Apoi s-a ridicat de pe scaun și cu o mișcare necontrolată, întrucât brațele i se desprinseră de trup ca și cum ar fi fost două eșarfe sau batiste sau drapele în bătaia perfect întâmplătoare a vântului, îl plesni pe Damian peste față, chiar atunci când acesta își termina de băut ultima bere, a treia și ultima, pregătindu-se să producă iarăși acel zgomot dezgustător, fragmentat și gros ca cel al unui porc sătul admirând fundul murdar al troacei golite, zgomot pe care toți îl uram, în ciuda faptului că nimeni nu avea curajul să afirme asta cu voce tare, poate pentru că era cel mai înalt și mai puternic dintre noi, nu zgomotul ci Damian, dar nici măcar să îi arunce acestuia o privire cu subînțeles, știind probabil că el nu ar fi înțeles, renunțând deci la orice încercare de a protesta în fața comportamentului său total dezinhibat, dacă acesta este cuvântul potrivit pentru a defini o purtare sau comportare tare răuvoitoare și nu altele, ca de exemplu unul dintre cele două sau ambele împreună folosite de Diana imediat după ce l-a pocnit, rostite cu voce sufocată, rece, disprețuitoare:
Nesimțitul dracului!
În momentul în care ultimele filamente sonore ale replicii Dianei se făcură nevăzute, dispersându-se în aerul răcoros ce începuse să îl facă pe Mihai, mai friguros de fel, să tremure din toate încheieturile și să trebuiască să își țină maxilarul cu mâinile pentru a-și opri clănțănitul dinților, în timp ce urechile i se mișcau lovindu-i lateralele capului iar vârful nasului i se înroșise considerabil, stârnind glume deloc inteligente pe seama ținerii lui la băutură, ei bine în acel moment în care Florin, seniorul, zis și Athos sau juniorul, dădu pe gât ultimul pahar de țuică făcută la el la Focșani, în propria-i bătătură, cu metode de care era foarte mândru și care constau în folosirea picioarelor nu numai pentru a strivi pruna dar și pentru a amesteca întreg conținutul, nu doar în plină fermentație ci și înainte și după și chiar în timp se extrăgea produsul încă nefinisat din butoi cu furtunul, chiar și atunci, spunea el, ar fi trebuit folosite picioarele, Asta e o artă a tălpilor, cu cât sunt mai dese scamele dintre degete cu atât mai bună iese țuica, ei bine în acel moment când Florin trase pe gât ultimul pahar de țuică, trântindu-l pe masă cu eleganța unui spadasin ce-și îndoaie sabia-n pântecele adversarului, fandând în același timp, lucru imposibil dacă ne gândim la mișcare, posibil doar dacă în mâinile spadasinului se află două săbii, în acel moment, spuneam, se ridică și Cornel, juniorul, zis și Porthos sau seniorul, și se grăbi să apuce acele batiste sau drapele sau eșarfe ale Dianei, care continuau să-l lovească peste față pe Damian, ca brațele stricate ale mașinăriei de hrănit din filmul lui Chaplin, Modern Times. Trebuie precizat faptul că Damian, zis și Damian sau Damian, o jignise pe Diana râgâind exact în direcția finelor sale urechi, în momentul în care aceasta se pregătea să soarbă un pahar cu limonadă în tihna pe care ți-o poate oferi un pântece plin de salată grecească și încă ceva, nu îmi mai amintesc exact ce pentru că atunci când comandase acel ceva eu mă întrețineam cu Mihai, zis și Aramis sau armeanul, deși unii îl mai cheamă și V sau Mihai al cincilea, de unde i se trage și porecla ”sânge albastru” sau ”limbă albastră” sau ”limbă de sânge”, mă întrețineam cu dânsul într-o conversație despre literatură, el îmi spunea ceva despre Solenoidul lui Cărtărescu, Ai văzut recenzia lui Manolescu, Nu dau doi bani pe Manolescu, Nici eu pe Cărtărescu, iar Florin și Cornel conversau despre o gazetă SF destul de neserioasă, întrucât trimiseseră ambii texte spre publicare, în nemărginita lor generozitate, iar redactorii nu binevoiseră să le trimită nici măcar un mail de confirmare precum că au primit, ce să mai vorbim despre mulțumiri și alte plocoane.
Nimeni în afară de Damian nu știa ce mai comandase Diana, în afară de salată grecească și limonadă. Cornel o ținea acum bine de brațe iar ea părea că se liniștise astfel imobilizată, ca o leoaică ce, avântându-se asupra prăzii deloc terifiate, este atinsă de glonțul unei arme tranchilizante. Damian însă se scandaliză. Cine poate afirma că o astfel de glumă e de prost gust înseamnă că nu are bun-gust, spuse el. Mihai ridică degetul arătător în aer, ca Platon în tabloul lui Rafael. Un chelner interpretă greșit gestul și veni în grabă lângă masa noastră, întrebându-ne pe un ton politicos dacă nu cumva voiam nota de plată.
De data asta Diana se scandaliză, pentru că nu era posibil ca o doamnă, ba pardon, ce spune ea doamnă, domnișoară, să fie tratată în asemenea hal, să fie cu alte cuvinte tratată ca și cum nu ar fi existat, ea, domnișoara, nu halul, ca și cum sentimentele sale ar fi putut trece neobservate nu doar în momentul în care ar fi luat naștere în conștiința sa unică, moment de care deseori nu își dădea seama nici ea însăși, ci mai ales atunci când s-ar fi exteriorizat prin gesturi și cuvinte, așa cum se întâmpla în acel moment, nu era deci posibil ca toți bărbații din ziua de astăzi să fie la fel, considerând că nici noi nu eram bărbați obișnuiți ci chiar, în mod excepțional, interesați de cultură, aproape scriitori, deși Cornel publicase la o editură de renume din Est, iar Florin și Mihai nici măcar nu aveau de ce să publice, într-atât de bine scriau. Dacă de la asemenea oameni nu putea obține nu zicea o compătimire, ci măcar o tacită înțelegere, o colegială apreciere, o ușoară batere pe umărul drept sau stâng, în funcție de cum era fiecare așezat la masă, o privire mai blândă și, în general, un simplu surâs, ei bine ce se putea aștepta de la chelnerul ăla, care în loc să întrebe ce s-a întâmplat, în loc să se intereseze de sănătatea sa, în loc să fi întrebat, Sunteți bine, doamnă, ce spune ea, domnișoară, că nervii te fac să-ți uiți și titulatura, întreabă, auzi îndrăzneală, ca și cum ea nici măcar nu ar fi existat, ca și cum sentimentele sale ar fi putut trece neobservate, și, de ce să nu o recunoaștem, așa și treceau, nu doar în momentul în care ar fi luat naștere în conștiința ei unică, moment de care deseori nu își dădea seama nici ea însăși, ci mai ales atunci când s-ar fi exteriorizat prin gesturi și cuvinte, așa cum se întâmpla în acel moment, dar nu credea că ar fi avut rost să se mai repete, chelnerul nu găsise altă întrebare mai bună decât aceasta:
Să vă aduc nota de plată?
La fel de nesimțit ca și Damian chelnerul ăla, să nu cumva să se aștepte la bacșiș, cel puțin nu din partea ei, dacă dintr-o solidarietate bărbătească ar fi vrut băieții sau bărbații, aici se referea probabil la Florin sau Cornel, sau la amândoi în același timp, să îi lase ceva, bine, oricum nu ar mai fi depins de ea, dar asta e, dacă nu se putea altfel va trăi așa, numai că un singur dor mai avea, în liniștea serii, să fie lăsată să-și bea limonada în pace, pentru că e mai mult decât o limonadă, e însăși existența, lămâile îi aminteau de vremurile în care alerga desculț prin Veneția, încă o copilă, ușoară ca un fulg de păpădie, sărind de pe un pod pe un altul, de pe un pod pe o gondolă, în fine de pe o gondolă pe o altă gondolă, până la luntrea lui Șaron, un eminent filosof care se plimba de dimineață până seara pe sub ferestrele venețienilor, vorbindu-le acestora despre cât de frumoasă era viața atunci când nu mai era, adică atunci când devenea nimic, nici măcar atom, nici măcar neutron sau electron sau proton, dacă e să combinăm Democrit cu Thomson și chimia cu filosofia.
Aici tăcurăm cu toții, inclusiv chelnerul.
Damian făcu o grimasă.
Mihai lăsă degetul înapoi pe masă și încetă să mai dârdâie.
Florin scoase din buzunarul de la piept al cămășii o ploscă și începu să o scuture lângă ureche. Lângă propria ureche.
Cornel lăsă brațele Dianei să cadă în voie și se așeză la loc în capul mesei rotunde.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Am fost și eu martor la cele relatate mai sus și confirm parțial că e adevărat ce s-a spus despre Diana și Damian, fac însă observația că scena nu s-a petrecut la Veneția ci la Torino, iar la masă nu se bea bere ci grappa, care nu era făcută de Florin ci de Pavel, și nu prin strivirea prunelor cu piciorul gol ci prin stoarcerea cireșelor în pumni, operațiune pe care Pavel o efectua întotdeauna cu extrem de mare plăcere, aș putea spune chiar jubilație, căci în clipa aceea în care zeama sângerie a fructelor începea să-i țâșnească printre degete un rânjet de satisfacție îi înflorea pe figură, rânjet pe care și-l contempla vrăjit în oglinda de la baie, când, spălându-se pe mâini, apa înroșită se ducea pe canal în mici vârtejuri.
Și cu asta, Florin, nu numai că mi-ai pus capac, dar m-ai și făcut să râd copios de copios. O precizare peste precizare: nici în text scena nu se petrece la Veneția.
Imaginația ne scrie textele, nu noi. Ea se servește doar de degetele noastre hoinare, le dă o regulă în rătăcirea lor întâmplătoare.
Un text cu care iti speli toate pacatele, Pavel! stai.. care pacate ca o sa pretinzi ca nu ai nici unul? pai chiar faptul ca esti cam tinerel si, asa cum bine spunea o utilizatoare mai in virsta, „nu e normal ca o persoana prea tinara sa își dea cu parerea si mai ales sa aduca si critici pe textul unui scriitor mai in etate”.. deci da, ti-am gasit un pacat nu spune ca nu-l ai :) Dar altfel, m-am amuzat, textul e o joaca dar citi dintre noi ar putea-o duce la un (asemenea remarcabil) bun sfirsit? : Damian strimbindu-se dupa o palma, Florin ascultind clipocitul tuicii dintr-o plosca agitata pe linga urechi, Diana recuperindu-si proprietatile locomotorii, Mihai „stabilizat”, iar un tip Cornel stind (exact unde in realitate nu suporta) in capul mesei? :)
„în momentul în care aceasta se pregătea să soarbă un pahar cu limonadă în tihna pe care ți-o poate oferi un pântece plin de salată grecească..” absolut hilara fraza :)
Observatii:
In primul paragraf… e o mica problema de constructie acolo unde incepe „…dar nici măcar să îi arunce acestuia o privire cu subînțeles, știind probabil că el nu ar fi înțeles,” Lipseste ceva, poate o paranteza. Sau punct si o noua propozitie. Mie asa mi se pare.
„seama ținerii lui la băutură,” parca „rezistentei” suna mai potrivit in contextul asta.
P. S. Mi-a placut si comentariul lui Florin ;)
P. P. S. Pacat ca nu exista aici optiunea „tag” ca pe Facebook :)
Vârsta literară nu se poate potrivi cu vârsta din buletin. De altfel, este adevărat că unii oameni trăiesc o viață întreagă fără să fi citit nici măcar o carte, iar alții se apucă de scris foarte foarte târziu și au impresia că o vârstă înaintată este condiția suficientă pentru a fi pe trei sferturi scriitori. E adevărat că odată cu înaintarea în vârstă ai mai multe experiențe de povestit, dar e totul relativ, depinde de atâția factori, nu poți povesti cum îți vine la mână și nici orice (sau poate da?) îți vine în minte.
În altă ordine de idei, ceea ce am vrut să fac aici a fost, da, o joacă. Nimic serios, ba chiar contrariul. Tocmai asta e frumusețea atunci când scrii: îi permiți imaginației să zboare până unde vrea. Apoi retușezi. Am scris totul într-o oră, fără plan inițial, pur și simplu am început (aveam o poftă de scris de îmi tremurau degetele, timp de o lună nu mai scrisesem nimic – ceea ce îmi stricase tot echilibrul interior) și la un moment dat, când nu am mai avut ce scrie, m-am oprit.
Tipul ăsta din text, Cornel, mereu vrea să calmeze spiritele. Rolul lui nu e deloc întâmplător, el se ocupă cu menținerea echilibrului între ceilalți. Faptul că e așezat în capul mesei e din nou simbolic, detaliul care nu ar trebui să scape: masa este, totuși, rotundă. Absurd, dar nu prea :)
PS: prietenii scriitori sunt tare periculoși, te trezești personaj cât ai clipi!
PPS: am să verific de ce nu sună bine acolo :) merci!
Ce surpriza! Nu banuiam ca poti fii atat de amuzant, in mintea mea te asociam cu o persoana putin lipsita de umor (°ロ°)☝ Cat am gresit si te rog sa ma ierti! Aceasta Diana a ta este foarte impulsiva, dar ma bucur cel putin ca ai corectat singur domnisoara in loc de doamna, iti atrageam imediat atentia (ಠ‿↼)
Ei cum să crezi asta? În toate textele mele e ceva umor, vezi Natură moartă cu semințe sau Efectul fluturelui. E adevărat că nu genul acesta de umor ci un altul, mai constructiv, dar nu neapărat :) Mă bucur că nici tu nu te-ai supărat. Evident, am făcut asta știind că persoanle menționate nu s-ar fi putut supăra, deși pe Damian l-am făcut să râgâie și să își încasese și o palmă. El ar fi personajul negativ, dar nu cred că se supără. Merci frumos :)
De câteva zile am descoperit (când m-am privit, din întâmplare, în oglindă) o cută care mi-a apărut pe frunte, de la prea multă încruntare. După ce-am citit textul ăsta, fruntea mea și-a recăpătat planeitatea.
Mihai, bine că nu îți atârna nasul într-o parte când te-ai uitat în oglindă, ca unui anumit personaj dintr-o anumită carte a lui Pirandello. Dacă ți-a dispărut cuta numai din atâta lucru, să ne imaginăm ce piele ai fi avut dacă aș fi continuat!
Preiau stacheta de la Florin:
Apoi mi-am frecat obrazul, peste care palma Dianei trecuse răsunător și îmi lăsase niște furnicături de care încă nu am scăpat nici după câteva minute, între o bere și alta, chiar dacă după a treia îmi spuneam că nu voi mai bea, era prea mult și pentru unul ca mine, obișnuit să bea fără griji până ce cade sub masă, se ridică și o ia de la capăt, mă gândeam cu ce îi greșisem Dianei, ce o făcuse să îmi mute falca din loc, cu atâta sete lovise, în timp ce stăteam cu toții acolo, încheind seara aceea de la Veneția (sau poate că era vorba de Torino, Roma sau jilavul București) așa cum o dictau împrejurimile și situația, noi toți, adică Mihai care tocmai filozofa despre rolul artei în viața omului și Florin care aștepta meditativ să-i dea replica, să completeze ideea poate, nu am de unde să știu, Cornel care se chinuia de cel puțin cinci minute să-și umple pipa cu tutun, abia cumpărată de la un chioșc vechi de la colțul străzii, de la un moșneag care-i spusese Uite cât de bine îți șade, parcă te-ai născut cu pipa în gură, ei bine se mai afla acolo, în acea seară memorabilă, Pavel care ne privea cu atenție și nota ceva într-un carnet, colțul gurii i se ridica mereu în sus și voiam să aflu ce putea să îl distreze atât de tare, dar până să îl întreb a intervenit Diana, de fapt palma Dianei, înțepătoare și resuscitantă, trezindu-mă din amorțire și obligându-mă să mă întreb ce dracului tocmai făcusem.
:D
Foarte frumos continuat, Damian! Eu pe Florin l-aș fi văzut mai degrabă cu pipa-n gură, deși nici nu cred că fumează măcar. Dar s-ar asorta bine cu barba și ochelarii, și câteodată cu bereta în stil franțuzesc. Amuzant devine când vânzătorul îi spune lui Cornel că îi șade bine de parcă s-ar fi născut cu ea în gură :)))
Merci!
Titlul acestui text amuzant și bine închegat m-a atras de la început cel mai mult, pentru că prin sonoritate și construcție îmi amintește de Gabriel Garcia Marquez, unul dintre scriitorii mei preferați. Partea cu filozoful Șaron care cutreieră laguna venețiană este un fel de cheie ascunsă, un palimpsest cu un mesaj profund, criptat sub prima fațetă de umor a textului.
Nu m-aș fi gândit nici o clipă că modul meu de a scrie ar putea aminti cuiva de Marquez, al cărui veac de singurătate mi-a rămas adânc întipărit în memorie, o carte care mi-a plăcut foarte foarte mult! Ochi bun acolo la interpretarea cu Șaron.
E ciudat cum un fapt banal poate provoca schimbări esenţiale, se gîndea Florin. Uite, de ce trebuise Damian să refuze Cola pe care o comandase iniţial, şi, mai ales, invocînd un motiv atît de absurd, cum fusese poza lui moş Crăciun ştampilată pe canetă – poză ce nu însemna altceva decît faptul că vînzările companiei Coca Cola în luna decembrie fuseseră sub aşteptări?; şi in definitiv, de ce te-ar deranja să sorbi dintr-o canetă cu chipul lui moş Crăciun în luna martie? E ca şi cum ai spune unuia de pe lîngă Focşani să bea ţuica de prună numai iarna, cînd oasele se pretează la a fi încălzite. Nu, oasele bărbatului se pretează a fi încălzite douăsprezece luni pe ani, deşi, să o spunem pe aia dreapta, tot o femeie le încălzeşte cel mai bine, dă-o naibii de ţuică – şi într-adevăr, parcă clipocitul ţuicii în ploscă se asemăna foarte puţin (sau chiar deloc) cu geamătul unei femei iubite pe îndelete în ceasurile tîrzii ale nopţii cînd nu ai serviciu a doua zi (deci vinerea sau sîmbăta – altfel cînd?!).
În timpul acesta, incredibil de scurt – pentru că trebuie să o spunem şi pe asta, Florin era un tip cu un iq remarcabil ceea ce impulsiona o viteză uluitoare gîndurilor lui -, Cornel, la rîndul lui, rememora cu oarecare plăcere palma pe care o încasase Damian. De mult nu mai auzise o palmă lipindu-se atît de perfect, cu o sonoritate ravisantă, pe obrazul unui bărbat.
Iată ce înseamnă tinereţea şi să nu porţi barbă! se gîndea el. Cum ar fi sunat palma asta pe obrazul lui Florin sau al meu? Avem şi bărbi, avem şi ceva riduri.. la naiba, ar trebui dată o lege: bărbaţii peste 40 de ani să fie scutiţi de palme! Totuşi, de ce l-o fi pălmuit tocmai pe Damian? Evident, un biet rîgît ce i-a scăpat natîngului de Damian, nu poate fi motivul real al unei pălmuiri atît de desăvîrşite. Cînd o femeie atrăgătoare dă o palmă cu atîta sete, cu atît elan, printr-o mişcare atît de amplă, cum tocmai o făcuse Diana, există un motiv ascuns în spatele contactului zgomotos (realizat prin acţiune de potenţial transmis prin neuroni, de la creier, la măduva spinării şi mai departe inspre braţ, cot, palmă). Iar la Damian fusese invers: acceptarea arsurii în obraz, conştientizarea loviturii primate, zîmbetul provocator al celui care băuse trei beri după ce refuzase o Cola:
“Mai dai una, că eu mai stau la o palmă dată de tine?! Hai, să vedem ce-ţi poate pielea.”
Cornel îşi mută pipă de pe stînga pe deapta, pufăi de două ori concentrat pe nota de plată, după care, simulînd că este atent la ce se întîmpla în jur, textă mai departe cu o dexteritate ce trăda ani de luat notiţe în această manieră high tech: ecranul mobilului se umplea de rîndurile pe care le scria cu febrilitate, speriat să nu îi scape vreun amănunt, vreo senzaţie.. o deprindere pe care, nu ştia, dar o aveau şi ceilalţi de la masă, bineînţeles, la fel de obsedaţi de scris şi de gîndul începerii unui viitor roman cum era şi el.
Cînd sosi chelnerul pentru a doua oară, aducîndu-le bomboanele mentolate pe un şerveţel, toţi cinci butonau de zor versiunea fiecăruia şi (ce ciudat!) nici una nu semăna deloc cu a celuilalt.
(Gata cu serviciul pe ziua de azi :) )
Aproape că ajung să-l invidiez pe acest Florin, care parcă tot timpul stă cu plosca de țuică la gură și cu femeia iubită la… ceasuri târzii…
Am început să citesc și deja intrasem în ritmul prozei când, în mod regretabil, s-a terminat! Când analizezi perfecțiunea cu care se lipește palma de obraz, Cornel, mă faci să mor de râs. Dar în același timp, mă inspiri la culme:
E adevărat că nu orice palmă se poate lipi la fel de bine de o suprafață care, măcar în aparență, poartă chipul și asemănarea sa, când de fapt acest enorm organ care ne acoperă ca un giulgiu de ceară și care e primul care cedează în fața împunsăturilor de ac sau de lamă, în fața bătrâneții, cu ridurile caracteristice de care suferim chiar și atunci când nu ar trebui să ne preocupăm din cauza asta, dacă să zicem într-o dimineață ne trezim cu fața la cearșaf, cum se spune, sau chiar și la pernă sau la tavan, sau la podea, căzuți din pat în timpul unui coșmar care ne-a aruncat pe teritoriul nesigur și rece al somnambulismului, dacă indiferent de ce am avea în față atunci când ne-am trezi am deschide larg ochii în fața oglinzii din baie și ne-am admira reflexia, așa cum făcuse Mihai în urmă cu câteva zile, și dacă, să spunem, am observa brăzdându-ne fruntea un rid care adaugă, deși unii se vor grăbi să o numească înțelepciune, severitate, maliție și chiar o urmă de bătrânețe prematură expresiei noastre, și, mai departe de riduri, ace și tăișuri, nu doar în fața bătrâneții ci și a descompunerii cedează acest giulgiu de ceară, iar pentru a te descompune nu trebuie neapărat să îmbătrânești ci doar să mori puțin, spuneam, acest enorm înveliș care ne căptușește carnea fierbinte și păcătoasă, precum Cornel bine subliniase povestind despre iubirile lui din tinerețe într-o noapte plină de folklor în Canada, ultima dată când îl vizitasem plină de Jack Daniels și țuică de cireșe (făcută de mine la Torino tot în fața oglinzii, cu euforia celui care în fiecare zi trage concluzia că niciun rid nu îi brâzdează încă chipul) mai puțin apreciată de Florin, sâcâit de faptul că ajunsese să fie comparat cu toți bețivii, continuând să afirme cu voce autoritară că a bea este o artă, mai ales când la țuică se adaugă niște caltaboși uscați în podul casei, acest enorm acoperământ numit piele, spuneam, nu este peste tot la fel, deci nu poți fi sigur că pielea care acoperă palma se va lipi de cea întinsă peste obrazul nebărbierit, sau să îi spunem de quattro giorni al lui Damian, și te îndoiești că se va lipi atât de bine, că va lăsa o urmă indelebilă în mințile fiecăruia dintre noi, iar pe obrazul plesnit, o pată roșie ce încet încet se va extinde, mai ales în partea sa superioară, transformându-se sub ochii noștri într-un gât alungit, sclipind de alte puncte și linii albe ca cele care ies pe unghii în lipsa calciului, o pată care, încet-încet, prinde forma unei girafe recomandabile.
Puse cap la cap, comentariile devin mai lungi decit textul! Ha ha :)
Felicitari, Pavel.
Cornel, mă gândeam că s-ar putea chiar scrie un text astfel. Chiar dacă stilurile ar fi diferite, de fapt cred că asta ar fi frumos de observat. Fiecare în stilul său și, bineinteles, cu ideile sale, să continue același subiect.
Laurențiu, merci!
Mi-a plăcut mult. Întrebare tehnică: frazele sunt în mod deliberat atât de prolixe?:)
Îți mulțumesc la fel de mult pentru citire, răspunsul e da :). Le alternez însă cu fraze scurte, pentru a detensiona. Dar mai am de lucrat la asta!
Draga Pavel,
Mi-a plăcut textul foarte mult şi am râs în hohote şi de acest scurt , dar nu foarte, tour de force verbal,şi de comentariile personajelor implicate şi în text şi în afara lui. E un marathon în jurul mesei rotunde cu colţuri, da, a la Marquez, scriitor care lasă urme adânci în cititori şi scriitori! Un tourbillion de vorbe aşezate cu meşteşug şi umor, o gură imensă, oraculară, ce scoate cuvinte în timp ce înghite realitatea multiplă, un caleidoscop lingvistic! Cred că eraţi cu toţii în infern, iar Charon sta gata să vă judece, ceea ce şi face, de fapt …că e o … mărturie!
Cel mai important e să te distrezi atunci când scrii, să te surprinzi și pe tine însuți. Nu vei scrie niciodată ceva perfect. Sau, mai bine, nu vei scrie ceva perfect atunci când te vei concentra să o faci; de aceea trebuie să scrii orice, oricând. Câteodată poate ieși ceva genial, fără să fi avut intenția. Trebuie să te lași pradă imaginației, să o lași să lucreze prin mâinile tale.
Mi-a plăcut comentariul critic! Mulțumesc mult!
Foarte distractive textul si comentariile.
Merci frumos, Marin!