Maiurica

– Dar-ar dracii în tine, Maiurico, ce-am vorbit eu cu tine? Acum se vine? se oțeli Domnica când o văzu venind cu copilul de mână pe aleea dinspre poartă. Se repezi să-i deschidă, fără să contenească s-o suduie. De fapt erau vorbele ei de întâmpinare, indiferent ce s-ar fi întâmplat, pentru Maiurica.
– De ce, doamnă, ce făcui, nu v-am spus io că la mine nu se știe niciodată.?..
– Hai vino încoace, nu mai sta proțăpită acolo. Ce-i cu tine? ce te-am mai așteptat…mi-o făcuși!
Maiurica desfăcu încălțările din picioarele copilului și îl împinse ușor să intre înaintea ei. Copilul scânci ușor și se întoarse speriat cu nasul în fustele bunică-sii.
– Hai vino aici la mama, puiule, că nu se întâmplă nimic! Vezi, Maiurico, dacă n-ai mai adus băiatu’ pe la mine, se sperie.
– Nu, doamnă, e bolnav mititelu’, am fost cu el la dispensar, că amărâta de fie-mea e la serviciu, nu s-a putut învoi. De-aia ajunsei cu el la matale, să-l las puțin până mă reped la farmacie și pe urmă să anunț învățătoarea că e bolnav. Micuțul rămase apatic, frecându-și piciorul, cu șoseta trasă puțin din picior, de covorul Domnicăi.
– Vino la mama! Domnica îi făcu semn Maiuricăi să plece și se aplecă spre copil. Mihăiță, stai cu mama aici pe pat, să vezi ce bine ne înțelegem noi. Îl dezbrăcă de paltonaș, îi puse căciula de o parte și-l rugă să se așeze bine pe pernă. Copilul avea o ușoară fierbințeală, era sfios, ușor letargic, și ca orice copil bolnav se supunea fără nici un gest de împotrivire. Domnica, fără să-l întrebe, îi făcu un ou moale, îi aduse puțină smântână și-l îndemnă să mănânce. Ochii copilului îi sclipiră și, cât era de bolnav, mâncă cu poftă, cu înghițituri mici, tot ceea ce-i pusese Domnica pe farfurie. Domnica îl privi cu duioșie și recunoștință pentru supunere și-l mângâie pe frunte. Îi înmuiase sufletul gândindu-se că era un copil necăjit, crescuse mai mult în ograda Maiuricăi decât sub privirile propriei mame care se zbătea să ducă greul casei, cu un soț alcoolic și puturos, așa cum fusese și taică-său, Ilie, soțul Maiuricăi care se prăpădise devreme, de la băutură, lăsând-o cu trei copii.
Supărarea Domnicăi era ca apa de ploaie, știa că mai mult nu poate cere de la ea. Deși era femeie harnică și cu suflet, toată viața se zbuciumase s-o scoată la capăt, totuși nu prea avusese parte de cele mai bune lucruri, dimpotrivă. Când te naști fără noroc, doamnă, fără noroc ești până la capăt, orice ai face! recunoștea și ea. Domnica o așteptase zilele trecute, așa îi promisese că vine s-o ajute cu prăjiturile pentru ziua ei și totodată, un bun prilej să mai pună țara la cale, să mai afle una-alta, ce se mai petrece în târg. Aveau ele niște subiecte favorite, pe care nu puteau să le discute decât amândouă și Maiurica era neîntrecută în investigațiile ei, venea întotdeauna cu informații consistente și tot felul de detalii picante. Deși Domnica avusese destui musafiri, doar fusese ziua ei, fără Maiurica cuibărită pe scaunul comod de lângă calorifer, ziua nu fusese întreagă. În plus avusese mare bătaie de cap cu pregătirile, că nu se învăța minte și se apuca de toate alea, ca și când ar fi fost tot tânără ca altă dată.
Făcuse cumpărăturile pe rând. De câte ori ieșea în oraș își mai cumpăra câte ceva și le depozita în frigider, în cămară. Pregătise mâncăruri ușoare și gustoase, să nu facă nazuri fetele, se gândise și la colesterolul ei pe care cu greu îl ținea în frâu. Făcuse piftie de curcan, salată de boeuf cu maioneză de post, aperitive cu piuperci, piept de pui la grătar cu garnitură de legume și, bineînțeles, tort. Nu putea renunța în nici un caz la nici una dintre aceste preparate, altfel de ce se mai deranja?! Oricum fetele, prietenele ei, treceau pe la ea, era lucru stabilit de câțiva ani decând se instalase în casa moștenită de la mătușa Tanța. Decizia ei de a vinde apartamentul din București în care trăise o viață alături de soțul ei, după ce acesta se prăpădise, îi luase prin surprindere pe toți.
Era ca o întoarcere în timp, în timpurile tinereții. Singura părere de rău era aceea că nu știa cât va mai putea să ajungă la cimitirul în care odihnea Savu, iubitul ei soț. Îl lăsase acolo și plecase să-și odihnească oasele în casa în care copilărise. Nu mai urca trei etaje, nu mai auzea huruitul tramvaielor de cum se crăpa de ziuă și scăpase de frica de-a se simți părăsită între pereții ce apăsau singurătatea ei. Era a nimănui într-o lume ce alerga nebunește de la o zi la alta fără să-i pese de nimeni. Oti, nepoata, fata soră-sii avea deadline-urile ei, de doctoriță, de soție, de mamă, de om înfipt bine în realitatea imediată. Pe ea o avea mai apropiată, mai ales după ce maică-sa se prăpădise la puțin timp după Savu. Pe taică-său îl vedea din ce în ce mai rar, dintr-o datorie pe care și-o asumase decând era copil. Sanda divorțase de tatăl Otiliei decând aceasta avea 12-13 ani, nu trecuse încă la liceu și se gândise că în curând n-o să mai poată ascunde infidelitățile tatălui ei și ruptura produsă în relațiile dintre ei. Rămasă singură cu un copil, sigur că nu i-ar fi fost ușor dacă n-ar fi ajutat-o și Domnica cu Savu al ei. A fost ca și copilul lor, un copil cu două case, două perechi de părinți.
Se uită spre copil și-l văzu respirând ușor, cu gura întredeschisă, așa cum adormise. Fruntea îi era acoperită de mici broboane de transpirație, semn că avea încă temperatură. O clipă se gândi să nu întârzie nebuna de Maiurica cu medicamentele pentru copil, ce se face dacă se trezește și-i e tot mai rău? Ca să n-o mai apuce gândurile, se aplecă spre vasele din chiuvetă. Își făcu de lucru punând lucrurile în ordine în bucătărie.
***
Se lăsase liniștea în jurul ei. După ce puse toate lucrurile în ordine se așeză pe marginea patului, aproape de copilul care răsufla ușor în somn, cu buza de jos ușor lăsată și cu un fir subțire de salivă ce se prelingea din colțul gurii și se pierdea în jos spre obrazul boțit de pernă. Domnica își ridică privirea și se uită pe geam dincolo de crengile salbăticite ale copacilor din curte peste care începea să se lase înserarea. “Doamne, că una –două se înserează și se termină ziua! De când m-am trezit, m-am învârtit de cateva ori prin bucatărie și gata, ziua s-a dus…și fata asta, nebuna asta de Maiurica, pe unde dracu’ o tămâia, că mi-a mâncat sufletu’, de data asta o iau la trei-păzește, că nu se mai poate cu ea !” Se mai uită o data la copil după care își trase halatul din molton adus de nepoată-sa, doctorița, s-o apere de frig și ieși afară, în curte.
Pământul negru și clisos ieșea de sub straturile murdare de zăpadă. Până la curtea păsărilor, care adăpostea cele șase găini și cocoșul cel fălos, botezat de Alisia, fetița nepoată-sii, Fănică, trebuia să străbată aleea de beton ce ducea spre magazii si cotețe. Fănică- pintenatu’ era tare mândru de penajul lui multicolor ca și de statura sa maiestuoasă de stăpân în curtea Domnicăi. Pe lângă găini mai păstrase și două rațe din lotul de astă-vară, așa cum îi recomandase nepoată-sa, ca să le sacrifice la vară, când s-or strânge cu toții. În fiecare vară, de când se mutase în casa moștenită de la mătușa Tanța, Otilia venea o saptămână în concediu cu copiii, uneori și cu încrezutu’ de bărbatu-so sau cu soacră-sa, dar obligatoriu pe copii îi lasa și după ce plecau ei. Știa că treaba asta nu poate să dureze, copiii aveau să crească și altele vor fi nevoile și preferințele lor, la fel și anii ei încep să se împuțineze pe mosor, dar deocamdată mai putea să se bucure de toate astea.
Aruncă la început niște resturi de pâine uscată, numai miezul fărâmițat, după care împrăștie boabele aurii de porumb ce căzură pe pământul murdar, amestecat cu gănieții păsărilor.
Ar fi trebuit să curețe un pic, cu o mătură de curte, așa cum făcea din când în când, dar nu era acum cel mai potrivit moment, o să aibă grijă a doua zi după ce păsările-și vor fi umplut gușile și nu va mai rămâne nici un bob irosit sub ghearele lor prin care să se smârcăia noroiul amestecat cu găinaț. Veni și rândul lui Negruț, care se zbătea în lanț de bucurie, așteptând să-l blagoslovească stăpâna cu mângâierea ei, să-i astâmpere lăcomia cu bobițele maronii, cu miros
de pește pe care Domnica i le cumpăra regulat ca să-i asigure o hrană mai consistentă pe lângă resturile de la masa precedentă pe care trebuia să le împartă cu pisoiu. Astea erau ocupațiile ei invariabile, respectate cu sfințenie și cu care ajungea să-și încheie mulțumită fiecare zi.
Se lăsase frigul și crengile copacilor se strângeau sub vălul tot mai gros al înserării. Mai privi o dată spre poarta care rămânea neclintită și intră înfrigurată în casă. Luată prin suprindere se sperie când prima imagine ce i se formă pe retina era a copilului care stătea în capul oaselor și plângea încetișor. “Mihaiță, mânca-l-ar mama, de ce plânge băiatu’, eu sunt aici, vine acu’ mamaie”, îi spuse băiatului în timp ce mai privi odată ceasul de perete ce ticăia în legea lui pe peretele opus. După ce-i atinse fruntea ca să-i cerceteze starea și-l îmbie cu câteva dulciuri, hotărî să acționeze, nu mai putea aștepta. O presimțire rea își făcea loc în mintea ei: ”Doamne iartă-mă , nu aduce anu’ ce aduce ceasu’, ce-mi face fata asta ! S-a întâmplat ceva, cât e ea de zăludă, dar n-ar fi lăsat copilul aici, așa bolnav, fără medicamente, să uite de el, ceva s-a întâmplat” ! Problema era că nu știa încotro s-o ia, ce să facă…mai încercă odată la telefon. Telefonul sună puțin, după care intră mesageria vocală. Mai așteptă . Mihăiță se dăduse jos din pat și se îndrepta spre ușă dănd semne că vrea să se elibereze cu orice preț din strânsoarea impusă de Domnica. Nu scotea nici un cuvânt, nici atunci când Domnica se chinuia să și-l apropie. ”Nu, mamă, stai că vine mamaia, mai are puțină treabă. Te mai doare în gât, vrei să-ți dau ceva să mănânci ? Mihaiță, spune-mi mamă, tu nu știi telefonul maică-ti, să-i spun eu ceva?” Își dădea seama că băiatul era speriat și realiza că ceva trebuie să se fi întâmplat, dar încerca să nu-i amplifice panica.
Copilul o privi cu ochii apoși și-i confirmă dând din cap. “ Ia spune, mamă, ce număr stii tu ?”
Luă telefonul și formă numărul pe care copilul i-l spuse de câteva ori, mecanic, ca pe o poezie. Formă numărul, îl greși, după care îl formă din nou. Telefonul suna și foarte repede îi răspunse cineva necunoscut care o întreba dacă o caută pe d-na Predoiu. Nu era mama lui Mihăiță, nici Maiurica, ci o asistentă medicală de la Urgență. Așa află că Maiuricăi i se făcuse rău în farmacie și că sunaseră la Salvarea care o dusese la Urgențe. Acolo au urmat procedura standard, i-au făcut investigații, a fost consultată, a refuzat internarea și se afla de câtva timp la perfuzie. După ce-i dădu informațiile astea legate de starea bolnavei, o întrebă ce grad de rudenie există între ele, dacă ar putea vorbi cu cineva din familie sau dacă poate să vină s-o ia după ce perfuzia și timpul pe care-l poate petrece la Urgență s-ar termina. O puse pe Domnica în încurcătură, nu știa ce să spună, alese să vorbească direct cu bolnava. La telefon Maiurica începu să plângă de n-o mai puteai opri, până când asistenta, la indicațiile medicului ce-o apostrofă că pierde timpul inutil cu pacienții, îi luă telefonul din mână.
Domnica nu se pierdu, trecuse prin destule situații în care trebuia să ia repede o decizie, timpul nu te așteaptă, dimpotrivă te presează, te sfâșie de nu-ți mai revii niciodată. Își trase repede căciula de blană pe cap, își lua cizmele negre de piele ce-i înfășurau frumos pulpele și-și puse
paltonul mov închis cu guler înalt de blană peste hainele cu care stătuse acasă. Trebuia să arate bine, să facă impresie, altfel cine ar fi băgat-o în seamă ?! În timpul ăsta copilul care înțelesese tot începuse deja să-și tragă si el hainele pe el și cu puțin ajutor din partea Domnicăi era pregătit de plecare. Înainte de a suna la taxi, Domnica își luă geanta în care îndesă grăbit mai multe bancnote de 100 de lei, închise luminile și televizorul, verifică apa și, cu Mihăiță de mână, închise ușa de la intrare și așteptară pe terasa, îngândurați, venirea taxiului.
Nu întârziase prea mult taxiul, din fericire, nu era încă o perioadă încărcată, cu multe solicitări, așa că, în aproximativ 30 de minute de la decizia la care fusese forțată de împrejurări, Domnica se și trezi pe holul alb-albăstrui, iluminat puternic, străbătut din ce în ce mai rar de câte un asistent, de câte un bolnav amețit, nesigur pe picioare, ce căuta sprijin lipindu-se de pereți și abandonându-se unor oameni care nu pot să fie datori față de viața nimănui, ci cel mult față de propria lor conștiință. Mihăiță se lipise cu totul de Domnica și doar din când în când tușea și nasul, care-i curgea continuu, îi mai dădea de furcă. Când una din asistente ieși, Domnica o abordă și-i ceru explicații asupra stării de sănătate a Maiuricăi. Nu puteau s-o vadă deocamdată, trebuie să mai aștepte, dar află că analizele îi ieșiseră toate foarte prost, că venise cu tensiunea 20 și că abia reușiseră s-o mai stabilizeze, că pe lângă hipertensiunea arterială, Maiurica avea un diabet netratat de ceva ani. Urma ca d-na doctor să-i facă o rețetă și să-i indice și alte investigații și să-i mai verifice tensiunea după ce ultimele picături din perfuzie s-ar termina.
Când Maiurica apăru în cele din urmă adusă de asistentă în fața lor, Domnicăi i se păru că e mai bătrână cu zece ani, doborâtă de neputința de a-și păstra demnitatea de femeie în putere, pe care te poți baza.Căci de aici plecase apropierea ei de Domnica și de familia ei. N-o lăsă să se plângă de suferința ei, ci îi luă rețetele, o ajută să-și pună haina și încercă s-o încurajeze. “Stai, tu cuminte, că toată lumea la vârsta noastra are câte o problemă, o să te faci bine, stai liniștită, uite că Mihaiță e mai bine !” Maiurica își aminti de medicamentele copilului pe care le îndesase în sacoșa cu care please de acasa. Era speriată. Își aminti ce-i spusese doctorița că încă o criză ca asta ar putea să-i fie fatală în condițiile în care tensiunea ei este oscilantă și mai ales dacă nu-și ia medicamentele și nu ține regim.” Doamne, coană Domnico, cine mă tine pe mine cu medicamente și mâncare de regim, când eu trebuie să muncesc și pi colo și pi colo ca să mă arănesc ? “
Când ajunseră acasă, Domnica își făcu semnul crucii și se așeză ostenită pe primul scaun din bucătărie, înaintea celor doi. Îi mulțumea lui Dumnezeu în gând că reușise să treacă și prin asta. Maiurica era ostenită și dezorientată, dar, ajunsese la liman, era lângă un om bun, indiferent ce i s-ar fi întâmplat. Mihaiță o tot întreba când merg acasă. Ea îl mângâia pe cap și privea dincolo de el gândindu-se câți oameni depind de ea și câte treburi îi rămăseseră încurcate. Parcă intuind la ce se gândea, Domnica, încerca s-o liniștească. “Fată, Maiurico, să dea dracii dacă o să te miști de aici până nu te faci bine. Și să știi că eu mă înfig și în fie-ta aia, care nici nu știe de tine și tu nu mai poți de ea. Doar nu vrei să mori ca proasta. Ce o să mai facă atunci când n-o să mai fii ?! Tocmai când se gândea că o face să sufere și mai tare cu vorbele ei, telefonul ei sună îndelung așa că trebui să-l caute pe unde i-l vârâse asistenta de la spital când o ajutase să-și strângă lucrurile. Era fata ei. Ințelese că telefonul pe care i-l recitase Mihaiță fusese al maică-si dar ajunsese în posesia bunică-sii și că n-ar fi putut în nici un caz s-o anunțe pe fată de cele întâmplate.
Vorbiră mult cele două, vorbi și Mihăiță la telefon cu maică-sa, timp în care Domnica se grăbi să încălzească mâncarea, să scoată de prin frigider ce avea mai bun, proviziile ei pe mai multe zile, făcându-și planuri cum să înnopteze toți trei în aceeași cameră care era cea mai încălzită. Întâi să mănânce și pe urmă mai văd. Desluși din spusele ei că fata era la țară și că nu avea cu ce să ajungă până mâine și că o să treacă mâine să-l ia pe Mihăiță acasă, dar în rest trebuie să se descurce cum a făcut-o și până acum, doar îl știa pe barbatu-so, îi lăsă să înțeleagă, fără ca Maiurica să fi făcut vreo aluzie. Domnica se abținu să comenteze și-i îndemnă să se așeze la masă. Erau de toate: supă de pasăre, friptură de pasăre, legume, fructe, lapte, miere. Mâncară și discutară că trebuie să-și ia deja medicamentele, așa cum i le distribuise doctorița în trei prize. De medicamente avu parte și Mihăiță și chiar de o frecție așa cum știa tanti Domnica și cum nu-i fusese pe plac în totalitate lui Mihăiță, dar n-avea încotro. Se făcuse târziu. După ce le dăduse câte o cană de lapte cald, Domnica, obosită, dar împăcată că făcuse ceea ce trebuia să facă, își desfăcu fotoliul pat care stătea de ani buni fără nici o întrebuințare și, după ce se asigură că totul e așa cum trebuie, stinse televizorul și lumina și se întinse în pat. Gândindu-se la ziua de mâine îi
spuse Maiuricăi :“ dacă zici că vine fata mâine să-l ia pe Mihăiță, asta nu înseamnă că tu trebuie să pleci, poți să stai cât vrei, până te mai pui pe picioare…” și pentru că Maiurica întârzia să-i răspundă, sau nu se gândise la posibilitatea asta, Domnica îi mai spuse :” vezi tu mâine, mai e până atunci !”
Închise ochii și așteptă liniștea să acopere noaptea ca un balsam. De mult n-a mai ascultat susurul ei sau zgomotele nopții. Teama nedeslușită ce o apuca altădată știindu-se singură, absolut singură în acel moment, o făcea să-și afunde capul adânc în pernă și să se lase pierdută în tot felul de reverii. Acolo se amestecau cele trăite cu altele pe care nu le va trăi niciodată. Știa ce e în sufletul Maiuricăi și ce hotărâre va lua mâine, era acolo o punte de neliniști și suferințe pe care ele se vor întâlni întotdeauna.

Veronica Baciu

Pasiunea pentru literatura si pentru scris este veche, desi nu i-am acordat niciodata timpul necesar.