O nuvelă science-fiction recomandată într-o dramedie romantică de către un personaj-bărbat femeii pe care vrea s-o cucerească şi pentru care acceptă să se înscrie într-un club de lectură feminist – filmul nu merită pomenit, dar cartea?
Şi eu – invidios pe titlul atât de bun apărut în 1969 – un cititor începător de sf, care mai parcursese literatură speculativă (Biblia, spre exemplu) şi hard science-fiction ca Teologia mistică a lui Dionisie Areopagitul unde tot despre întuneric se vorbeşte, îmi spuneam că nu are cum să fie o carte, aparţinând acestui gen atât de urât de critici şi atât de iubit de fani, mai bună ca Dune. Apoi, citind-o, le-am dat dreptate celor care au aşezat-o între capodopera lui Frank Herbert şi Sfârşitul copilăriei a lui Arthur C. Clarke, întregind acoladele de apreciere ale vremii – premiile Nebula şi Hugo – şi ale generaţiilor viitoare – Locus – întărite de republicările nenumărate.
Şi nici măcar nu are foarte multe pagini. Doar 20 de capitole conţinând însemnările lui Genly Ai, un trimis al Terrei pe planeta Gethen cu misiunea de a-i convinge pe locuitori să se alăture uniunii galactice Ecumen. Un fel de tehnocrat UE, bine-intenţionat, trimis într-o ţară limitrofă să ofere promisiunea unei vieţi mai bune. Doar că „shifgrethorul” locului, principiile după care se conduc karhidienii, prea puţin înţelese de Genly Ai, combinat cu religia şi unicitatea anatomică a celor de pe Gethen, fac din misiunea trimisului o interesantă analiză – a se citi raport – asupra felului în care o societate şi o civilizaţie pot fi radical schimbate şi diferite de orice cunoaştem doar pentru simplu motiv că oamenii sunt androgini.
„Singura persoană” care-i vine în ajutor lui Ai e politicianul Estraven, un gethenian dispus să testeze limitele pe care societatea lui le-a impus asupra înţelegerii loialităţii, fidelităţii şi trădării din cauza dualităţii biologice.
Şi da, e şi o poveste de iubire. Foarte diferită. Foarte stranie. Adică, pentru cei ce s-au săturat de toate variaţiunile pe care „lecturile romantice” ori chiar uşor erotice le pot oferi, Mâna stângă a întunericului are destule surprize.
Iar cei care au urcat culmea lui Mercer alături de Rick Deckard, ar putea descoperi altă „experienţă mistico-religioasă” care îi va convinge că e total nefolositor să ştii răspunsul corect la o întrebare greşită. Care era întrebarea?
Ah, da, Mâna stângă a întunericului e considerată astăzi „literatură înaltă”, deşi aparţine genului speculativ-fantastic, admiţând Ursulei K. Le Guin statutul de „scriitor adevărat” şi poziţionând-o drept promotoare a feminismului în literatură. E clar că a iscat ceva dezbateri polemice la vremea ei.
Aşadar, „raportul acesta va avea forma unei istorisiri, deoarece pe planeta mea natală am fost învăţat, încă din copilărie, că Adevărul este un produs al imaginaţiei”.
Tocmai de aceea, adevărată recenzie trebuie să-ţi aparţină. Eu mă opresc aici, amintind încă o invidie, cea a inventării „ansiblului” pe care apoi o duzină de alţi mari scriitori sf l-au împrumutat în cărţile lor. Mi-aş dori să deţin şi eu unul.
Dar mai mult decât orice, fascinat până la admiraţie de Arrakis şi, ulterior, descoperind planeta Iarnă a Ursulei, mi-am dat seama că Mâna stângă a întunericului trebuia să existe pentru a contrabalansa deşertul fremen. Era necesară. E, încă, necesară.
Fiecare are o poveste. Fiecare e o poveste. Eu sunt doar un povestitor.
Am scris, printre altele, Câinele japonez și Paradisul lui Mimi și Tibi.
Lasă un răspuns