Minute visate din poesii

Vâjâie…
E noapte,
Ba nu…e senin și e noapte.
Cerul stă stins înghețat
Ca buzele tale.

Uneori visele sunt închipuiri care ne vorbesc despre ceva ce ar trebui să ne preocupe mai mult.
Azi-noapte am avut un vis în care începea o lume întreagă. Erau personaje, eram eu şi era un fabulos decor scenic. Când m-am trezit mi-am spus că va fi un inedit subiect de roman.

Într-o încăpere de dimensiuni prea mici pentru ca cinci oameni să încapă, îngustă dar foarte înaltă căci tavanul se întindea deasupra mea la nu mai puţin de trei metri, era spânzurat un candelabru vechi cu brațe de fier care serveau ca suport unor becuri în formă de pară plină, ce erau bombate mult înspre filament arătând curios de grase, fiind aşezate în suporturile lor cu partea mare în sus. Astfel, lumina din încăpere era atât de puternic proiectată pe tavan, încât vedeai o mare pată de lumină care aproape că forma un nor deasupra camerei. Era o iluminare proastă căci dacă îţi coborai ochii la nivelul podelei abia zăreai, pe un covor care odată fusese persan, colorat şi cu o fină realizare floristică, moale la atingere şi gros în cuprinsul său, că acum era un preş care folosea la mascarea parchetului învechit şi pătat cu smoală pe alocuri. Lumina nu te ajuta să descoperi micile şi multele urme de praf gros de care dădeai atunci când te aventurai să înaintezi pe acel covor, iar vârful pantofului tău făcea loc şi totodată curăţenie pe măsură ce lovea praful. În cel mai fericit caz praful trecea de pe pantoful tău ca un nisip fin, pe un asemenea ţie care încerca să ajungă la canapeaua acoperită cu o pătură mare de împletitură ţărănească, ce deşi invita să te aşezi pe ea, mai apoi te făcea să regreţi că ai luat o astfel de decizie. Tot farmecul cuverturii era multicolorul prea accentuat ce te izbea trezindu-ţi privirea. Odată instalat, înţepături mici intrau prin materialul pantalonilor tăi şi pe măsură ce te fâţâiai încercând să netezeşti locul pe care te-ai aşezat, te cuprindeau din toate părţile şi prin toate părţile miriapode de furnicături, încât nemaiavând nimic a face, răsuflai lung şi greu. Erai copleşit de atenţia gazdei care se precipita în a-ţi aduce un pahar cu apă. Pahar din care cu greu te încumetai să bei, deoarece avea buza superioară tăiată de-a curmezişul astfel împiedicând complet persoana, şi mai ales dacă erai posesorul unui nas mare şi lung, să poată să apropie îndeajuns paharul pentru a bea. După ce te găseai usor indignat şi ai fi încercat să foloseşti puţină fizică pentru a lua măcar o înghiţitură, acea abia obtinuţă gură de apă îţi dădea un uşor nod în gât când surprindeai înaintea ochilor urmele de ruj învechite pe cuprinsul buzei superioare a paharului. Aveai dorinţa să pui paharul cât mai departe posibil, de preferat într-un loc unde să nu-l zăreşti şi căutând un astfel de loc, puţin lateral în spatele tău era o măsuţă, din lemn de nuc, cu singurul picior pe care se sprijinea, gros şi frumos curbat atât în sus, pentru a susţine corpul perfect rotund al mesei cât şi în partea inferioară pentru a da stabilitate şi a face contactul cu podeaua printr-o prelungire a lui, ca un trunchi de con concav şlefuit. Măsuţa îţi dădea impresia de frumos mai ales dacă îţi închipuiai cum ar fi arătat când gazda a cumpărat-o, cu câteva decenii în urmă. Pe măsuţă era depus un macramé care nu depăşea circumferinţa mesei, chiar era la două degete distanţă de aceasta. Un multiplu set de fotografii era înghesuit într-un suport nu foarte încăpător, poze ce păreau a fi vechi, în alb-negru. Suportul era unul ieftin, din lemn brut şi nelăcuit, cu unul din cuiele menite să închege o ramă, ieşit bine în afară iar astfel întregul ansamblu era înclinat într-o parte, gata de a se prăbuşi. Poza care avea onoarea de a se putea citi căci era prima din acel şir care o urmau nedesluşite, era de o mărime mijlocie, puţin pătrăţoasă, cu margini alb-gălbui vălurite care formau un cadru pentru portretul frumos profilat al unui tânăr de aproape optsprezece ani. Chipul băiatului părea rupt dintr-un basm, ochii mari negri migdalaţi desluşeau o linie genealogică mongoloidă, nasul era încadrat egal între cele două arcade ale sprâncenelor dense cernite având masculinitatea marcată mai mult prin dimensiune decât prin aspect, şi nări fine şi lungi arcuate puţin în interior. Buzele erau pline iar întinderea lor depășea, nu cu mult, suprafaţa nasului. O distincţie era buza superioară mai pronunţat nuanţată, mult lungită si acoperind-o pe cea de jos. Bărbia dădea întregii feţe un contur alungit prin ascuţişul ei. Gâtul lung, cu pielea întinsă, se continua cu umerii laţi acoperiţi de plete negre, care păreau a fi o pelerină deasupra lor. O cărare pe mijloc ieşea în evidenţă despărţind părul lung, bogat şi lins. Era îmbrăcat într-un costum naţional care trăda o ţinută de muntean, cu pălărie tipică într-o mână, cu iţari care ascundeau o musculatură a picioarelor perfectă. Mâinile îi erau lungi ca ale unui balerin iar pieptul ferm era scos în evidenţă de statura dreaptă pe care o adoptase. Încercarea de a scăpa de pahar îmi dăduse surpriza cea mai plăcut posibilă în acea atmosferă…a zări un chip ghicit. Era aşa de plăcut să stau să-l privesc…Visasem la un astfel de chip şi iată că a existat. A reprezentat cândva mai mult decât o dorinţă plăsmuită ca prin vis a unei minţi romantice. Acum era o întrezărire pictată pe o fotografie. Gândeam că acel chip a existat, la fel de viu şi de adevărat, cum exist şi eu şi cum există şi bătrânica aceasta. Doream foarte tare să-i aflu istoria. O curiozitate chinuitoare îmi apăsa gândul. Ce nume are un astfel de chip, ce fire, ce pregătire şi ce năravuri purta. Încerc să-i indic gazdei, prin întoarcerea repetată a capului meu înspre direcţia chipului din poză, şi să-mi arăt curiozitatea ce nu mi-o pot nicidecum stăpâni, asupra fotografiei şi rămân îndelung, prea îndelung chiar, în contemplaţie. Bătrâna mea vecină mă vede şi-mi ghiceşte de-ndată neastâmpărul şi îmi zice că acolo este nepotul ei iar poza e mai veche, e de acum vreo zece ani sau aşa ceva. Era îmbrăcat pentru o serbare de ziua naţională şi şi-a făcut o poză. Seamănă foarte tare cu bunică-su, şi bătrânul boşogor fusese cândva aşa de mândru şi de frumos. În mine, secundele tac şi bătăile triumfale a unei noi descoperiri nu mă lasă să pot să spun mai mult decât un lung, piţigăiat:,,-Ce frumosss!’’. Îmi pare că sunt urmărită de acei ochi negri ca de smoală şi mă fâsticesc sub atenţia lor ca o fată ce abia acum simte pentru prima oară crâmpeiele atracţiei ce fac din sucul numit sânge să clocotească învolburat de dorinţă. Pe măsură ce tanti Geta îşi scoate cumpărăturile ce i le-am adus, îmi spune mai multe despre nepotul ei. E în ultimul an la Politehnică şi acum un an de zile a pus punct unei relaţii cu o fată mai bogată decât el pentru câ ea vroia ca el să-şi lase facultatea şi să aibă o funcţie la firma tatălui ei. O funcţie foarte bine plătită, îmi spune tanti Geta. Dar Iulian, săracul băiat, nu a vrut mila nimănui şi s-a simţit jignit şi apoi a înţeles că ea era numai după îmbogăţire. Acum învaţă să-şi dea licenţa şi mai are câte o slujbă din când în când care să-l ajute să se întreţină şi să-i lase şi timp de studiu . Bătrâna începe să tuşească greu şi mult, cu pauze scurte între episoadele de tuse şi pe măsură ce se apleacă după o plasă de cartofi sau după o legătură de morcovi îmi spune că se bucură că nu a mai trebuit să iasă din casă, mai ales acum când stă să ningă din clipă în clipă. Pe fereastra din spatele meu lumina zilei intră prea puţin. Geamul prăfuit face ca permanent şi cel mai puternic soare să fie uşor umbrit, iar perdeaua roz-violacee prea bogat ondulată, în unele şi cele mai multe porţiuni, se suprapune şi ziua aici pare lăsarea serii făcând loc mai mereu unor simfonii de căscături. Acum, afară e tot mai cenuşiu şi vântul stă. Înăuntru încăperii becul galben îmbie puţina lumină iar voalul cel gri pătrunde prin fâşii în spatele meu. Praful contribuie oarecum la luminozitea de aici şi reţine lumina naturală. Fotografia lui e scăldată într-o rază rătăcită şi pare un chip prea alb. Bătrâna aranjează în frigiderul mic salamurile şi brânza, ouăle le aşează la locul lor şi îmi zice râzând, iscotindu-mă strengăreşte, că pot să iau, dacă îmi face aşa mare plăcere, poza aceea la care mă tot uit pentru că ea mai are şi altele. Zâmbesc cu dinţii până la urechi, ca un copil prost plin de entuziasm şi gândul ar vrea, degetele mele încep să forfote în a ţâşni înspre apucare dar mă trezesc că spun că nu aş putea să fac una ca asta. Mă ridic iute parcă am fost prinsă furând şi mă scuz că trebuie să merg să-mi fac temele. Tanti Geta e lângă uşă şi mă ia de umeri ca-ntr-o menghină şi mă pupă bătrâneşte pe frunte, lăsând urme de buze zbârcite şi groase ce nu-şi mai simt saliva prelinsă pe ele, şi eu spun ,,Sărut-mâna’’ şi grăbesc să plec. Uşa se închide în urma mea iar eu mă împiedic de prima treaptă ca o nevăzătoare.

Vâjâie…

Peisaj de tablou mâncat de vreme,
Plouat de rebeliuni sufleteşti
Şi scufundat printre iluzii de desene,
Miracole închipuite de o singură minte, atunci…
Păpădii, crai cu stele în frunte şi ispite
Nu fac decât un veritabil xerox de imagini,
Semnificatul nu mai apare în text
Locuit de vizualul perceptibil în reflex
Demonic în minte şi printre neuroni.

Altceva era în capul ei. Scriitura stătea în faţa ei, cu literele-nscrise ca pe un zid mâzgălit de un timp apus demult, când ea credea că scrisul zboară până la el, şi i se va agăţa lui de haine, lui, cel logician, ca luminiţele disco, colorate cu fosforescenţe ce au tâşnit din însăşi inima ei. Două trunchiuri de copaci maturi, distanţaţi cât pentru o eventuală îmbrăţişare, se aflau cocoţaţi pe un dâmb de pământ acoperit cu nisip fin, ornat ca pentru decorul unei plaje şi îi ţineau ei umbră deasupra mesei ce-i servea drept un fals birou de scris. Peniţa stiloului se umplea în bulbi de cerneală albastră peste cuprinsul paginii A4, uşor ondulată din cauza răscolirii suferite în rucsacul fetei, rucsacul de scris, pregătit de-a gata pentru ieşirea în oras, ieşire pentru a zări viaţa şi pentru a se face zărită şi ea de flecăreala vieţii.

Vâjâie…

Umbre de flori ofilite
Murdărie aproape artificială
Aducând după sine miros de arsă seară,
Înlănţuie vorba abia rostită tremurând
Deprinsă cu dispreţ din oarecare gând,
Aşa se arată simţirii firea pălăvrăgiei,
Dorinţa de comunicare, de, mai precis,
Oferta unei plângeri acuzatoare de nimic.

Visul dimineţii e demult uitat dar fug literele în cuvinte uşoare pe pagina plină de pete, după chipul acela din vis. Melania e plecată din patul în care s-a trezit, plecată de multe ceasuri şi e dusă într-o călătorie pe malul apei, citind şi scriind, ca-ntr-un tangou al gândurilor, o poezie lungă.
Sub sălciile aplecate deasupra unduitoarei ape verzi, acoperită de mizerii plutitoare ca paginile ei presărate de porci graşi şi linii suprapuse, apăsate cu stiloul, cu mişcări compulsive, curg lin acele crengi şi frunze suflate de dunguliţe răcoroase de vânt. Soarele străluceşte tot mai tare şi sălciile râd. Scântei oglindite din el, puncte de jar aurit s-au adunat în apa din râu şi fata se lasă ameţită de jocul luminii torţionare. Cine poate înţelege ce vrea acum tot universul să-i spună ei?

Vâjâie…

Cuvânt uitat de fiecare
Amintit doar când luna răsare,
Privat de privirile curioase ale neadormiţilor
Străin de pronunţie în lumina zilei
Parcă aruncat la întâmplare,
Întunecat la orizont
Şi neînfricat de un etern apus…

Versurile curg, verzi ca şi apa şi Melania se vede vorbind, nu mai departe de paralela acelei clipe, cu imaginea lui.

Vâjâie…

Cum se face o stea la scrierea lui
Iar fila arde dedesubt, topită în lumina ei
Ca mirajul unui farmec înrobit, prea strâns,
Lipit de gustul dulce al enigmaticului
Cufundat în fazele line şi încete ale lunii.

Departe de sălciile care suspină că nu-şi pot ridica crengile să primească mai multă căldură, tanti Geta a rămas la fel de singură într-un colţ de cameră ca şi mine pe un mal de râu iar poza lui a rămas singură în stativul ei şi neprivită ca o babă şi ca o fată pustie.

Vâjâie…

Miros de cafea arsă şi ţigară lăsată
Să doarmă până la moarte,
Final de pagină, de gând rătăcit
Stors din ungherele minţii
Şi depus jertfă celor mai cumplite
Bătrâne memorii, ale unor apuşi
Gânditori de nimicuri, fără material.
Cum se arată de urâtă o încheiere,
Un punct pare o epavă mult prea grea
Susţinută de un firav fir al minţii…

Tremurând, de frig şi de amăgirea visului ce s-a ţesut în mintea ei, îşi strânge picioarele mai aproape de ea şi îşi îmbracă jacheta subţire. Îşi dezlipeşte capacul stiloului din coada lui şi îşi acoperă peniţa umezită. Împachetatul acesta e un ritual ce îl face cu mişcări de grandomanie lentă și studiată ca pentru a cuprinde toate regretele scriitoriceşti, a unei încheieri fastuoase de literă. Melania vede poesia la fel de clar ca pe un vis, în care se lasă ademenită de fantastice povești, unde dorințele ei se împletesc cu realitatea din inima ei. Acel sunet de vâjâieli ce îi curg zi de zi prin vene, încolăcindu-se într-o sugrumare îmbrățișată de mii și mii de idei tipărite în cochetării de cuvinte

Ioana Bianca Miulescu

DomnisoaraMi