Mă numesc Ecaterina

Mă numesc Ecaterina și toată lumea în sat îmi zice Lina. Sunt o femeie zdravănă, țin grădina, cresc porc și am cal și căruță chiar dacă nu am ajutor. Am divorțat când copiii erau mici și tot atunci m-am întors la casa părintească. Între timp, am auzit că a și murit singurul bărbat din viața mea. Copiii s-au mutat în Spania de douăzeci de ani. Am un nepot mare de la fată, a crescut aici în bătătura mea până la șapte ani. Nici nu mai știe bine românește. De la băiatul meu am doi nepoți, o fată și-un băiat care nici nu mă cunosc. Îi văd uneori în poze pe telefonul pe care mi l-au lăsat când am înmormântat-o pe mama. M-au chemat la ei, dar eu nu-mi las rânduiala să plec în lume. S-a stins și mama săraca după ce a zăcut în pat cinci ani. A trăit mai mult decât toate femeile din neamul nostru și mi-e teamă că-i semăn. Încă mai sunt în putere și încă mai mân murgul prin valea ce se lasă la capătul satului, verde aproape tot anul, de când Dumnezeu nu vrea să ne mai dea zăpadă. Și fluier și scuip ca un bărbat. Și nu mi-e frică de greutăți și de-nserat.
Am mai fost la Olănești cu mult timp în urmă și țin minte că și atunci mi-a plăcut. De aici o să parcurg drumul la picior.
„Hai noroc!” mi-a zis șoferul autobuzului când am coborât.
„Doamne ajută!” i-am răspuns.
Am părul scurt, pieptul plat și mersul lăbărțat. Am chiar și un pic de mustață. Port de când mă știu tricou cu guler și pantaloni de stofă. Toți care nu mă cunosc mă iau drept bărbat.
M-am minunat să văd că merii erau plini de li se rupeau crengile de niște fructe mici și roșii și curțile erau rânduite toate. Niște oameni gospodari, olteni, de!, și de la poale de munte. Vrednici, că pe aerul ăsta mai rece și tare mai abitir îți vine să pui lucrurile la punct. La noi la șes mai tragi și mâța de coadă, mai tai și frunză la câini.
Nu m-am supărat niciodată când bărbații au întins mâinile să dăm noroc. le-am strâns și eu și n-am zis nimic. Chiar și în fotografia de mireasă, atârnată deasupra dormezei, singura dată când am purtat rochie în viața mea, ochii îmi sunt la fel cum îi văd și astăzi în oglindă, ochi de bărbat. Nimeni nu m-a întrebat de ce nu mi-am căutat niciodată pe altcineva să iau să-mi fie soț. Nu doar că eu mă văd și mă simt ca un bărbat, dar mi se pare că și ceilalți mă văd la fel. Și de-atunci m-am tot întrebat și eu și m-am tot întrebat.
Până când am văzut la televizor știrea despre singura mânăstire din țara noastră unde au voie să intre doar bărbații. Se spune că acolo a fost aruncat un blestem. Călugării primesc femei, dar toate femeile care îndrăznesc să intre pățesc negreșit ceva și le e curmată viața. Cum a fost mama lui Monica aia care se tot fofila pe la televizor, care s-a dus oricum. Când a plecat de acolo, i-a căzut o piatră în cap. S-a desprins din munte și a omorât-o pe loc. Acolo e singura mea șansă să aflu ce sunt. Numai Dumnezeu știe și poate să-mi arate. Mi-am pus în bagajul de umăr ulei, orez și zahăr, că așa se face când mergi la călugări, și mă duc să-mi înțeleg și eu rostul pe acest pământ.
„Nu vă supărați, pe unde trebuie să o apuc că să ajung la mânăstirea Frăsinei?”
„Sunt 5 kilometri peste deal, da’ e frumos. Când se termină aleea pietruită, trebuie s-o apucați pe poteca cea mai din dreapta. De acolo să mai fie vreun sfert de ceas.”
„Mulțumesc!”
„Sănătate!”
„Doamne ajută!”
Am să continui drumul, fie ce-o fi. De aici nu mai pot să-l păcălesc pe Dumnezeu, dar nici el nu mai poate să mă păcălească pe mine. Susurul apei îmi ține companie. Dacă m-or primi și m-or trata ca pe unul de-al lor o fi bine, dar dacă nu mi-o cădea un pietroi în cap, am să înțeleg mesajul celui de sus. Am să pricep și eu ce e cu mine și ce a fost în tot acest timp.
Într-un fel mă asemăn cu un călugăr. Viață de sihastru am dus și eu, doar că nu într-o mânăstire, ci la mine în ogradă, care pentru mine e cel mai sfânt loc de pe lume. Când stau la marginea grădinii și văd ogoarele și miros iarba îmi închipui ca așa e și în paradis. Singurele păcate din viața mea le-am făcut cu bărbatul meu. Se spune că nu mai e păcat dacă ai împlinit sfânta căsătorie, că am și zămislit. Dar nici atunci nu m-am bucurat și nu doream decât să se termine mai repede.
Cam a paradis arată și locul ce mi se deschide în fața ochilor când intru pe cărarea cea mai din dreapta și o apuc spre mânăstire. Dau peste o pădure cât văd cu ochii, în stânga și în dreapta. Pătrund, după cum mă îmbie cărarea, în inima ei. Sunt stejari sau mai degrabă goruni, le văd ghindele mici pe ramuri, printre frunzele verzi. Or fi și frasini prin pădurile astea, că de-aia îi zice Frăsinei. Raiul o fi pe Pământ și noi nici nu ne dăm seama. Ce să înțelegem despre lume când nu știm nici cine suntem noi.
Pădurea se termină cu o stâncă la poalele căreia întâlnesc o troiță frumoasă. Mă închin și mă răcoresc bine cu apa de izvor ce curge alături. Asta e semn că merg pe drumul bun. Găsesc și o săgeată pe care scrie: „Spre mănăstirea Frăsinei”. Imediat lângă ea o pancartă pe care zice: „Strict interzisă urcarea mai sus a persoanelor feminine!”. Picioarele mele nu vor să țină cont de avertisment și urmează cărarea într-acolo. Sfinții părinți și călugării s-au retras aici departe de ispitele vieții, într-un loc al lor în care să trăiască în pace, odihnă și liniște.
Adevărul e că femeile pot fi ca magnetul pentru metale. Te atrag de nu poți să te împotrivești. Când trăia mama, mă mai duceam la barul din sat. Mă așezam pe scaunul înalt de la bufet și beam acolo o tărie și un suc. Trăgeam cu urechea la sporovăiala bărbaților de la mese și mai uitam de griji. Dar de fiecare dată apărea Nina a lu’ Zăpăcitu’. O trimitea tac-su după băutură și țigări. Jerpelită și murdară, cum umblă mereu, mie îmi ardeau obrajii când intra în bar. Mă țineam bine de tejghea să nu mă tragă spre ea cu forța ascunsă ce i-o simțeam. Ăia își râdeau de ea când ieșea și chiar și pe față, dar mie îmi părea o fată isteață și, cu povestea ei, e ușor de înțeles de ce umblă mereu jigărită. Mama i-a murit când era încă o copilă și tac-su a stat numai beat după moartea ei. Atât de beat că atunci când piciorul i s-a infectat nici nu și-a dat seama. Când a ajuns la spital era prea târziu și a trebuit să i-l taie. Și ea singură, fără mamă care n-a apucat să o învețe măcar să se spele și cu un tată olog și bețiv, care a căzut pe capul ei să-l îngrijească. De-aia nici n-a luat-o nimeni de nevastă. Mie mi se rupe sufletul când mă gândesc la ea, dar lumea e cum e lumea. Mi-a fost teamă să nu mă citească cine știe cum în privire și am rărit-o cu barul până când nu m-am mai dus deloc. Pe Nina am mai întâlnit-o rar. Lumea ar fi râs și de mine dacă mă ghicea că o privesc pe Nina ca un bărbat, nu ca o femeie. Asta mai îmi trebuia mie.
Înaintez de-o vreme pe cărarea asta bătută doar de bărbați și nu simt nicio vină. Dumnezeu să mă ierte dacă îndrăzneala mea e prea mare. Și dacă n-o putea să mă ierte, atunci să mă omoare scurt, cu un pietroi în cap care să mă dea gata. Iar trec printre copaci bătrâni care au văzut și au auzit multe. Doar femei n-au prea văzut. Dar începe să se lumineze. În fața mea se deschide o poiană mare. Când mă uit mai bine, văd că sunt numai frăguțe tocmai bune de mâncat. Nu mă simt obosită, dar mă așez și mănânc o vreme din fructele dulci acrișoare lăsate pe-aici de bunul Dumnezeu.

…

Să fie trecut de amiază când văd mânăstirea albă, în formă de cruce, și dependințele ei cum strălucesc în bătaia soarelui. Mai sunt și alți vizitatori care or fi venit pe drumul asfaltat pentru mașini, că pe potecă nu i-am întâlnit. Unul se îndreaptă spre mine:
„Ziua bună!”
„Doamne ajută! Bine ați venit!”
Păsările cântă, e într-adevăr un loc plin de har.
Părintele, om tânăr cu barbă scurtă, mă conduce să las cele trebuincioase pe care le-am adus la cantina mânăstirii, unde mă așteaptă pentru masa de seară și de mâine. Îmi arată chilia în care am să dorm și-mi recomandă spovedania și sfânta taină a împărtășaniei ca să pot intra cum se cuvine la slujba care va începe la ora doișpe noaptea. Preotul mă părăsește și nu mai privește în urmă. Se vede că fiecare știe exact ce are de făcut, fiindcă nimeni nu se sinchisește de prezența mea. Sfinții părinți merg de acolo-colo cu pas hotărât, într-o ordine bine-cunoscută de ei.
Chilia e răcoroasă și primitoare. Un pat cu așternuturi albe și curate și un Isus pe cruce din lemn. Singura lumină intră pe un geam mic. Bec nu există. Mă așez pe pat și îmi fac semnul crucii, mulțumindu-i lui Dumnezeu că mi-a dat posibilitatea să stau în acest loc, care mi se pare o binecuvântare.
În interior mânăstirea are pereții la fel de albaștri și senini ca cerul de afară, chiar simți că te apropie de Împărăția Cerurilor. Aștept să-mi vină rândul la spovedanie și mă rog pentru iertarea păcatelor.
Cu greu reușesc să-mi mărturisesc păcatul ce mă apasă, atracția pe care o simt față de Nina, cu capul plecat sub patrafir. Dar părintele nu pare să-i dea atâta importanță câtă aș fi crezut eu și mă întreabă de fumat, de mândrie, egoism și minciună. Îi răspund:
„Nu știu părinte, poate aș păcătui toate acestea dacă aș trăi printre oameni mai mult, dar pe plantele din grădina mea nu prea le interesează păcatele mele.”
„Să spui Tatăl nostru de cel puțin zece ori pe zi din toată inima, să postești cu smerenie în zilele de miercuri și vineri. Să stai lipit de biserică și departe de ispite, adică să te ferești de locuri și de oamenii care te pot ispiti. Dumnezeu e mare și ne iartă păcatele.”
Îmi fac semnul crucii și-i sărut mâna părintelui care mă mângâie pe umăr. Miroase tot a mir de mă ia amețeala. Când dau să plec, mă împiedic, dar nu cad, apoi primesc și sfânta împărtășanie, care parcă mă face să mă simt mai bine.
La masă schimb câteva vorbe cu oameni la fel ca mine, veniți acolo să caute ceva. Cei mai mulți sunt bolnavi sau au pe cineva bolnav. Unul ne spune că pe el l-a sfătuit părintele să se roage și să urmeze sfaturile medicilor, că Dumnezeu îl vede și e milostiv și toate îi sunt cu putință.
Mâncăm un ghiveci de legume, gustos cum n-am mâncat până acum, cu pâine făcută în țest. Călugării de aici au făcut legământ să nu mănânce carne. Ni se dă și vin, negru și gros, din vii crescute pe dealurile acestea sfinte.
Altul povestește că nu se poate lăsa de fumat. Părintele l-a întrebat:
„Dacă cineva te ține într-o cameră închis douăzeci de zile și nu îți dă mâncare, dar îți dă de fumat, trăiești?”
„Nu”, i-a răspuns el.
„Dar dacă douăzeci de zile îți dă de mâncare, dar nu îți dă de fumat, trăiești?”
„Da.”
„Vezi”, i-a spus părintele atunci, „nu vrei să te lași, nu că nu poți. Sunt șaptezeci și două de milioane de lei pe an. De ce să le bagi în foc dacă nu îți aduce niciun avantaj?”
Ultima parte n-am înțeles exact dacă a zis-o tot părintele.
Fac o plimbare scurtă să mi se așeze mâncarea și descopăr o grădină frumoasă, îngrijită cu pricepere și o livadă bogată și mare cât vezi cu ochii.
Mă întind pe pat. Cred că și ațipesc puțin, dar cu grijă să nu pierd slujba de noapte.
Slujba e cea mai frumoasă pe care am ascultat-o vreodată. Sfinții părinți se roagă pentru noi păcătoșii și ne vorbesc cu mult har despre biruirea ispitelor și întărirea credinței, despre înțelepciune și mântuire. Unul dintre preoți îmi atrage atenția, e bătrân și stă aplecat în baston, iar barba lungă aproape îi atinge pământul. Aflu de la cineva că a stat opt ani în închisorile comuniste. Diavolul prin răutatea oamenilor capătă putere, nu are alte mijloace…

…

Moartea nu m-a căutat nici până acum, deși eu i-am tot mai dat ocazia. Eram precis că o să vină când am reparat pompa electrică de la fântână cu mâinile goale, că priza aia nici nu are împământare, dar mi-e mai clar pe fiece zi ce trece că are alte treburi mai importante.
Nu m-a căutat moartea, dar aud că totuși cineva mă caută. M-a strigat la poartă o voce de muiere și câinele latră. Înaintez fără grabă pe sub bolta plină de struguri și-aud cum mă strigă iar. Parcă ar fi vocea Ninei. Am văzut-o chiar ieri, când plecam de la magazin. Când m-a văzut că ies, s-a oprit în drum și după nu știu ce-a făcut că n-am mai întors capul.
„Nu te plictisești așa de una singură?” mă întreabă când deschid poarta.
Nu mai e jerpelită deloc. Poartă o cămașă cu flori mici și fustă până la genunchi care o prind bine.
„Cât e de muncă, cum să mă plictisesc? Dar ce-ți veni?”
Chiar și părul care îi iese de sub baticul prins la spate îi pare pieptănat. N-aș fi crezut că o s-o văd vreodată atât de ferchezuită.
„Uite, eu mă plictisesc și mă gândii să viu pe la tine.”
Mă dau din drum ca să intre în curte și, când trece pe lângă mine, mă privește în așa fel peste umăr de mi se pare că până și boabele strugurilor plesnesc de bucurie.

Adriana Eftimie

Sunt din Slatina, dar locuiesc în București din timpul liceului. Am absolvit facultatea de Jurnalism și masteratul de Studii Literare. Am participat la cursuri de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri. Îmi place să citesc și să scriu.