Mătase de Alessandro Baricco (apărut la noi în țară la Humanitas și Polirom) este un roman, deși poate să nu pară unul, mai ales dacă judecăm după dimensiune: în jur de o sută de pagini, câte un capitol pe fiecare dintre ele, unele având în jur de zece rânduri (cel mai scurt capitol pare un poem: are doar trei rânduri). Acesta este însă stilul lui Baricco, cel mai titrat scriitor italian la ora actuală (la festivalul de carte de la Torino de anul acesta, spre exemplu, s-a stat la o coadă infinită ore întregi pentru un autograf de-al său).
De acest autor mai citisem Novecento (apărută la Humanitas): o carte la fel de subțire, pe care o recomand cu mare căldură celor care doresc să reflecteze asupra standardelor de așa zisă normalitate a vieții, tuturor celor care se definesc nonconformiști, celor dispuși să considere și cealaltă jumătate a paharului și să întoarcă lumea cu fundul în sus, cum se spune, pentru a se regăsi pe ei înșiși.
Însă întorcându-mă la Mătase, acest mini-roman extrem de concentrat, voi spune că nu va ocupa prea mult timp cititorului (se citește în cam jumătate de zi). A nu se subestima însă conținutul, care poate părea unul lipsit de esență și chiar banal, mai ales celor care se întâlnesc pentru prima dată cu proza acestui scriitor. El poate părea astfel, într-adevăr, pentru că Baricco nu insistă deloc pe descrierile detaliate ale personajelor sau ale spațiului în care se desfășoară acțiunea ci, prin câteva fraze revelatoare, de efect, reușește să ne facă să înțelegem exact ceea ce se petrece, ceea ce au în minte personajele, etc. În fond, desciind esențialul din fiecare întâmplare, lasă cititorul să intuiască restul. Personajele sunt descrise la fel, prin ceea ce spun într-o anumită situație sau prin gesturile lor. Este un risc pe care acest scriitor și-l asumă cu brio, solicitând efortul cititorilor săi, un efort care îi face părtași parcă la însăși construirea poveștii, de a își imagina ceea ce textul nu conține în mod explicit, dar la care se face referire prin aluzii, prin fraze scurte și ambivalente.
Acum, despre intrigă. Aceasta este cât se poate de lineară. Hervé Joncour, un comerciant de viermi de mătase al secolului nouăsprezece (acțiunea se petrece în anul 1861, apoi se întinde pe durata a mai multor ani, până în 1874) este constrâns de o epidemie a viermilor în Europa și în Africa, să călătorească (pe continent) din Franța până în inima Japoniei, pentru a achiziționa de acolo ultimii coconi sănătoși rămași pe fața pământului. De succesul său în această călătorie depinde soarta unui întreg orășel a cărui principală sursă de venit provine din prelucrarea mătăsii. Numai că Japonia nu era deschisă pe atunci schimburilor comerciale cu europenii. Japonia era o respectabilă autarhie și, în același timp, un loc plin de enigme, un peisaj necontaminat și profund tradițional, înfricoșător pentru europeni, datorită imprevizibilității obiceiurilor locuitorilor. Ei bine, această țară complet necunoscută, aproape magică, atrage protagonistul asemenea unui drog, îl poartă pe culmile entuziasmului prin expresia sa cea mai înaltă: femeia. Protagonistul se îndrăgostește iremediabil de o japoneză (sau poate că nu era o japoneză, nici Jouncour nu e prea sigur în privința aceasta), una cu rang înalt, pe care e destul de periculos să o iubești. Dragostea sa va fi împărtășită (sau nu?) într-un mod cu totul straniu și indimenticabil. Mai multe nu pot spune despre firul acțiunii, acesta nefiind deloc unul neobișnuit; neobișnuit este însă modul în care povestea este scrisă, fluența ireală care o face să curgă dinaintea ochilor noștri ca o fabulă, totuși bine ancorată în realitatea istorică.
Recomand acest roman tuturor celor care au timp și voință să reflecteze, celor care vor să se lase surprinși și cuprinși de o poveste de dragoste european-orientală, al cărei impact asupra minții cititorului poate fi comparat cu cel resimțit de către piele la atingerea unei țesături de mătase.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Atractiva recenzia!
Situatia pare asemanatoare cu iubirea dintre Lady Mariko si John Blackthorne numai ca in Shogun se petrece mult mai devreme sec 17.
Salut Cornel!
Am Shogun, însă nu m-am încumetat până acum să citesc. Mi-l recomanzi?
Cât despre povestea asta între o orientală și un european, avem și noi, doar știi, pe Eliade – eternul Eliade. Trebuie să îți mărturisesc că nu m-am putut abține să nu fac o comparație cu ”Maitreyi”, însă nu am inclus-o în recenzie pentru că, totuși, sunt mult prea diferite și stilurile și poveștile. Am simțit că aș forța prea tare nota dacă aș încerca să găsesc mai multe puncte în comun decât cele deja evidente și, până la urmă, banale.
Shogun, da, fara retineri.
Chiar il dadeam pe James Clavell exemplu zilele trecute (lui Mihai si Alex D.) – ca unul dintre putinii scriitori care au avut succes de masa in anii ’70 (comparabil cu Coelho in zilele noastre) dar a fost laudat deopotriva si de critici. Citit si Tai Pan si Changi (actiunea intr-un lagar de exterminare japonez).