Uit. Uit totul. Vreau să uit. Cât mai repede. Numai așa voi putea să creez literatură. Acum, abia dacă îmi mai amintesc cum se construiește corect o frază. Cuvintele au o ordine naturală. Le scriu astfel nu pentru că am învățat cândva că așa trebuie să le scriu, ci pentru că așa cred eu acum că ar trebui. Pun punctul și virgula unde simt că se așează mai bine. Și nu doar asta ar fi problema, căci ea pleacă de dinaintea articulării conceptelor în cuvinte și a cuvintelor în fraze. Ceea ce uit este în primul rând semnificația pe care lucrurile și cuvintele o aveau pentru mine, la fel ca și pentru ceilalți indivizi sociali. De pildă, îmi priveam pantofii negri adineaori și încercam să îmi dau seama cum se numesc acele două funii care înaintează în X din gaură în gaură iar apoi se unesc într-o… Femininul mi-a vent în minte automat, dar nu am reușit să îmi aduc aminte substantivul.
Nu cred că îmi voi uita deprinderile, cum să acționez, să merg pe stradă, să vorbesc, să scriu, asta nu, deși Doc pare în totalitate preocupat doar de acest viitor aspect al bolii mele care, acum, în imediatețea percepției mele, nu îmi dă nicio bătaie de cap. Incapabil să ofere soluții problemelor mele imediate, el le amână pentru ceea ce va fi să vină. Nu e important acum, Dar va fi, spune Doc, iar atunci va trebui să îți amintești de tine însuți, să iei caietul în care ai scris și să citești de acolo. Bine, Doc, îi spun, dar ce te face să crezi că, dacă voi uita să scriu, nu voi uita și să citesc? Cu asta îl închid definitiv. Îmi face plăcere să îi văd chipul strâmbându-se în acea grimasă de învins, orice ar încerca să mai adauge pentru a nu părea astfel. Are nevoie de siguranță în meseria sa, și nu este vorba despre siguranța oferită lui însăși, căci dacă asta ar fi măsura tuturor acțiunilor sale, atunci probabil că s-ar fi retras de mult din psihiatrie. Nu, siguranța sa este una falsă, îi caracterizează existența de doctor specialist așezat în fața unui pacient cu probleme. Odată ce însă, agățat halatul alb în cui, iese pe poarta spitalului în mașina sa mereu ireproșabil îngrijită, devine un individ la fel de lipsit de siguranță ca oricare altul, se pierde în masa indistinctă a șerpuitoarei, umanei societăți.
Nu am început să îmi notez impresiile în carnetul acesta la sfatul lui, ci imediat după ce am înțeles că ceea ce doctorii care mă analizează definesc condiție, poate avea aplicabilitate de mare amploare în literatură. Și nu doar în literatură, ci și în viața de zi cu zi, condiția mea poate deveni condiția fiecărui individ gânditor al societății umane. Iată cum.
V-ați gândit vreodată la percepția pe care o aveți asupra oricărui lucru care vă înconjoară? Este ea personală sau preconcepută? Să spunem că vă uitați la o fereastră, presupunând că este foarte posibil să vă aflați lângă una sau să ajungeți lângă una la momentul citirii acestui text. Sunt foarte lucid acum, așa cum sunteți voi, toți cei care priviți aceastră fereastră. Ce vedeți? O fereastră! Un răspuns lucid, clar și răspicat; nu acceptă replică. Dar ce este fereastra? Geamuri prinse într-o ramă. Foarte bine! Un alt răspuns la fel de lucid. Dar am folosit cuvintele geam și ramă pentru a explica ceea ce știam deja, pentru că memoria noastră conservă elemente deja cunoscute, clasificate ca un număr de obiecte ce, interacționând între ele, creează macro-obiecte sau procese, fenomene. Astfel, o fereastră este o fereastră și nimic mai mult, nu trebuie să ne explicăm atunci când folosim cuvântul, pentru că toți avem aceeași idee despre ce înseamnă. Aceeași idee despre ce înseamnă. Aceeași idee. Percepție. Lucrurile există, dar noi nu le pătrundem esența, și cum am putea oare să ne coborâm în adâncul lor și să înțelegem de ce. De ce o fereastră este o fereastră?
Scoase din contextul absolut a ceea ce trebuie să reprezinte în societate, lucrurile, fenomenele, persoanele capătă o nouă dimensiune: cea individual-relativă. Eu sunt cel care acum decide cum să vizualizeze un obiect, cum să îl denumească, ce reprezentare mintală să îi confere. Acest pantof nu mai este un pantof, ci o bucată de piele cusută în formă de barcă de o talpă, care nu mai are rost să se numească astfel, întrucât cuvântul nu îmi mai spune nimic acum. Talpa arată ca un labirint de cauciuc înflorat, devine o matriță ce fasonează noroiul și zăpada.
Ridic ochii spre ce? Nu spre cer, căci nu mai pot numi cer albastrul omniprezent al bolții de deasupra-mi. Culoarea în sine nu o mai pot numi albastru, căci pentru mine acest cuvânt nu mai are nici o semnificație. Deasupra mea se găsește, deci, o cămașă de-a tatei, întinsă la uscat peste oraș.
E o aberație, spune Doc lăsându-și capul pe spate și ducându-și mâinile la tâmple. Nu e, spun eu, este doar ceea ce eu văd la momentul acesta al vieții mele. Pentru că experiențele mele din trecut îmi modelează percepția. Ceea ce voi trăi în viitor îmi va modela percepția pe care o voi avea peste cinci, zece, douăzeci de ani despre aceleași lucruri. Unele percepții îmi vor rămâne neschimbate, altele, poate cele mai uzate, vor continua să evolueze până la sfârșitul vieții. Nimic nu e absolut sau fix pentru eternitate, Doc, îi spun eu ridicându-mă în picioare.
De ce are loc cearta? O ceartă de orice natură între doi indivizi umani? Ei nu reușesc să ajungă la un acord între diferitele percepții pe care le au asupra lumii. Dar nici nu trebuie! Pentru că nu există înțelegere nici măcar în dragoste, nici măcar în cea mai profundă prietenie. Când eu pronunț cuvântul mamă, fiecare se gândește la o altă persoană. Și-o imaginează în mod diferit, proiectând asupra imaginii toate trăirile sale de până atunci în raport cu entitatea mintală evocată.
Iată de ce Doc nu mă va putea vindeca niciodată. Pentru că eu nu sunt bolnav, ci mai lucid decât oricare altă persoană care acceptă datitatea faptelor și conceptelor lumii înconjurătoare. Doc este cel bolnav, pentru că vrea să mă reconducă la o formă deja-dată a realității pe care eu am depășit-o de multă vreme. Pentru că vrea să mă facă să văd fereastra și pantoful și cerul drept ceea ce se spune că sunt, fără să înțeleagă că ceea ce se spune că sunt nu este ceea ce sunt cu adevărat, pentru fiecare dintre noi. Iar cartea pe care o voi scrie nu este o enciclopedie a lucrurilor care să îmi aducă aminte de nulitatea pe care o reprezentau ele înainte ca eu să le percep din punctul meu de vedere, unic și irepetabil. Mi-ar fi de ajuns să consult un dicționar. Nu! Cartea mea este propriul meu dicționar, este literatură.
Întrucât literatura, cea care poate fi cu adevărat numită astfel, prezintă fapte, lucruri și personaje din perspectiva individuală a unui scriitor ce proiectează asupra lor propria, unica, irepetabila sa percepție.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Un pacient cu dificultăți de comunicare, percepție și reprezentare, simptome ale autismului. Lumea interioară, construită prin percepții și reprezentări anormale tinde să se substituie procesului psihic al imaginației, care stă la baza creativității literare. Numai că autistul nu este conștient că fantazează, așa cum este scriitorul!
Temă foarte productivă pentru dezvoltare ulterioară.
Ca /prefața începutul unui subiect cu foarte mare potențial (literar). DA, merită aprofundat și continuat. Plăcut. Spor!
Vrându-se a fi un soi de manifest al fenomenologiei, aplicată în literatură în modul lui Sartre (din Greața), a ieșit o prefață (așa pare) de roman care, cel puțin din comentariul lui Florin, se poate interpreta și ca o condiție realmente patologică. Și totuși, eu zic că dacă ar fi să aleg o interpretare, m-aș concentra mai mult pe ceea ce este decât pe ceea ce ar putea fi. Vă mulțumesc!
Mulțumesc mult, Carmen. Te-am prins în text, se pare. L-ai înțeles perfect. Literatura însăși, când ajunge pe mâna cititorilor, înseamnă mereu altceva pentru fiecare dintre ei.
Fiecare text în parte, de fapt, și chiar textul de față. Comentariile au demonstrat exact ce afirma el: relaitivismul absolut.
Da, sa uiti in asemenea hal incit sa mergi pe senzatii de baza sau lucruri elementare, cum ar fi culori.. si sa fi atit de „dus” incit sa tii un pai galben in mina si sa zici „uite, am prins o raza de soare” …
Frumos sa faci literatura din asta, Pavel!
E într-adevăr fantastic rezultatul dacă se aplică. În poezie poate nu ar fi atât de surprinzător. Dar în proză!?
There is a story about The Man Who Mistook His Wife for a Hat, by Oliver Sacks, in which we get acquainted with Dr.P., „a man of great cultivation and charm” who „visually, was lost in a world of lifeless abstractions”. He could not tell a rose from a „a convoluted red form with a linear green attachment”. He could not tell a glove from a „container with five outpouchings” that would most certainly „contain its contains”.
scrisesem asta cindva. nu stiu daca esti la curent cu oliver sacks – a fost un individ fenomenal. si a lucrat mult cu pacenti la psihiatrie. merge, intr-un fel pe o fenomenologie abstracta. nu stiu daca ai putea impinge analiza si pe directia asta… la un alt stagiu.
Absolut! Am să mă informez, îți mulțumesc pentru comentariu și scuze că l-am văzut așa târziu. În direcția absractului te poți întinde, dar ideea principală e că în mintea fiecăruia dintre noi există deja forme forjate de ceea ce am trăit noi până acum și înăuntrul cărora introducem informațiile noi, raportându-le la ceea ce personalizează propria noastră concepție față de orice stimul extern.