Metallica la minim

Motto: Să nu crezi că o să rămâi veşnic tânăr, o să vină o vreme când o să-i asculţi pe Metallica la minim! (mama)

Mi-am adus aminte de fraza asta în timpul zilei şi am plâns. Nu mă puteam opri. Unde s-au dus anii? Unde îmi sunt prietenii? Unde e Villy, cu care traversam gloata din club de câte ori puneau Prodigy şi ne uitam sfidător în ochii celor “lucraţi” doar ca să pornim scandalul? Ce o face Calu care agaţa o femeie pe seară pentru că semăna cu Bon Jovi? Chiar, ce-o mai face Calu?
Ziceam că noi toţi din gaşcă ne-am născut leneşi şi juram că n-o să ne facă nimeni să muncim vreodată. Calu spunea că cea mai bună capcană e cea în care intri singur şi din care nu vrei să ieşi pentru că nu-ţi dai seama că e o capcană. Adică familia, serviciul. Ura toate astea, nu-l interesau banii, visa că o să ajungă manager de grupuri rock, deşi n-avea nici în clin nici în mânecă cu muzica, nu ştia să cânte la niciun intrument şi de fapt nici n-avea voce. Dar avea prezenţă scenică, arăta mai bine decât James Hetfield de la Metallica, i-am şi spus odată şi s-a băşicat: ce dracu bă, păi ăla e urât cu spume, normal că arăt mai bine… cu Hetfield mă compari tu?! Iarna stătea zile întregi închis în sufragerie cu jaluzelele trase (mă deprimă căcatul ăsta de oraş, eu trebuia să mă nasc în Miami) şi se uita la MTV, post pe care îl urmărea ca pe un serial ultra captivant, vreau să spun că îl deranjai sunând la uşă, forţându-l să-ţi deschidă când tocmai se uita, vezi Doamne, la un documentar interesant despre viaţa celor de la Aerosmith. “Intră mai repede, aşează-te să vezi ce plonjon face meseriaşul de Steven Tyler la sfârşit.”
El văzuse tot ce rulase pe postul ăla, iar în ce priveşte videoclipurile, gagiul era enciclopedic, pentru că se uita în paralel pe VH1 unde era pasionat de o emisiune în care ţi se spunea secvenţă cu secvenţă detalii despre toate tâmpeniile care apăreau acolo, în toate videoclipurile Pământului. Calu era o enciclopedie a prostioarelor de pe MTV, şi cu toţii îl respectam pentru asta în vremurile alea pentru că putea să vorbească ore în şir despre tot felul de căcături legate de muzică, dar şi despre comportamentul femeilor, tehnici de agăţat gagici, poveşti de prin cluburi, băuturi fine, filme ca lumea, şi, bineînţeles întotdeauna revenea la muzică. Calu aştepta vara, el trăia pentru alea trei luni când zăcea pe plajă, la mare, cu părul despletit (în Sibiu îl purta întotdeauna legat în coadă, chiar şi când se ducea la concerte).
Mai târziu l-am văzut odată în centru, vindea cd-uri la o tarabă dar nu s-a simţit jenat (cum mă simţisem eu şi aproape că încercasem să mă retrag, să nu vadă că l-am surprins în ipostaza aia penibilă pentru un fost rege al Costinestilor): “ce faci… să-mi spui dacă eşti interesat să-ţi pun o pilă.. eu, după cum vezi, sunt în domeniu acum.” Faptul că vindea muzică la tarabă îl făcea să se simtă cu un picior intrat în sudiourile MTV! Când altul din gaşcă a intrat la Automatică şi a încercat să-l aducă şi pe el la zi cu tehnologia şi computerele, Calu s-a uitat dispreţuitor (ridica dintr-o sprânceană şi şi-o cobora pe cealaltă, mijea ochii ca un actor de serie B, dar conştient că ne amuză privirea asta a lui) şi i-a spus că în ceea ce-l priveşte el încă preferă să şi-o ia la labă manual, că tehnologia este pentru japonezi şi că el o să angajeze cu ziua sau cu ora “oameni ca tine, să facă reţeaua şi instalaţia cea mai la modă, cum sunt în toate vilele de meseriaşi.” Era convins că o să ajungă să aibe o asemenea vilă dar nu făcea nimic pentru asta. Spre disperarea noastră dăduse cu şutul unei tipe incredibil de mişto, de familie bună, genul de tipă de bani gata, cu Audi A4 nou, primit de la părinţi, apartament în centru şi servici stabil la firma de imobiliare a unui unchi. O partidă care l-ar fi lansat automat în lumea bună a celor cu tona de bani. Nu ne venise să credem ce răspuns ne servise Calu: “ce băi, sunteţi tâmpiţi?! n-a fost nimic serios, sau nu ştiţi că e cu doi ani mai mare ca mine?”
L-am iubit pe Calu. Era pe jumătate tâmpit dar s-a purtat întotdeauna frumos cu mine, chiar şi pe vremea când era cineva în cartier şi toţi îi căutau compania, pe mine mă ţinea lângă el la masă şi îmi aduc aminte de parcă ar fi acum, stam seara târziu cu câte zece-doisprezece la masă, şi când turna el în pahare, nu turna niciodată la toată lumea – ar fi fost ca şi cum s-ar fi coborât, aşa că turna doar în două pahare, al lui şi pe urmă al meu, ceilalţi îşi turnau singuri, şi îmi mai sună în creier tonul degajat cu care mă prezenta diverselor tipe care se perindau pe lângă el (fostelor, acualelor, pretendentelor, prietena prietenei şi prietenele fostelor prietene şi aşa mai departe) “prietenul meu cel mai bun…”. Nici măcar nu ştiu de ce mă respecta, de ce îmi căuta compania, pentru că spre deosebire de el nu aveam ce spune, ce poveşti, şi când mă gândesc acum în urmă, presupun că îi plăcea să fie ascultat iar eu ştiam probabil să o fac cel mai bine.
L-am căutat înainte să plec din ţară. Tocmai îşi pierduse serviciul, venise recesiunea, de fapt de-asta minţeam şi eu că plec. Plecam de fapt să uit. Prietena mea, cea cu care ar fi urmat să mă însor, plecase în Italia pentru trei luni, ca să adunăm ceva bani de nuntă, dar odată ajunsă acolo cunoscuse un “băiat” italian şi din momentul ăla urăsc Italia. I-am arătat textul pe care mi-l trimisese ea, i l-am arătat numai lui, lui Calu, iar el s-a uitat la mine ca la cel mai mare cretin când a zis, ce dracu’ te miri băi aşa, parcă ai fi copil, să n-am ambiţie… păi a dat peste pulă de italian! Se compară?!”
Cu toate că îl rugasem să îşi ţină gura, am observat din privirile compătimitoare ale altor amici că el trâmbiţase vestea mai departe. Nu am vorbit cu el vreo săptămână, până m-am trezit cu el la uşă, venise cu două tipe, metaliste cum le ziceam noi, după felul cum se îmbrăcau şi după cât de repede se dezbrăcau dacă le cereai asta, până ajungeau la nişte bikini negri cu sclipici argintiu-metalic de diferite forme ascuţite care imitau probabil tatuajele de forme asemănătoare pe care mai toate începuseră să-l poarte gravat (chiar deasupra cururilor bombate), ca pe nişte blazoane de ducese depravate, de secol 21. Începusem să urăsc toată Europa şi toţi figuranţii, târfele şi izul de gunoi stătut pe care îl degajă bătrânul continent. Răsfututa Europa. Aşa că atunci când mi s-a ivit ocazia să plec în Asia pentru a preda engleză “de afaceri” oamenilor de afaceri, nu am stat pe gânduri şi am dat tot ce-am putut mai bun din mine în timpul interviului. Contractul era formidabil, aveam chiria plătită plus o vacanţă de patru săptămâni pe an, başca costul unui bilet până în ţară şi înapoi acoperit tot de firmă – şi uite că în opt ani nu m-am întors nici măcar o dată şi nici nu simt nevoia. Vorba celor de la Paraziţii, Fuck you România!
Deabia când am semnat contractul l-am întrebat pe tip câţi intervievase şi cum de am fost unul dintre cei trei aleşi, am aflat că mi se pusese o vorbă bună. Totuşi n-aş fi ghicit niciodată din partea cui. “Am fost coleg de generală cu Calu. Îţi dai seama… nu te eliminam decât dacă chiar erai tâmpit. Trei ani am stat cu Calu în bancă. Mai ştii ce figură era? Am auzit mai multe bazaconii în ăia trei ani decâtam să aud tot restul vieţii!”
Am mai vorbit cu el prin skype, atunci demult, pe urmă a dispărut. L-am găsit apoi pe FB, avea vreo şaizeci de prieteni, el care aduna treizeci de necunoscute şi necunoscuţi noaptea pe plajă doar spunând bancuri. Sau oricum, eu aşa mi-am explicat faptul că a dispărut după aia şi de acolo: nu primea destule like-uri. (eu am găsit o soluţie mai simplă şi mai logică, am eliminat toate vechile cunoştinţe şi toate rudele, pentru că da, devenise deprimant.)
Am făcut rost de ultimul lui număr de mobil printr-un prieten comun, mi-a răspuns de câteva ori dar se auzea îngrozitor de prost, cu întârziere, îţi auzeai propria voce defazată, ca şi-un ecou şi asta îţi cam tăia orice entuziasm imediat după ce tehnologia, ca o entitate superioară îţi lua vocea la mişto. La capătul celălalt al firului nu mai era parcă prietenul meu, exuberantul Calu, ci un străin, şi probabil că aşa simţea şi el pentru că în cele din urmă nu mi-a mai răspuns şi atunci mi-am adus aminte de o conversaţie cu el şi cu alţii la o terasă, când tocmai ne murise un prieten într-un accident de motocicletă, intrase un TIR în el pe autostrada Soarelui: băi, eu nu m-am dus la înmormântare nu pentru că nu-mi pasă de el, ci invers, pentru că îl iubesc prea mult şi nu vreau să-mi fut amintirile despre el. În capul meu, vă zic pe bune, o să rămână întotdeauna aşa cum a plecat din faţa blocului, când i-am şi cerut două ţigări şi i-am zis că vin după el în trei-patru zile: înalt cât stâlpul de telegraf, cu geaca de piele neagră şi casca nou cumpărată pe cap, cu acţibildul “We rule!” la spate. Dar după el la trei-patru zile n-am cum să mă duc, nici măcar la înmormântare.”
Aşa că atunci când Calu mi-a închis telefonul în nas eu aşa m-am gândit.
Mă iubeşte prea mult.

Grigore Radu

Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!