Margot

Toată copilăria mea, taică-meu a fost mereu altcineva: ba pilot, ba actor, ba explorator, ba cartograf, în funcție de cărțile pe care le citeam. Și exploratorul, și pilotul, și cartograful, și actorul și-ar fi dorit cu toții un băiat, dacă n-ar fi fost curva de maică-mea, care ținuse pentru ea informația asta, de parcă m-ar fi făcut cu mâna ei. Oricare dintre tații mei imaginari m-ar fi luat în călătorii, ar fi jucat fotbal cu mine și m-ar fi învățat cum să mă feresc de curve.
În primii ani din viață am crezut că lucrul cel mai groaznic care ți s-ar putea întâmpla era să nu ai părinți. Vestea bună fusese că aveam o mamă. Vestea proastă fusese că maică-mea era curvă. Firește, nu știam pe atunci că există varianta chiar mai nasoală ca mă-ta să fie curvă, iar ceilalți băieți de vârsta ta să dețină această informație.
Norocul a făcut să moară în timp util bunica și astfel să se elibereze niște spațiu în viața și casa bunicului. În primii mei ani, înainte ca bunicul să se încumete să mă ia la el, casa mea a fost un loc din care nu țin minte prea multe. Pe atunci, lumea mirosea a lapte, a frică, a ciorbă de varză și a pișat. Ne pișam pe noi în fiecare noapte și ne-o luam în fiecare dimineață. Și-n următoarea noapte adormeam agitați pe un cearșaf de plastic, cu groaza să nu ne trezim iar în senzația aceea de căldură umedă, pedepsită crunt.
Imediat ce se prinsese că n-avea stofă de martir și nici vreo intenție de a plăti toată viața pentru vina de a fi ajuns la vârstă fertilă în România anilor ’80, maică-mea preferase s-o șteargă pe o insulă fără nume cu un student grec la Medicină.
Din fericire pentru ea și mai puțin pentru mine, decizia maică-mii de a refuza rolul de personaj într-o scriere hagiografică se soldase cu plasarea mea într-un Leagăn de Copii. Pun pariu că denumirea de „leagăn” a fost dată de genul de adult capabil să întrebe un copil pe care dintre părinți îl iubește mai mult, fără să stea pe gânduri. Evident că niciun copil nu iese legănat dintr-un Leagăn de Copii. Încă mă legăn singur ca să adorm și mă bâțâi de pe un picior pe altul pe lângă masa de disecție de parcă aș fi o mâță grasă într-un hamac.
Între timp, am constatat că întreg repertoriul de întrebări adresate de adulți copiilor are dimensiunea puței de furnică. Generații întregi de adulți se plagiază cu nerușinare, plimbând peste decenii aceleași trei-patru întrebări fără cap, fără coadă: „Cum te cheamă?”, „Câți ani ai?”, „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, „Pe cine iubești mai mult: pe mama sau pe tata?”.
Primele două erau simple, iar pentru a patra nu se găsise niciun adult suficient de sadic încât să își asume rostirea ei în plen, știut fiind că maică-mea mă lăsase în grija bunicului, iar pe tatăl meu nu-l identificasem mai bine decât pe ocupanții parcelelor din Cimitirul Soldatului Necunoscut. La a treia răspundeam fără ezitare „chirurg”, doar pentru a vedea cum, de după ochelari, ochii bunicului se umpleau de ceva ce nu știam să definesc, dar voiam să mai simt. Iar și iar. Bunicul se oprea din clipit. La orice coborâre a pleoapei, aburul acela ar fi scăpat din ochi, coborând spre bărbie. Zâmbetul lui i se părea ciudat copilului care eram, că doar eu știam că oamenii nu zâmbesc cu ochii holbați și nici bărbia n-ar trebui să le tremure. În fine, bunicul meu a fost mereu genul de nebun care sădește magnolii în deșert. Pentru el, acela era momentul când asista la o neverosimilă, nesperată, șocantă germinare a magnoliei sale sădite în van. Și-n pustiu. În ciuda a toate. A rușinii care fusese nașterea mea, a abandonului meu, a plecării curvei de fii-sa. Cât despre mine, amestecul acela de emoție, de mândrie, de speranță care se ivea în ochii lui mă făcea să simt că aparțin cuiva. În clipele acelea, mi se părea că mi-am căpătat dreptul de a fi iubit, iar anxietatea mea se contracta la dimensiuni imperceptibile, până la următorul puseu.
Copil fiind, visasem și eu să devin un soi de erou. Mă așteptam ca viața să îmi pregătească mantia neagră și masca de rigoare. Poate m-aș fi mulțumit și cu o mantie roșie, atâta vreme cât mi se îngăduia să nu îmi port chiloții peste pantaloni. Vieții i-am găsit scuze de-a lungul timpului: în viteza cu care derulam visuri la vârsta aceea, uitasem să îi dau instrucțiuni clare. Mie, însă, nu, căci ar fi trebuit să menționez că nu erou de comedie neagră visam să fiu. În fine, trebuie să admit că de mic m-am învârtit în jurul cozii.

***

Primum non nocere. Bunicul mă învăța să secționez fascii, tranșând puiul pe masa din bucătărie, țesea povești despre țesuturi, organiza organe în sisteme, îmi citea din Manualul de Medicină Internă al lui Borundel, mă învăța să exersez injecțiile subcutanate pe portocale. Plasat pe traiectoria mea de erou, cu sprijinul constant al bunicului care se concentra acum exclusiv asupra mea, ar fi trebuit să mă lansez țintit spre destinația dorită. Și totuși, cât de mici sunt lucrurile care schimbă totul! De cele mai multe ori, deraierile nu au cauze spectaculoase. Poate fi doar vremea. Un corp străin. Uzura. Sau doamna Aglaia, profesoara de pian de la doi, pasionată în egală măsură de operă, de pelerinajele la Mormântul Sfânt, de feline și de romanele lui Alexandre Dumas ăl bătrân.
Toate cele șapte pisici ale ei erau botezate cu nume din romanele lui: Diane, Margot, Catherine, Milady, Anne, Rosa, Hélène. Grasă ca odalisca lui Botero, Margot era de departe cea mai a dracu’ dintre mâțele sclifosite ale doamnei Aglaia, pe care baba le numea „fetițele ei”. Un motiv și mai bun să le detest cu patimă, din moment ce eu nu eram decât un câine de pripas.
Fetițele doamnei Aglaia aveau căsuță cu etaj, platforme de pluș, ansamblu de joacă, suprafețe de tocit ghearele, leagăn, stâlpi de zgâriat, șezlong, bârlog, jilțuri de velur. Preferau mousse au foie gras și erau spălate cu șampon cu cheratină. La ispășirea pedepsei mele pentru ghinionul maică-mii de a fi rămas gravidă (și pentru prostia de a nu fi recunoscut că era gravidă în timp util pentru ca tatăl ei să-i rezolve o întrerupere de sarcină decentă), Bunicul a constatat că i se încredințase un copil de cinci ani malnutrit, care cântărea cât o „fetiță” și jumătate, nu rostea niciun cuvânt, pentru că nu i se adresase vreodată unul, și nu reacționa nici măcar la numele său. Fetițele doamnei Aglaia ascultau Boema și Madame Butterfly. Aveam toate motivele să le urăsc.
Când intram în casa scării, damful acela de urină, strategic plasată în colțuri, cât să permită repartizarea echitabilă, îmi năvălea prin nări, prin ochi, prin piele. Uneori, aveam impresia că îi simt și gustul. Mi se întâmplase de zeci de ori, în drum spre școală, să calc în rahați de mâță împrăștiați prin scară și să mă văd nevoit să curăț cu bețigașe pentru urechi pasta grețoasă intrată prin striațiile tălpii încălțămintei. De fiecare dată, operațiunea îmi întorcea stomacul pe dos.
Răbdasem fără să crâcnesc, până când Sara dintr-a șaptea D, pe care o invitasem la un film, mă întrebase șoptit, taman în toiul scenei în care Hannibal Lecter evadează și lasă în urmă un gardian răstignit în aripi de cearșaf, dacă nu îmi miroase a pipi de pisică. Anxietatea aceea care intra mereu în remisie sub privirea bunicului a metastazat deodată. Am tăcut, dar respirația mea protesta, simțeam cum ceva cald îmi pulsa în obraji, maxilarul mi se încleștase și încheieturile degetelor mi se albiseră în strângerea spasmodică a brațului tapițat în catifea.  Am sărit ca ars, uitând de începutul de erecție trezit de fascinația pentru Buffalo Bill și de felul în care își înfometa victimele, pentru a le desprinde mai lesne pielea de pe corp, și am abandonat-o fără regrete pe Sara în sala întunecată.
A fost și seara în care cariera mea profesională a fost trasată. Năvălisem în scară, din întuneric în întuneric. Gâfâiam încă, atunci când am realizat că simt damful de pișat de mâță. Am dat un pas înapoi, să ating întrerupătorul. Apoi m-a orbit o umbră neagră, cu o fracțiune de secundă înainte să simt durerea. Mâța odaliscă se opintise fără motiv în balustrada metalică, desprinzându-se într-un salt cu aterizare prin înfigere în zona arterei mele orbitale. Cu sângele țâșnind din arcadă peste pleoapă și atârnând greu de gene, am priceput că îmi injectasem ultima portocală. Eram gata să trec la nivelul următor. Am urcat în fugă scările, ca să cotrobăi în dulapul bunicului. Mă apucase o furie atât de puternică, încât uitasem de hemoragie, de propria-mi durere, de dezinfectant. Era momentul să rup pisica-n două. Am înfipt acul în flaconul de T6 și am tras. Margot a fost întâiul meu subiect, primul meu client, dar și consilierul meu profesional.
N-am făcut treabă prea bună. Nu știam de mulaje atunci, am umplut-o cu hârtie mototolită de ziar. Nici de masticuri și lacuri, soluții de preparat arsenic pentru decaparea exponatelor. Știam anatomie, dar nicio tehnică de modelare, întindere sau coasere. Habar n-aveam cum să construiesc un schelet de sârmă,  să plasez oasele, să reconstruiesc țesuturile moi pe craniu și membre, ca să imit mușchii naturali. În interiorul abdomenului obez, golit de mațe, al „fetiței” doamnei Aglaia, menirea fetei de la pagina 5 era acum să umple, nu să golească.
Primum non nocere. Oricum n-am fost vreodată bun la latină.

***

În rarele ocazii când ne mai vedem, bunicul îmi evită privirea, mă crede un ratat. Atâta efort pentru nimic! Partea bună e că anxietatea mea se pitește bine, deși admirația lui de atunci s-a transformat în regret. În rușine, poate. În groază. E ceva în privirea aia care doare rău. Îmi fute creierii. Nu știu de ce.
Până la urmă, nu sunt chiar atât de departe de ce își dorea. Am pagină pe Facebook și recenzii bune pe Google: „Lucrează blana ireproșabil”, „Cel mai bun specialist în naturalizare”, „Modelarea animalului se face impecabil – păstrează atitudinea și gestica fidele animalului viu. Se pricepe și la prepararea trofeelor”, „E un taxidermist bun, dar e nepermis de scump – mi-a cerut enorm pentru o blană de cerb”.
Am jupuit deja cerbul cu pricina, doar n-am fost niciodată genul de om care să tragă mâța de coadă. Clientul a achitat fără să crâcnească permisul de vânătoare. Și taxa de trofeu. Doar munca mea îi pare supraevaluată și doar tariful meu exorbitant. Jupoi pielea, o subțiez, o răzuiesc manual, cu ustensile speciale de rindeluit, o argăsesc, o sărez și o pun la uscat. Odată neutralizată și argăsită, o trag peste mulaje din spumă poliuretanică. Cadavrele fermentează, din piei se evaporă damfuri sufocante. Duhnesc mereu. Totul duhnește mereu. O fi blestemul lui Margot.
Sunt bun. Țin prelegeri despre tehnica mea de biogrup, iar anul acesta la Congresul European al Taxidermiștilor, am fost invitat să jurizez secțiunea de Modele și Reproduceri Științifice. În fiecare vară, Parisul dezgolit de parizieni se umple de roiuri fojgăitoare de turiști. Anul acesta, colega noastră Sophie, o roșcată splendidă cu sâni enormi, specializată în taxidermie filigran, mai exact în împăierea păsărilor colibri, ne făcea turul orașului. În timp ce grupul cobora dealul Montmartre, dinspre Sacré Coeur, Sophie se oprise la capătul Bulevardului Rochechouart, ne zâmbise seducător de după pistrui și se apucase să ne spună povești despre Place Pigalle. Și-atunci a venit vorba despre cum francezii numeau orgasmul „la petite mort”, iar mie nu mi s-a părut nimic amuzant și nici ciudat, că doar făcusem și eu dinainte aceeași analogie. Cela tenait debout. Tout à fait.
În timp ce ea le vorbea, restul taxidermiștilor și-o imaginau pe Sophie cu spatele spre ei, cu sânii albi striviți pe masa de disecție. Eu o vedeam cu mâinile înfipte în abdomenul unei feline. Prin aburul degajat de intestinele fierbinți, privirea mea se oprise în unghiile ei roz. Și-apoi mă întrebasem cum aș putea reface verdele irisului ei.
Dacă l-aș întâlni pe bunicul, i-aș spune că sunt mai multe moduri de a jupui o pisică.

Camelia Munteanu

Am studiat la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş Bolyai, secţia franceză – engleză, apoi am terminat patru ani de Psihologie. Lucrez la o multinaţională, am tradus cărţi pentru editurile Trei şi Paralela 45 şi, printre picături, încerc să scriu. Cititoare pasionată am fost mereu, însă doar de curând mi-am reamintit că îmi plăcea să şi scriu. Au urmat, natural, cursurile celor de la Revista de Povestiri (Marin Mălaicu Hondrari) şi tabăra de creaţie de la Vama Veche (cu Eli Bădică), iar apoi cursul domnului Iaru.