MMXV

Ştiu că vei veni înapoi aici de unde ai plecat ştiu asta în fiecare zi şi nici acum nu mi-am schimbat părerea care-i doar părerea mea şi ajunge pentru că nu mai sunt altele care să umple vidul ăsta de idei în timp ce lumea se răreşte pe stradă parcă nimeni nu mai are chef de nimic. Ceasul de pe perete s-o fi plictisit şi el să se tot frece aiurea aşa că s-a oprit undeva între orele şase şi şapte. Aşa se întâmplă în fiecare zi doar lămâia care se usucă şi înverzeşte pe policioară arată că a mai trecut încă o seară în care am greşit. Aşa că am ajuns în situaţia în care nu îmi mai pasă de nimic şi devin atât de abstract încât propria-mi existenţă a ajuns un loc relativ în care pierd vremea aşteptând începutul unei noi zile fără miză proiecte sfârşit şi concluzii aşteptând o zi atât de mare în care să mă pot plânge că îmi trebuie tot timpul din lume să-mi adun gândurile şi la urmă să nu iasă nimic concret din ele.
Aici din păcate nu a mai rămas nimic şi de aceea mă agăţ de orice în jur iar ele lucrurile îmi spun că nu greşesc de data asta că gândesc cu ajutorul lor prin ele şi le văd cum sunt de fapt nu cum par. Lucruri. Îmi pare atât de rău că am pus limite false zilelor ce au trecut şi le-am calculat ca orice om de bună credinţă când nu era cazul. Nu are nicio importanţă că dimineaţa schimbă culoarea nopţii pentru că oricât ai încerca să găseşti ceva aici nu-i nimic asa cum şi nici ieri nu a fost mare lucru iar mâine e la fel de lipsit de miză ca şi noaptea în care luna şi stelele stăteau bine-merci în spatele întunericului lăsându-mă să aprind lumina şi să caut prin cameră orice mă ajută să-mi aduc aminte că gângăniile nu vin pe tine când vor doar numai atunci cand ne prelingem printre acele lungi ale ceasului ca nişte acrobaţi căutând cu perseverenţă locul de pe cadran care ne duce departe de locul ăsta şi aproape de ora la care o luăm de la capăt. Tot ce va urma e de o falsitate ingrozitoare şi asta mă face sa înghit în sec sec sec şi de aia mi-e greu până să mă şi uit la seara de afară care se întinde peste blocuri şi ştiu că va fi imposibil să stau aici dar tu fii cuminte in mijloc şi spune: gata! Luaţi-vă o pauză ne vedem în curând cu noi idei despre…(aici am zis că sunt incoerent şi nu am mai continuat).
Ştiam că vei veni înapoi şi de aceea iţi turnam în pahar şi murdăream masa nu eram în stare să umplu paharul tău preferat nu eram in stare nici măcar să-ţi spun că nu mai avem timp de aşa ceva din păcate nimic nu ajută şi nici măcar atmosfera din jur nu-i tocmai favorabilă. Devinese comic pentru că stăteam acolo şi încă mai stăm adică suntem şi
cam atât.
Tentaţia nu se naşte din dorinţa de a inventa personaje. Dar nici din dorinţa ascunsă de a explica ceva cuiva care oricum n-are cheful necesar atâtor prostii. Se naşte din porcăria lăsată în fiecare dimineaţă pe sticla oglinzii odată cu faţa schimonosită de ce dracu’ o fi ea self-confidence self-respect şi ego şi ştii cum merge treaba de acum înainte?
Pe oboseală pe râcâială pe nervi si nesiguranţă. Pe groaza ca eşti aspirat acolo unde se duc scamele şi praful. Tu nu ştiai că lumea se hrăneşte din întuneric şi tăcere şi zice că s-a născut din cuvânt şi lumină şi că se trăieşte atât de bine şi se râde atât de mult din lipsă de speranţă?
Şi la urma urmei ce-ai vrea să-ţi umfli egoul să-ţi pictezi în cuvinte chipul neatins de ploaie şi vânt şi toţi ceilalţi să fie în faţa ta şi să te tragă de mâna să-ţi spună hai cu noi e mai bine ca acolo şi eu din spate să-ţi zic că sunt mai radical în ultima vreme şi aş adăuga la toate astea că lumea trăieşte bine-merci din flashurile de memorie ale cetăţeanului ordinar ca mine unul dintre atâţia care ne călcăm pe picioare în locuri unde numai răsuflarea rece a curentului electric şi domnia absolută a megabitului de internet mai au ceva de spus. Acolo. Lumea asta a noastră e atât de artificioasă gregară şi tâmpită încât să ştii oricât de multe ai avea de zis gura celui de lângă tine vorbind în acelaşi timp te va asurzi şi uite aşa îi copii fără să ştii sunetele & ideile & grimasele.
Eram.
O hoardă de cretinei.
Căscam şi aţipeam la televizor în timp ce ni se spunea că universul e infinit. Adică pe înţelesul nostru acolo undeva e ceva infinit de mare. Ce să-i faci?! Dar atât de mare încât noi nici măcar nu existăm în comparaţie cu el şi n-ai încotro: universul te-a făcut el e infinit dar nu aici. Mai încolo. Valoarea elucubraţiilor nu se măsoară la fel pe pământ şi acolo la plus infinit se adună în unităţi mult mai discrete ca şi diezii ridicaţi cu un semiton. Repetitivi ştii? Ca şi lucrurile fără miză. Şi repet unde-i acţiunea unde e ea?
Eram acolo grămadă prosternată în faţa sticlelor de bere şi a păhărelelor de tequila ce se întindeau pe toată masa noi adică vreo şase prieteni. În bomba aia împuţită. Fără nicio chestie. Doar noi şi seara aceea atât de scurtă. Atât de brutală mi se pare ora unsprezece atât de nenorocită şi ticăloasă fiindcă e ora la care am auzit de atâtea ori: gata mi s-a luat! Fiecare cu ale lui!
Uite eu te scriu un pic câte un pic. Şi ies propoziţii care încep cu tine care îmi spui că nici măcar nu mai contez în ecuaţia vieţii tale la fiecare dintre ele. Eu iţi zic sărind de pe scaun că aşa ceva nu se poate tu şi cu mine suntem o sumă naturală ce am învăţat-o împreună la şcoală şi care va da tot timpul noi doi. Ce naiba-i atât de greu?! Privirea ei ca şi lumea de acolo dar nu de aici. Poate chiar mai departe atât de departe încât cred că existenţa ei doar începe şi atât.
Mai adaug totuşi încă două cuvinte. Tu pleci. Dar să ştii cu toate astea eu rămân. Cu infinitul ăsta dintre noi. Şi încerc să-l acopăr cu neputinţa mea de a fi cine credeai că sunt. Lucrez la asta. S-a lăsat liniştea în bucătărie nu-i pe gustul tău nu-i bine?! Ce ar mai trebui în plus? Am stat aici împreună cu toţi prietenii care au venit la o secundă după ce ai închis tu uşa: unii pe geam alţii de sub chiuvetă restul deja aşezaţi la masă mă întrebau: ce a fost atât de greu?! Chiar contează? Şi râdeau râdeau cât nu am râs noi doi împreună vreodată.
Nu. Am răspuns întinzând mâna după paharul din faţă paharul meu şi al ei ei au scuipat în el şi abia te-am auzit şoptind în somn aseară. Fie aşa să fie de acum încolo.
Povestea nu curge mai departe s-a terminat aici. Dar de fapt spun prostii pentru că nici măcar nu a existat cu adevărat. Oricum fiecare a luat-o pe drumul lui eu pe al meu tu pe al tău dar paharele stau şi acum înşirate pe masă şi mă întreb când vom fi din nou împreună aici? Zic şi eu aşa făcându-mi de lucru pe aici prin bucătărie şi uitându-mă la ceasul care arată numai ora la care tu vii de obicei. Atât de multă lipsă de miză şi de acţiune nu am văzut niciodată aşa că-ţi răspund nu ştiu cum altfel în fine mult mai politicos decât aş fi vrut, niciodată.

Sorin T.

Calatorie inspre multimea vida, Ed. Brumar 2011

Aparitii sporadice in Luceafarul, Liternet, etc…