, care simbolizează cele două sexe îngemănate- crucea reprezintă falusul, iar cercul -pântecul feminin. Apoi, din nou ochii tulburători.
-Ne-a răscolit vântul ăsta, îi şopteşte Infractoru’, şoapte însoţite de muzica ciudată.
Alte nopţi, alte insomnii, alte răstălmăciri ale vorbelor profetice, de parcă el ar privi direct prin ea. Îşi mărturiseşte dorinţa de a sta de vorbă cu el şi-şi ascunde chiar şi sieşi dorinţa de a fi luată în braţe de el, de a-i simţi mustaţa lungă, cu capetele atârnând la colţurile gurii, gâdilându-i buzele, de a se pierde în ochii lui. Şi iar îl caută pe străzi…
Şi se găsesc iar. Pe turban are aripi… Zbor…Libertate…
-Soarele bate vântul, îi şopteşte Infractoru’.
Forţele armate ale Intuciei sunt în alertă. Fata unui important om de afaceri, recent ajuns guvernator, a dispărut. Ţara este răscolită în lung şi-n lat, dar fata parcă a intrat în pământ…
36 de ani, din Braşov. Mai multe scrieri d-ale mele, pe D’ale mele, Facebook.
Rugăminte: să se citească regulamentul de pe pagina de înscriere (manual de utilizare)! Acolo se specifică faptul că se permite publicarea unui singur text pe zi. Le-am șters pe celelalte 5.
Am înţeles! O să revin! :)
bine-ai venit la bord, Gabriela! e loc aici, cred eu, pt tot soiul de ,,mateloţi” şi tot felul de genuri literare.mă bucur că ai venit cu un text scifi (cam aici aş încadra proza ta)chiar dacă ideea nu e nemaipomenit de originală, ea poate fi exploatată literar spre deliciul fanilor genului.e amuzantă plasarea acţiunii într-un decor cvasiutopic, atemporal; mi-a plăcut şi tonul uşor persiflant (aşa am perceput eu prezentarea Intuciei)doar că erau necesare cîteva elemente de atmosferă şi portretizare, minimă, chiar dacă ai ales modalitatea de narare impersonală, neimplicată-n psihologia lor, cîteva minime tuşe de culoare ar fi potenţat mesajul textului.finalul mi se pare expediat, ca şi cum ai fi vrut să scapi de povara unui mesaj, de altminteri clar; chiar în cea mai aiurea şi mai diferită de ceea ce percepem în mod obişnuit, lume dintre miliardele de lumi posibile, dragostea învinge. sau nu?sugestia mea, sau o părere de devorator al genului: extinde oleacă acest fragment,oferă cititorului mai multă acţiune, ţine-l conectat la plot, fiindcă există potenţial pt dezvoltarea propunerii tale literare.
Bine (cã) v-am gãsit! Da, îmi lipsesc adesea „minimele tuşe de culoare” pe care prefer sã le las la imaginaţia cititorilor. Sunt un „scriitor” leneş ce-şi doreşte cititori harnici. Cât despre final, unii l-ar crede lãsat în coadã de peşte, eu îl numesc „deschis” (hai, cititorule, hai!). Vã mai spun un secret: sunt teluricã, dragostea NU învinge întotdeauna, nici mãcar în poveşti (ale mele). Şi cu asta n-am spus nimic întru descifrarea finalului! :D