Mezeluri vs Literatură

Un website de mezeluri trebuie să fie destul de uşor de făcut. Ştii de ce imagini ai nevoie – în speţă cîrnaţi pozaţi de aproape -, ai tab-ul cu produse, oferta de cotlet organic, oferta cu pui crescuţi în aer liber, chiar şi numele domain-ului ar fi direct sugestiv, fără metafore, să ştie potenţialul client despre ce e vorba: carne.com e destul! (culmea, nu e luat ☺). Mezelurile sînt întotdeauna la fel, prin urmare pozele, descrierea va rămîne neschimbată de la un an la altul.

Un site de literatură e ceva mai complicat. Se lucreză cu un produs al minţii. Produsul trebuie să fie nou, diferit de la o săptămînă la alta – în caz contrar, ar fi un indiciu al stagnării: cînd gîndirea vegetează, posesorul se ocupă probabil de fleacuri fără valoare (CE de fotbal, bere, etc).
Spre deosebire de cîrnaţi, literatura nu prea se mai vinde, pentru că lumea s-a obişnuit să citească pe gratis. Există însă şi un aspect pozitiv: dacă nu-ţi convine situaţia, poţi găsi întotdeauna altceva de făcut. E ca în gluma aia: ce e mai rău decît să muşti dintr-un măr şi să dai de un vierme? Păi, să fii violat de un scorpion uriaş. Deci, fraţilor, probleme imaginare: scriu bine şi nu mă cumpără / nu mă publică nimeni. Poţi scrie prost şi să nu te publice nimeni… mult, mult mai rău, nu credeţi? Eu cred că sînt printre ultimii oameni care se mai jenează să citească literatură bună pe gratis. (Un motiv pentru care există toate concursurile astea de pe site.)

De fiecare dată cînd termin de citit pe net un text perfect, ireproşabil, parcă se rupe ceva în mine. Ştiu cît timp şi efort intelectual ia scrierea unui text profesionist, chiar şi numai de cîteva pagini, nu mai spun o nuvelă sau un roman. Treci pe lîngă un artist stradal şi dacă te-a făcut să te opreşti, să-l admiri preţ de cîteva minute, e cam penibil să o iei din loc fără să îl plăteşti. Şi chiar este un furt să faci asta – cel puţin eu aşa cred.
Şi totuşi, oricît de mult aş vrea să îi recompensăm pe toţi cei care scriu bine, atîta timp cît nu există o afacere profitabilă “on the side”, e imposibil. Aş putea, dacă aş fi Ion Ţiriac sau Ioan Niculae (distractiv că i-am uitat numele şi l-am găsit făcînd căutarea “împăiat elefanţi” : e primul rezultat dat de google!☺ ) dar cred că marii afacerişti nu pot fi interesaţi de literatură, nu au timp de aşa ceva. Am putea cere donaţii – dar scriitorii în marea lor majoritate sînt orgoliosi aşa  că mulţi ar prefera să moară de foame decît să ceară ajutor unuia care nu a auzit de Kerouac.

Oricît de importantă ni s-ar părea nouă literatura, oricît de dragă, realitatea este că nu a schimbat şi nu o să schimbe mare lucru pe lumea asta. Toată planeta pare că-i pe cale de a fi violată de un scorpion uriaş iar faptul că citim cîteva pagini din Octavian Paler la culcare nu o să salveze vreun refugiat de la înec, cum şi rata şomajului va rămîne neschimbată. Literatura ne face însă să uităm realitatea, şi pe majoritatea dintre noi ne face mai buni şi mai sensibili. Imaginarul devine mai interesant şi captivează mai puternic decît realitatea – toţi cititorii pasionaţi simt asta.

Un site bun de literatură are nevoie de scriitori buni. Se poate face trafic publicînd un articol cu zece poezii porno ale lui Mihai Eminescu dar chiar ne dorim aşa de tare asta? Oricît de frustrant e să nu ai trafic cred că trebuie să scrii chestii cît de cît interesante, originale, amuzante – să nu-ţi fie jenă mai tîrziu de ce ai publicat. Am scris şi eu două texte mai comerciale, dar cred bune, ambele sub pseudonim, care postate în revista Catchy au fost citite în cîteva zile de 1,600 respectiv 1,100 de vizitatori. Destul de enervant pentru mine cînd ştiu că aici, pe site, am texte mult mai bune cu 200 de views – da,  cîteodată îmi vine să mă transform într-un scorpion uriaş şi să violez toţi editorii care nu-mi răspund la emails şi toţi criticii care nu dau de mine absolut întîmplător.

Subiectele literare “de România” au ajuns aşa… ceva gen talk show. Mai o bîrfă, mai o amintire, mai o recenzie la o carte pentru care ţi s-a pupat mînă, este dom’le literatură română şi nu poate merge decît înainte. Am auzit că la bookfest un critic a vorbit elogios despre aproximativ 60 de cărţi. (E totuşi un lucru bun, că urmăm lozinca programei de învăţămînt din America “nobody gets left behind / nici un elev nu rămîne în urmă.”) Există deja revistele vechi, bine-cunoscute cum ar fi (dau un exemplu la întîmplare) România Literară. Aici poţi afla din ultimul număr, pagina de gardă cum un mare critic literar, acum în etate, îţi recomandă o carte despre cum e Japonia de Marina Almăşan. Criticul acesta laudă foarte des doamne (dar nu a fost dintotdeauna aşa). Măcar ştim că are orientare sexuală clară.

Îmi dau şi eu seama că site-ul ar merge mai bine dacă am laudă toate textele care apar dar asta nu se poate. Sau dacă în locul unui singur concurs cu premii mari am face douăzeci cu premii mici şi implicit cu mai mulţi cîştigători. Nu avem timp de aşa ceva, nu avem destui voluntari. Sau dacă în loc de bani am da drept cadou cărţile nu ştiu cărei edituri cu care am face parteneriat. Dar sînt de părere că trebuie să lăsăm cîştigătorii să-şi aleagă ce cărţi doresc, ceea ce face dificil parteneriatul cu o editură. Sau dacă am găsi un sponsor. Etc. Cercul vicios.

În momentul acesta site-ul are între 300 şi 400 de vizitatori pe zi dar încă există oameni care “aterizează” pe LiterNautica în urma unor căutări cum ar fi (dau exemple reale): “poveste cu mirese futute” sau “fete care joacă teatru în  …. goală”. În urmă cu vreo două săptămîni am şters contul unui utilizator care posta comentarii porcoase, un băiat nul din Slobozia şi cum găseşte el de cuviinţă să se răzbune? Păi încercînd să-mi deschidă un cont pe gay.com cu poză găsită probabil pe FB şi cu emailul luat de pe site. Noroc că nu-mi ştia şi parola aşa că gay.com mi-a trimis un email cum că încercarea “mea” a fost nereuşită, să mai încerc. Nu mi-ar fi greu să-i răspund în același fel (internetul e la fel pentru toţi, aşa cum el m-a găsit pe mine l-am găsit şi eu pe el, cu nume, adresa şi aşa mai departe), dar eu în schimb am și ceva demnitate.
Aş mai avea exemple, vreo cinci situaţii în care am fost pe punctul de a ceda nervos, eu vs. Site, dar poate le veţi afla cu proxima ocazie.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.