Medici care au fost

Istoriografia românească este bogată în biografii pozitive despre doctorii din veacurile XIX și XX, trăitori în capitală sau în orașele mari ale țării, profesori la Facultatea de Medicină și diriguitori ai administrației sanitare, conducători de mari spitale și întemeietori de clinici, laboratoare și institute de cercetare medicală. Tema nu este însă epuizată, mai ales că dintre toate categoriile de personaje enumerate, cercetătorii au fost atrași în primul rând de doctorii care au ajuns într-o poziție vremelnică de ministru, deputat, diplomat sau secretar de stat și pentru o vreme au strălucit mai tare.

Rarisime sunt însă în istoriografia românească biografiile sau analizele despre medicii din târgurile și orașele mici ale țării, ale căror eforturi în ușurarea suferinței umane sunt incontestabile, dar pe care le cunoaștem cu aproximație sau pur și simplu nu le știm. Privind din acest unghi, contrastul dintre istoriografia medicală din statele occidentale și cea românească este foarte mare. Chirurgul Dan-Gabriel Arvătescu ne propune, prin volumul Trecute vieți de medici romașcani, publicat în 2019 la Editura Papirus Media din Roman, o recuperare necesară a memoriei medicilor dintr-un oraș modest (ca populație și întindere) al României. Mai exact, este vorba de medicii care au avut în grijă sănătatea publică din Roman și din împrejurimile orașului. Volumul vine în continuarea celui publicat în 2018, tot la Editura Papirus Media din Roman, cu titlul Poveștile medicinei romașcane, care a beneficiat de o prefață cuprinzătoare semnată de profesorul Nicolae Marcu.

Cine deschide cartea Trecute vieți de medici romașcani constată că autorul reconstituie viețile mai multor medici spudei ai Romanului (Mauriciu Riegler, Moise Enescu, Oreste Reiu, Victor Panaitescu, Romulus Rusu, Nicolae Manolescu-Strunga, Theodor Ionescu etc.), pe care apoi îi integrează în istoria unor stabilimente și instituții medicale sau culturale din oraș. Povestea lor nu a mai fost nicicând scrisă în felul acesta. Iată, de exemplu, „povestea” doctorului Mauriciu Riegler (1854-1925), descris de Dan-Gabriel Arvătescu drept „fondatorul serviciului medical în gara Roman” (p. 15) și o „personalitate de prim rang al urbei mușatine la început de secol XX”. Despre el aflăm că descindea dintr-o familie de francezi protestanți din localitatea Besancon, cu un trecut atestat din veacul al XVII-lea în Franța și cu urmași până în zilele noastre în România (ramura Bălăceanu-Stolnici). Tatăl lui Mauriciu a fost Eduard Riegler, producător și comerciant de bere la Bacău, iar mama, Pauline, născută Wieser, era de loc din Cernăuți. Familia Eduard și Pauline Riegler s-a stabilit la Roman în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, cel mai probabil prin 1864. Aici au zidit o casă și au adus pe lume opt copii, cinci băieți și trei fete. Primii născuți au fost gemenii Mauriciu și Emanuel. Amândoi au studiat medicina la Berlin, apoi, în 1880, și-au dat doctoratul în medicină la Viena. După întoarcerea în țară, drumurile gemenilor s-au separat: Emanuel Riegler optează pentru o carieră universitară la Facultatea de Medicină din Iași, în vreme ce Mauriciu alege să se stabilească la Roman.

Pe atunci, Mauriciu Riegler avea douăzeci și șapte de ani și foarte multe de făcut. Mai întâi își deschide un cabinet de consultații „pe strada Speranței”, unde va oferi servicii medicale pacienților, fie contra cost, fie gratis. De la cabinet va pleca să predea lecții de „fizică și științele naturale” elevilor de la Seminarul „Sf. Gheorghe” și de la Liceul „Roman Vodă”. Între slujbe, se gândește la căsătorie și copii. Aleasa va fi Ortansa Petrovici care îi va sta alături la îngrijirea suferinzilor și la timpul potrivit îi va dărui o fetiță, Ștefania. În paranteză fie spus, Ștefania Riegler se va căsători în 1923 „cu Grigore Bălăceanu, proprietarul moșiei Stolnici” și avocat de profesie. Din această căsătorie s-a născut Constantin Bălăceanu-Stolnici, medic neurolog, profesor și autor de cărți. În anii Primului Război Mondial, doctorul Mauriciu Riegler a diriguit activitatea spitalului „ZI 244 cu profil de contagioase și interne”, apoi pe cea de la spitalul „ZI 246 din localul Școlii Israelite” (p. 17). În memoria orașului Roman, doctorul Riegler a rămas nu numai prin faptele sale medicale, ci și prin cele culturale și administrative; a fost vreme de doi ani, între 1905 și 1907, primarul Romanului.

Atenția relativ mare pe care am acordat-o doctorului Mauriciu Riegler în cronica cărții se datorează faptului că povestea lui ilustrează un aspect ce ține de dimensiunea socială a medicinei: acela că medicul din România veacului al XIX-lea și a primei jumătăți a veacului al XX-lea este un personaj urban. Serviciile sale medicale țintesc în principal la populația citadină. Meseria și-o exercită ca liber profesionist, chiar dacă i se încredințează și funcții în serviciul sanitar al statului. Interesul lui era să dispună mai întâi de o clientelă solvabilă și apoi să ofere o gamă de servicii medicale gratuite pacienților fără posibilități financiare sau să fie prezent acolo unde este trimis de administrație. Spațiul rural nu-l interesează în mod deosebit. Motivul: oferta foarte mare de locuri de muncă din orașe. Având de unde să aleagă, medicul nu era atras de lumea satelor, unde clientela platnică era rară și dispersată. Nu-l atrăgea și pentru că la ea se ajunge cu mare efort, la capătul unor deplasări lungi și obositoare, cu „șareta” sau „călare”. Cât despre posibilitatea de a locui permanent în sate nu se punea problema. Condițiile de trai erau foarte grele. În plus, nici locuitorii rurali nu-i simpatizau prea tare pe medici: prea erau diferiți; proveneau dintr-un mediu socio-economic diferit de-al lor, se exprimau într-un limbaj prețios, pe care nu-l înțelegeau și practicau un „meșteșug” scump, de a cărui eficiență terapeutică se îndoiau. Bolnavilor din satele României le era mult mai la îndemână să apeleze la serviciile vindecătorilor locali (cu ale lor remedii populare) sau la sfaturile preoților și călugărilor care aveau reputația de tămăduitori.

Cititorul mai poate găsi în carte lui Dan-Gabriel Arvătescu informații semnificative legate de stilul de viață al medicilor din Roman, de „truda” lor în folosul celor „obidiți”, de retribuția pe care o primeau lunar, de bolile cele mai frecvente ale locuitorilor (pelagră, tifos, sifilis, tuberculoză, diverse boli ale stomacului etc.) sau de pachetul de servicii medicale pe care medicii trebuiau să-l ofere comunității (să vegheze asupra fenomenelor endemice și epidemice, să țină la curent autoritățile cu starea de sănătate a populației, cu starea sanitară a regiunii, cu acțiunea de medicalizare „a tuberculoșilor” sau cu procesul de „hultuire” al copiilor etc.).

Atent la fiecare detaliu, autorul ne reamintește că medicul este un personaj fără de care viața noastră ar fi mult mai dificilă și se cuvine evocat nu doar în dimensiunea lui de specialist, ci și în firescul lui uman. Prin urmare, nu doar medicii capătă contur și viață sub ochii noștri, ci și familiile lor, casele în care au locuit și străzile care le-au purtat pașii, valorile pe care le-au îmbrățișat și societățile profesionale pe care le-au întemeiat și frecventat, prieteniile pe care le-au închegat și cultivat, satisfacțiile profesionale și umane pe care le-au trăit și scrierile pe care le-au lăsat posterității. În directă legătură cu viața medicilor sunt narațiunile referitoare la viața și suferințele oamenilor, provocate în epocă de neajunsuri de tot felul (sărăcie, condiții de trai insalubre, boală, moarte), pe care le găsim inserate în textul celor zece secțiuni ale volumului și despre care autorul povestește cu talent și duioșie. Aproape nimic nu-i scapă, orice element util acestui aspect e invocat și comentat.

În final, e bine de amintit că Dan-Gabriel Arvătescu are o experiență profesională și bibliografică de ținut minte. Este un chirurg renumit (cu o experiență de mai multe decenii la Spitalul Roman) și un prozator talentat și recunoscut (ultima carte de proză, Singurătatea Sfântului Serafim – povestiri aproape fantastice, a apărut în 2016). Aceste două dimensiuni se împletesc fericit în cazul său și îi oferă o expertiză de necontestat în tematica pe care o abordează și un stil autentic în zugrăvirea chipurilor personajelor și a faptelor lor.

Lidia Trăușan-Matu

Doctor în istorie la Universitatea din București, lector la Facultatea de Medicină, UMF „Carol Davila”, București. Este interesată de istoria medicinei românești și universale, cu accent pe evoluția ideilor medicale; de istoria societății românești în secolele XIX și XX, cu accent pe istoria burgheziei și a intelectualității din spațiul românesc și occidental, pe procesul de modernizare și occidentalizare al României, pe relațiile culturale
româno-occidentale și româno-orientale. O altă dimensiune a preocupărilor privește istoria ideilor și a mentalităților și istoria artelor.
Cea mai recentă publicație: Cronica de artă. Despre pictori și tablouri în paginile gazetelor românești din veacul al XIX-lea (1860-1900), editor, 2 vol., Cluj-Napoca, Editura Mega, 2017 și 2018.