„Mireasa tânără” de Alessandro Baricco

Cartea ‘Mireasa tânără’ (‘La Sposa giovane’ în original) a apărut în 2015 şi este al nouălea roman al lui Alessandro Baricco. Aparent este o ‘carte a corpurilor’, după cum spune chiar autorul, născut în 1958, la Torino, şi care prin scrisul său a încercat să găsească răspunsuri propriilor întrebări care apar din educaţia catolică primită.
Ideea de la care porneşte este una romantică, o tânără italiancă se întoarce din Argentina pentru a se căsători cu bărbatul ales. Deosebit este faptul că mai întâi se ‘căsătoreşte’ cu familia lui şi că personajele nu au nume, ci sunt identificate printr-o calitate esenţială: Mireasa tânără (care însă până la finalul cărţii nu participă la nicio nuntă), Tatăl, Mama, Fiul, Fiica şi Unchiul. Singurul care are un totuşi nume este majordomul Modesto, el e cel ce deschide uşa casei Familiei şi ne prezintă obiceiurile şi ciudăţeniile fiecăruia.
Autorul se joacă ingenios cu perspectiva din care spune povestea, trece din pielea unui personaj în a altuia şi din când în când aruncă frânturi din propria viaţă, evidenţiind magia limbajului folosit pentru istoria Familiei în contrast cu vulgaritatea şi lipsa de farmec a dialogurilor dintre el şi o fostă iubită care încearcă să afle mai mult decât vrea el să spună. Aceste paranteze ale poveştii sunt de fapt nişte cursuri de literatură pe fugă, autorul are bunăvionţa să ne descopere mici secrete din rutina lui de scriitor.
Este lină introducerea Tinerei mirese în Familie, prima de care se apropie este Mama, care îi dezvăluie tainele seducţiei şi ale plăcerii propriului corp, apoi Fiica, şi ea deschisă spre lumea simţurilor, Tatăl, cu trecutul lui misterios, şi Unchiul, un fel de ‘frumos adormit’ pe care-l trezeşte cu noua ei senzualitate. Fiul este personajul absent pentru care a venit Mireasa tânără şi care fuge şi fuge până ajunge la ea, în singurul loc natural unde o putea găsi.
Ca şi fosta prietenă a naratorului, cititorul se poate întreba de ce atât de multe scene erotice. Şi Baricco răspunde singur în carte:
‘Există, aproape întotdeauna, în cărţile mele sex.
Da, dar aici e o obsesie.
Obsesie mi se pare cam mult.
Poate. Dar există, evident, ceva ce te atrage, când scrii despre sex.
Da.
Ce?
Că e dificil.’
O altă temă prezentă este cea a existenţei unei cărţi care schimbă ceva. Când Mireasa tânără încearcă să se adapteze noi Familii, majordomul îi prezintă regulile de bază ale Casei, una din ele fiind interzicerea cititului cărţilor, şi motivează interdicţia : ‘Există deja totul în viaţă, cu condiţia să stai s-o asculţi, iar cărţile nu fac altceva decât să te distragă inutil de la această îndatorire’. Mireasa are cu ea o singură carte, Don Quijote, poate aleasă de Baricco ca un omagiu pentru Cevantes, o ţine ascunsă şi cu greu se decide să ceară permisiunea Mamei de a citi. Încă un personaj care este marcat de o carte este Unchiul, el o păstrează deşi n-a putut să citească mai mult de două pagini, de plictisitoare ce e. Cartea lui se numeşte: ‘Cum să părăseşti o navă’ şi pare o aluzie la un alt roman al lui Baricco, ‘Ocean Mare’, unde scena cea mai dramatică o reprezintă supravieţuirea (la modul animalic) în urma unui naufragiu.
Dintre personaje, cea mai originală manifestare o are însă Fiul, toţi îl ştiu plecat în Anglia şi aşteaptă sosirea lui, el nu soseşte, în schimb încep să fie expediate tot felul de lucruri stranii din partea lui şi Familia crede că ‘se întoarce puţin câte puţin’. Baricco adoră listele de obiecte şi le foloseşte şi aici cu multă generozitate: ‘o masă de scris din lemn de nuc, treisprezece volume dintr-o enciclopedie germană, douăzeci şi şapte de metri de bumbac egiptean, o carte de reţete fără ilustraţii, două maşini de scris (una mică, una mare), un volum de stampe japoneze, alte două roţi dinţate întru totul identice cu cele consemnate cu câteva zile înainte, opt chintale de furaje, blazonul unei familii slave, trei baxuri de whisky scoţian, un obiect destul de misterios care se dovedi apoi o crosă de golf, ordine de plată ale unei bănci londoneze, un câine de vânătoare şi un covor indian’.
Fiul trimite însă câte o telegramă, la început zilnic, apoi tot mai rar, care începe mereu cu un banal ‘Totul e în regulă’, ce ascunde o întreagă poveste în care este implicată toată Familia şi căreia îi va da rezolvarea chiar Mireasa tânără.
Personajul Miresei tinere este foarte abil construit, ea pare naivă şi ignorantă şi dă impresia că ‘Familia este cea care îi fură încetul cu încetul inocenţa’. Dar ea are un trecut, a suportat abuzurile unui tată şi a învăţat suficiente trucuri din sfaturile foarte concrete ale bunicii ei. Este o prezenţă aparent fragilă, suavă, dar nimic nu o şochează şi foloseşte tot ce găseşte ca să se adapteze noii ei lumi. De aici şi titlul poate, din contrastul dintre rolul ei şters la început, acela de viitoare mireasă, docilă şi insignifiantă, şi câştigarea unei lupte nedeclarate cu Familia şi cu propriul destin.
Este relaxantă alternarea nu numai a vocilor narative, dar şi a propoziţiilor foarte scurte (în dialoguri în special) cu frazele ce depăşesc adesea o pagină.
Citind pagină după pagină, cititorul, extenuat de atâta efuziune a simţurilor, poate ajunge să se întrebe la un moment dat ‘cartea e şi despre altceva în afară de corpuri care au nevoi, care vor să seducă şi să simtă plăcere, care aşteaptă şi sunt răsplătite până la urmă?’ şi răspunsul este clar după terminarea cărţii: atâta prezenţă fizică înseamnă mult mai mult decât vrea poate chiar autorul.

Admin

Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com