” -Ioana, Păunița! La masă!”
Așa începeau după amiezile când bunica ne striga de la joacă.
Deși eram doar noi două cu bunica, masa de prânz se întâmpla să fie mereu un eveniment. Prima oară țin minte că luam frumos loc în bucătăria îngustă, fiecare la câte un capăt al mesei și mai înguste decât spațiul abia încăpător al bucătăriei. De cealaltă parte a mesei, paralel, era loc într-o linie mai lungă, de chiuvetă, de aragaz și de corpul unui dulap de bucătărie din acelea cu vitrină. Chiuveta era de dimensiunea aragazului însă dulapul făcea cât amândouă la un loc, lăsând după el puțin loc ușii de a se deschide. Cumva, bunica își cumpărase toată mobila anume cât să potrivească totul cât mai practic. De obicei la masă stăteam doar noi, fetele și așteptam cuminți pe scaunele lipsite de spătar să ni se pună în farfurii, pe rând, începând cu cea mai mică și terminând cu cea mai mare, supa cu găluștele ce se scăldau ca niște rățuște în lichidul verde gălbui ce tremura să iasă din farfurie. Urma felul doi și noi chicoteam în timp ce mâncam despre ce prostii s-au mai întâmplat cu Sebi sau cu Dani, cu Brigitte și gașca. Felul doi câteodată se compunea din pulpe superioare de pui de Avicola, zemoși și grași pe lângă o garnitură de cartofi prăjiți noi, din aceia cu coaja crocantă și aromată la loc cu o salată de ardei copți cu câte-o căpățână de usturoi tăiată felii și o zeamă ușor mirosind a oțet. Asta se întâmpla uneori dar totuși de atâtea ori încât să îmi rămâne ca amintirea unui drag fel doi. Bunica asculta entuziasmul nostru despre câte o năzdrăvănie și ne servea apoi desertul care de obicei erau fructe gata tăiate sau eugenii. Se mai întâmpla din când în când să avem ca desert puțișoare, niște aluat sub formă de fâșii dat prin pesmet, o rețetă de pe vremea austro-ungariei, foarte la modă pe atunci. Desertul meu preferat era însă laptele de pasăre, acei nori pufoși ce se umpleau cu lapte și gălbenuș dulce. Nici acum nu găsesc un desert mai delicios, încât ca și atunci aș fi în stare să te păcălesc la fel ca și pe soră-mea că e plin de smântână fiartă, din aceea de care ne feream și eu și ea ca de mere acre, la care probabil știi că îi spune caimac. Și dacă ești iubitor de caimac atunci îți voi spune o poveste de când eram și mai mică și luam cu polonicul tot caimacul de pe o oală imensă și îl puneam cu râvnă peste o felie de pâine cu marmeladă, încât arăta la final doar o felie de pâine cu o albeață curgătoare pe ea. Era un sandvici grețos încât după, căutam direct drumul spre dat la rațe. Din acel moment nici eu nici soră-mea nu mai puteam simți pe limbă caimac și-l depistam ca niște desăvârșiți detectivi oricât de puțin se strecura în cana cu lapte.
Un alt fel de prânz era prânzul de la părinți. Noi îi ziceam prânzul „Vacanță de vară” pentru că se petrecea numai vara și numai la părinți, adică în cealaltă casă a noastră. Râdeam și alergam toată ziua în rochiță, eu și soră-mea îmbrăcată cu câte-o salopetă colorată și până la trei sferturi de picior ca să poată să se cățăre mai bine peste gardurile și fântânile de la stradă. Vara se desfășura întotdeauna la țară, pe ulițe din care se desprindea fata Morgana și câinii se aciuiau la umbra unui nuc. Dar să revenim la masa de prânz care începea cumva asemănător cu mesele de prânz din timpul anului școlar.
„- Ioana, Păunița! Unde sunteți fetelor! Hai, la masă!
-Mai stăm puțin…se auzea de sub balcon un glăscior rugător.
– Haideți că ieșiți mai încolo. Ioana, să nu mă rog de voi! „
Generalul mamă, cum o porecliserăm peste ani, avea mâncarea pe aragaz, sub aburi imbietori.
Masa nici nu era așternută și tatăl nici nu se înapoiase de la lucru. Bunica era încă în camera ei și fetele se împingeau în baie care să se spele pe mâini prima. Apoi luau furtunul pus pe calorifer și după ce îl puneau în cerc peste preșul din camera lor, începeau să sară când în el, când în afara lui, care mai de care mai repede și mai tare.
-Incetați odată! Că vă zic la taică-tu!
Ioana se uita la Păunița și Păunița se uita la Ioana și puneau fețele în pământ până mama pleca din camera lor, când evident că își reluau joaca. Ușa se deschidea din nou și apărea bunica cu un zâmbet moale și rugător ca fetele să își găsească ceva de colorat până vine tata la masă. De obicei, Ioana ceda prima și își făcea de lucru prin bucătărie unde era îmbiată să arunce un ochi și să deguste cu degetul puțin de pireu, puțin și dintr-o chiftea și de ce să nu inspecteze și ciorba. Băgă degetul, același de fiecare dată că doar era cel mai strașnic acolit în acel moment, în oala cu ciorbă și da, era borș. Bun borș! Când erau fetele mici și încă nu aveau cățel care să anunțe lătrând de cum intra pe stradă stăpânul, nu știau când venea tata la masă și se întâmpla mama să fie cu ochii verzi de nervi că mâncarea se răcea. De multe ori își vedeau mama cu mâna pe telefonul fix ca să întrebe cât să mai întârzie masa de prânz, că ea mai are de gătit un fel și nu vrea să îl răcească și pe ăsta. Dar în acea zi, tata sună la ușă fără întârziere. Fetele erau pe balcon, cu vârfurile degetelor strecurate printre zăbrelele coliviei, unde tronau pe un băț înfrunzit Coco și Cici, doi peruși gălăgioși. Mai târziu Coco stătea împăiat pe un raft de bibliotecă, lângă un craniu din gura căruia curgea o sârmă tăiată și îndoită la capăt iar soarta lui Cici a fost să fie ultima oară văzut de copiii vecinilor pe acoperișul blocului. Inițial fetelor li se spusese că Cici e în tabăra, la un azil de bătrâni să încălzească cu piuitul lui inimile bătrânilor.
” -Poftă bună! Rugăciunea?!
– E rândul tău azi!
– Încetează fată să mănânci. Ioana! Parcă nu ai mai văzut mâncare… „
O bucățică de pâine se rupea pe furiș din mijlocul unei felii și se făcea cocă în palma Ioanei și printr-o fofileală trecută de toți cei de la masă cu vederea, nimeri direct în gura fetei. Rugăciunea lua sfârșit și puteau să înceapă a mânca. Încă ieșeau aburi din ciorba de borș și după un set de glume despre pofta de mâncare a Ioanei, urmă felul doi, chifteluțe în sos roșu cu vin și cartofi natur pe lângă salată verde cu smântână și ceapă verde tăiată cubulețe într-un amestec dulce-acrișor. Ca desert mama pregătise de ieri înghețată parfe, cu solzi delicioși de răcoritori, aromați puternic a vanilie, ciocolată și căpșuni. Trei straturi de culori și gusturi diferite se topeau în farfuriile fetelor, deja sătule căci pe o altă masă din bucătărie erau așezate pe un platou mai mare decât o farfurie lată, pătrățele aproximativ egale de prăjitură cu vișine, încă caldă de la cuptor.
” – Ioana, încetează! E pentru diseară! Fetele astea parcă nu or mai văzut prăjituri! „
Foarte frumos, mi-a placut, ai readus bine linistea si fericirea fara griji a copilariei, fericirea fara motiv si fara excursii de team building si fara exercitii de meditatii.. Super! Cu voia ta o voi muta la „Memorialistica”.
Mici observatii prinse din zbor:
„începând cu cea mai mică și terminând cu cea mai mare” pt ca sint numai doua surori mai logic suna „de la cea mica la cea mare” sau „se incepea de la cea mica”
„supa cu găluștele ce se scăldau ca niște rățuște în lichidul verde gălbui ce tremura să iasă din farfurie.” aici tu ar trebui sa incerci sa-i faci pofta cititorului dar as zice ca descrierea nu a iesit tocmai apetisanta…
„Urma felul doi și noi chicoteam în timp ce mâncam despre ce prostii” as inversa doar ca sa mentin logica frazei” Urma felul doi si, in timp ce mincam, ba eu, ba Paunita, chicotind la tot felul de prostii”
O expunere a amintirilor plăcute, pe care le-am avut cândva în copilărie. Vii tablourile, dinamice descrierile, deși cam ostentative. O mare plăcere, sau un adevărat viciu, să ne îndreptăm spre farmecele culinare, mai ales acelea gătite de bunicii noștri…
Am citit mai demult „Cămara diavolului” de Jim Grace, o colecție de povestiri despre mâncare, foarte literare. Textul tău ar sta destul de bine alături de ele. Mai trebuie să revii pentru o mică șlefuire, dar nu prea mult, doar așa, ceva de suprafață.
De „puțișoare la desert” n-am mai auzit. M-a făcut să zâmbesc (și când spun „zâmbesc” înseamnă același lucru cu „m-am prăpădit de râs” al altora).
După toate astea, mă duc să văd ce dulciuri au mai supraviețuit prin jur :)
Să fiu sincer, când e vorba de mâncare în literatură o iau la goană. În Supunere, Houellebecq descrie ce mănâncă în fiecare restaurant în care intră, și chiar și când își comandă mâncare acasă. Or, ce-o mai fi și asta, literatură sau carte de bucate? În basme sau poeme epice sau romane stranii de tip Gargantua și Pantagruel, se potrivesc. Au o funcție ironică acolo. În Levantul, la fel. Altminteri… e oricum doar o părere personală. Apreciez că ai scris cu grijă.
CORNEL, de acord cu toate sugestiile si multumesc ca ti-a placut. Va continua cu corecturi cu tot.
ADRIAN, ma gandesc ca poate ne scrii si tu ceva amintind de bunici. Multumesc pentru lectura. :)
CARMEN, nu stiu cat e studiu culinar si cat nu, insa imi era asa foame la ora la care am scris si iata ce a iesit. Multumesc de semn. :)
MIHAI, multumesc de apreciere, textul meu e cam naiv dar sper ca ai gasit ceva dulciuri la indemana. Ma bucur ca ai ras :)
PAVEL, merci de apreciere. Textul nu e o carte de bucate desi de-abia m-am abtinut sa nu insir si retetele. :))) Pofta buna!