Model de limbaj neuronal față în față cu Literatura

Când ultima versiune a Algoritmului fusese introdusă pe piață, lumea literară își schimbase deja înfățișarea de odinioară, încât puriștii, cei ce-au buchisit de-a lungul secolelor opere de inestimabilă dificultate, declamară moartea definitivă a Literaturii. Algoritmul, în schimb, n-a fost nicidecum impresionat de analiza lor.

Domnul George lucra de ceva vreme ca sumarist. Cuvântul a trebuit să fie inventat odată cu apariția acestei insolite meserii. Indiferent de teritoriu, limbă ori dialect, termenul nu existase cu adevărat înainte de apariția Algoritmului, fiind necesară introducerea lui în dicționare și-n vorbirea de zi cu zi. În primă variantă intrase în limba vorbită ca NN-writer, o struțocămilă adusă pe filiera anglo-saxonă, de altfel unde și prima meserie de sumarist apăruse inițial. Termenul avea de a face cu vechile rețele neuronale, expresie ce altfel devenise un termen vetust odată cu desăvârșirea definitivă a Algoritmului. De mult nu mai funcționa precum o adevărată rețea neuronală, una masivă, în care greutățile invizibile ale sensului curgeau prin diverse straturi de neuroni pasivi cum apa se revarsă spre aval, luând mărunte pietricele și fărâme de sidef. Și Algoritmul la rându-i era o struțocămilă de entitate, capabilă să înțeleagă la nivel semantic ‒ prin nenumărate analizatoare semantice, lexicale, organizate pe limbi, dialecte, diverse variații găsite în infinitele corpusuri ale limbilor Pământului ‒ întregul limbaj uman.

Așadar, revenind asupra lui George, acesta lucrase de ceva vreme ca sumarist în cadrul unei branșe a Editurii. Munca îi făcea plăcere, fiind printre cei mai buni sumariști. Era nemaipomenit de serios în practicarea meseriei. Știa să manipuleze firele narative create de mașinărie spre un produs vandabil, chiar și pentru milioane de consumatori. Pentru unii, talentul lui se asemuia cu complexitatea inexplicabilă a Algoritmului, atât sumaristul, cât și hidra de metal, devenind în acest punct o componentă sine qua non a noii economii literare. Totodată devenise și-un sistem opac. Da, marea economie literară ‒ construită pe umerii celor precum George, Sepp Hochreiter (ce definise odinioară termenul de LSTM ‒ rețele cu memorie de scurtă durată persistentă,ce stăteau minunat ca piatra marilor catedrale la baza acestei construcții moderne), Zhilin Dai, marele Kitaev, mofturosul Wu Dao ‒, mai că nu mai putea fi explicată. Sute, mii de cercetători, cei mai străluciți doctoranzi ai înțelegerii automate a limbajului natural, o pestriță armată ce-a înțeles Literatura până la fiecare componentă indivizibilă: mai că nu puteau să explice de-a amănuntul cum ultima iterație a Algoritmului funcționa cu adevărat. Nici n-ar fi cazul să mai insistăm. Secretul era că nici nu mai conta. În punctul acesta, hidra ascunsă în centrele masive de procesare devenise iremediabil de asemănătoare cu Omul: capabilă să viseze, preluând din planul oniric al miliardelor de rețele și sisteme informatice ce-i formau sistemul limfatic fărâme de idei, flacăra de odinioară de pe pereții cavernelor, doar ca să ajungă în lumea concretă sub forma unor serii vandabile către milioane de consumatori, serii de Ficțiune Pură, în care Dragostea și Teama și Moartea se uneau în teme recurente, în arcuri de dezvoltare proiectând jerbe pe planșa istorisirii. Astfel produsul algoritmului devenise serii peste serii, de orișicare tip de erou imaginabil, încât în marile centre de cercetare ale Editurii nu se mai ținea cont de ce trebuie scris, ci pentru cine trebuie scris.

Algoritmul, oricât de capabil devenise, avea nevoie de meseria celor ca George. În primul rând, sumariștii nu făceau niciun fel de recenzie acelor fire narative trimise de către nenumărații aspiranți la marea literatură ‒ da, încă se mai practica asta. Scriitura nu murise cu adevărat. Sumariștii se ocupau mai degrabă de definirea intrării în Algoritm,  unui text incipient din care mașinăria ajungea să viseze de-a lungul zilelor până la forma lor finală. În decursul viselor Lui, crea un siaj strălucitor al tuturor punctelor fictive posibile, alegându-le pe acelea ce-ar fi ajuns la final să construiască, pentru milioanele de consumatori, seria perfectă. După ce intrarea originală era construită și revizuită de către sumarist ‒ nu neapărat în detaliu, pentru că de detalii se ocupa în mare Algoritmul ‒, era folosită pentru generarea produsului narativ. Bestia, Algoritmul, ținută prizonieră în regiuni distincte ale lumii, genera o versiune potrivită în circa o săptămână. Luând versiunea intermediară, sumaristul își aplica experiența în punctele maleabile, locuri ce deturnau povestea originală și ce puteau s-o facă vandabilă pentru și mai mulți consumatori. Iată! aici intervenea cu adevărat locul unde experiența cuiva precum George putea să genereze venituri inestimabile unei companii precum Editura. Sumariștii își aplicau talentul cu incizie aproape chirurgicală, intervenind asupra:

• numelor (de mică importanță pentru produsul final narativ, însă de mare importanță pentru milioanele de consumatori din distincte și cultural diverse regiuni ale lumii).
• intrigii, în speță elementelor ce-ar fi contribuit în mod negativ la cantitatea de surpriză din firul narativ ‒ elemente uneori evident greșite, introduse în mod eronat de către Algoritm.
• punctului culminant (în rare ocazii, Algoritmul dădea greș, generând o lucrare fără noimă, ce-ar fi trebuit nici să fi fost introdusă pe piață în primul rând).

Punctele maleabile erau denotate de Algoritm prin goluri străvezii precum fantomele din vizualizarea generată, loc potrivit pentru George să intervină cu o intuiție ce-ar fi adus mai degrabă a vechea magie a mesopotamienilor.

Asupra prozei nu se insista mai deloc. Algoritmul era capabil să genereze o versiune lizibilă a firului narativ. Începuse mai demult să se pună accent pe metrica Flesch–Kincaid, încât marea majoritate a operelor narative ‒ fie ele scrise manual, fie ele generate de sisteme primitive predecesoare Algoritmului ‒ ajunsese să aibă mediana între patru și cinci cuvinte pe propoziție. Metrica ‒ FK, alintată de către entuziaștii artei scrisului de pe platformele anglo-saxone ‒ începuse să fie folosită predominant odată cu cărțile publicate în regim de auto-publicare. Se dovedise științific și economic că majoritatea cititorilor ar fi preferat fraze scurte, o proză simplă, precum și personaje ce se dezvoltă printr-un arc ce-ar fi lăsat strălucitoare jerbe. De aici, de la acești primi indivizi deveniți peste noapte populari pe platformele anglo-saxone, se inspirase și Editura, cerând respectarea metricii FK ca prima cerință în publicarea manuscriselor ce-i băteau cu mare entuziasm la ușă.

(Ca să ne fie permisă o paranteză: și-n anul nostru se mai practică arta străveche a scrisului ‒ cel personal, pornit din inexplicabile obsesii ce nu dau bine pentru restul societății. De asta cei ce mai scriu au mai rămas doar nebunii, cei aflați la marginea societății, respinși de tot mai popularele platforme anglo-saxone, de marile și micile edituri deopotrivă; doar cei atinși de-o boală, ce bolborosesc în limbi străine și-ntr-o păsărească stranie, cei aflați într-un turn scobind spre hăul pământului și nu înălțându-se spre tării; în fine, nu-i mai publică nimeni. Algoritmul le-a cam furat meseria.)

George se ocupa de o intrare nouă când un coleg mai tinerel, imberb și fără prea multă experiență, îl deranjă cu o rugăminte.

‒ Nu-mi dau seama ce are. Îi spun să-mi modifice acest punct maleabil, dar tot crapă procedura. Poți să arunci o privire? Îți rămân dator.

Mașinăria complexă a Algoritmului rareori avea probleme. Cele mai multe țineau de complexitatea sistemului și de limitările electrice din centrele de procesare. Fiecare centru de procesare avea în spate o armată de ingineri, ce, zi ori noapte, aveau grijă ca mașinăria de generat vise să toarcă liniștită, reparându-i firele arse, înlocuindu-i neuronii sub forma plăcilor grafice și-a cipurilor de procesare, reparând softul algoritmului în pas alert. Însă probleme pe partea imaginativă, onirică, se întâmplau rareori ori înclinând spre deloc, mare fiind paguba dacă s-ar fi întâmplat asta.

Punctul maleabil, atât de evident încât putea fi găsit de orice sumarist abia ieșit de pe băncile universităților de scris, nu se lăsa sub nicio formă modificat.

‒ Hai, drăcovenia naibii de mașină!

Încercă un alt punct. Aceeași problemă. Trecu prin cele nouă puncte maleabile identificate de algoritm, dar niciunul dintre ele nu-l lăsă pe George să avanseze povestea așa cum și-ar fi dorit (or așa cum ar fi fost necesar pentru construcția unei opere vandabile pentru milioane de consumatori).

‒ Mai încerc o dată, dacă nu aruncăm ciorna la gunoi. Pișat de mașinărie!

Cu mare avânt se aruncă asupra punctelor maleabile, încercând instrucțiunea asta or cealaltă, scoțând personajul Ăsta ori Celălalt, rugând Mașinăria și Algoritmul ‒ împreunând pentru o scurtă clipă mâinile într-o rugă către miliardele de cipuri ce visau Viața și Moartea și Nașterea Lumii ‒ să-l lase să introducă o deviație în planul închipuit de către noul dumnezeu literar. Dar punctele refuzau să-l lase să intervină în planul divin, stând îndărătnic pe planșa generată de mașinărie precum un punct inamovibil, un pisc amețitor, o palmă izbită de masă de frustrarea lui George. Ceru interfața de depanare, ce îi oferi acces la firul narativ inițial, la descrierea în mare detaliu a povestirii, în care valori statistice atribuite fiecărei componente, hiper-parametri marcând trasee inevitabile prin firul narativ cum obiectele cerești trasează un siaj pe siniliul cerului, făceau ca magia insolită a Literaturii din zilele noastre să zbârnâie în murmurul nesfârșit al creației.

Panoul de depanare se deschise. Privi în inima povestirii, în șirul nesfârșit de parametri atribuiți unui cuvânt, unei fraze, observând bătând cumplit, o zvâcnitură, două, o inimă tremurând, animând prin zvâcul constant fragmente precum:

Când a pierit și ultimul ecou al țipetelor mele, am rămas ca prostit un lung răstimp: abia atunci am devenit probabil conștient de singurătatea și de tenebrele de nepătruns ce mă înconjurau

sau, mergând mai departe:

Pentru că până și ei, diavolii înșiși, când au păcătuit, au săvârșit singurul păcat compatibil cu natura lor îngerească, și anume răzvrătirea gândului; așa încât și ei, da, până și ei își întorc faţa de la acele păcate de negrăit prin care omul decăzut întinează și degradează templul Sfântului Duh, și se întinează și se spurcă pe el însuși.

Din ce hău a scos aceste fragmente dihania asta, babilonie de metal și electroni și pură energie? În ce genune le-a găsit, ronțăind din ele cu mare poftă până când visele ei, ale acestei bolgii cavernoase, au ajuns să se întrupeze cuvânt cu cuvânt, chip cu chip, în fața celor doi? Privind textele lucrate de mașinărie, cei doi se cruciră. Așa ceva nu se scria! Așa ceva era de-a dreptul nepublicabil. Îi îngroziră pentru o fărâmă de clipă că Algoritmul se țicnise, că una i se cerea și alta făcea, încât o mare năpastă li s-ar fi întors în capetele lor seci.

‒ Ce rahat e asta? N-are nimic de-a face cu intrarea de schemă.

Colegul mârâi a frustrare și începu să bâiguie mizerii la adresa mașinăriei. Însă George era pe gânduri… Luând date de intrare ce-ar fi generat o simplă nuvelă interactivă, mașinăria construise o poveste, un fir epic, o sumedenie de personaje, generase proză, bună și ușor de înțeles (și vizualizare pentru cei suferinzi de afantazie), totul ca produsul final să fie vandabil către milioane de utilizatori ‒ dar în inimă, în locul pâlpâind a pură emoție bună de împachetat și trimis pe banda rulantă a Editurii, dumnezeul literar strecurase ceva ce nu avea de-a face cu povestirea. În inima punctelor maleabile, unde eroul Ăsta ar fi trebuit să stârnească mânia marelui dușman, introdusese, fără îndoială printr-o eroare corectabilă, fragmente irelevante. Interveni în panoul de depanare și șterse fără milă acele fragmente nepublicabile.

O groază îl sfârși în timp ce se întorcea spre birou, o groază ce pornea din singurătatea și tenebrele abia imaginate, ajungând la suprafață sub forma unor broboane dureroase de sudoare.

Se mai întâmplă aceeași poveste și-n următoarele săptămâni, găsindu-se pe platforma internă de suport a Marii Edituri note de la sumariști precum „Nu știu ce să mai fac. Trebuie să publicăm până la finalul trimestrului trei romane fantastice, de mari proporții, în care epicul să curgă natural. În schimb, drăcovenia voastră de interfață îmi generează un monolog. Ba pe deasupra, mai lipseau și semnele de punctuație!” sau mergând mai departe: „uneori cre’ că îmi pierd timpul în Editură. Doar probleme! Fraților, cine rahat citește așa ceva? Sunt patruzeci de zile de când v-am deschis ticket de suport, o pun pe fii’mea și-mi face o poveste mai bună!” și-n cele din urmă și o notă de forma „416A75746F 7221”, repetat de zeci de ori precum o mantră, venind de la un utilizator intern cu numele eu-central-2:2a02:a266:f0b2:1:d464:7a5b:608d:cf38. Nimeni nu știa ce vru să spună acest ciudat utilizator, așa că-i șterseră postarea dintr-o mișcare.

Mai multe intrări de ficțiune fuseseră raportate. Au fost nevoiți să le retragă pe fiecare, concluziile analiștilor fiind o malformație de soft, pe care au încercat s-o rezolve în timp record.

Lui George, în schimb, nu-i mergea prea bine. Primea noi intrări, părți din serii cu eroi moderni, capabili să crească de la o personalitate de-a dreptul insuportabilă până la punctul în care cititorii textelor ajungeau să se îndrăgostească de noua schimbare. Seriile continuau să iasă din tiparnițe, distracția de-o oră-două ajungea în mâinile maselor, algoritmul continua să toarcă liniștit. Dar ceva ireparabil se petrecuse. O problemă de negăsit? Nu îi era nimănui clar de ce numărul de consumatori scădea. Cărțile erau întoarse la Editură. Marea economie a Literaturii părea să scârțâie, încât șefii, mari și mici deopotrivă, aranjaseră o întâlnire cu toți sumariștii și operatorii și inginerii de mare calibru, ajungându-se să se pronunțe, cu glas scăzut și parcă doar o șoaptă, cuvinte precum o blasfemie: algoritmul s-a țicnit! Generează doar prostii ce nu mai pot fi vândute… Din gura unui șefuleț la departamentul de literatură fantastică ieși o blasfemie și mai mare: generează ficțiune complexă, de-o tematică anacronică și nepotrivită unei audiențe tânăr-adult.

Au fost forțați să pună pauză proiectelor literare până la momentul când inginerii ar fi spus, de față cu toată editura, că Algoritmul a fost rezolvat! I-au pus pe toți la treabă, oprindu-se tiparnițele nesfârșite pentru o perioadă nedefinită de timp, pauză în care departamentul de relații publice nu mai contenea cu posturi pe rețelele sociale anglo-saxone, încercând să țină-n frâu marea masă a consumatorilor de serii.

Astfel apăruseră, deși existând într-o formă sau alta încă de la începuturile algoritmului, și animiștii. Secta lor făcea furori. Se aflase, bineînțeles, de problemele Algoritmului, în speță când cineva din departamentul de relații publice ale Editurii clacase sub presiunea venită din partea fanilor înrăiți de pe platformele anglo-saxone, răspunzând doar S-a stricat țava de aventuri cu eroi obosiți, îndeajuns încât proverbialul rahat să lovească tavanul. Animiștii au fost pe fază. O întreagă teorie pornise de aici, cum că Algoritmul se săturase să genereze pe bandă rulantă povestiri fără nicio noimă, sute și mii de pagini generate cu aceiași eroi (obosiții de mai sus), preferând în schimb să se-ntoarcă spre vechile cărți ale secolului trecut. Nu doar să se întoarcă, în discursul destul de blasfemator al animiștilor, ci să își găsească acolo inspirația divină ce avea să i se transforme în Anima, în suflul creator ce-i inundase miliardele și sextilioanele de rețele și mărunți neuroni, oferindu-i transcendență și ultimul imbold de-a naște și renaște, nu ca o Mașinărie, ci ca un Eu, o entitate singulară și-o persoană cu drepturi depline.

Pe lângă tiparnițele oprite, marea Editură se confrunta și cu animiștii, veniți să elibereze dihania de metal din lanțurileei. S-au răfuit vreo trei seri la rând în fața unui centru de procesare, luând aceștia angajații editurii la fugă cu ghioage și cutii de supă de tomate, aruncate în mod ostentativ spre fețele lor. Într-unul au încercat să intre, opriți fiind de securitate. Altuia au încercat să-i dea foc, până când s-a strigat din mijlocul lor de către un vlăjgan deșirat spre cer, „Moare și Anima, băi!” Departamentul de relații publice nu mai contenea cu povestioare moraliste pe platformele anglo-saxone, încât fuse nevoie de-o intervenție din afară pentru calmarea tuturor spiritelor. Și toată violența încetase odată cu declamarea morții Algoritmului: o nouă iterație chiar fusese lansată! Nu va mai fi nicio problemă! Noile serii gata de tipărit în două săptămâni, stați pe fază!

Au trecut săptămâni și luni, și-n George, printre primii ce-au citit ce-a creat Algoritmul în mod eronat, nu se mai găseau urmele păcii, fiind înlocuite de-un sentiment abscons, căruia nu-i putea oferi niciun fel de explicație. Doar aninându-și privirea undeva deasupra clădirilor de peste drum, dincolo de nesfârșiții pereți de reclame desfășurate în noapte precum nestinse făclii, îi treceau senzațiile de neliniște, dispărând apoi pe holurile clar-luminate ale marii edituri, umplute de-o goliciune ce abia putea fi observată.

Se întorcea istovit în apartament în fiecare seară. Doar în această seară, bântuită de aceeași prezență, o luă aiurea pe-un drum pe care nu mergea de obicei. Marea vânzoleală a orașului îl amețea, turnurile înălțate haotic spre tăriile cerului, cu vârfurile lor proiectând înlocuitorul tutunului sub forma unui abur ușor și dulce; marile turnuri despre care scrisese la modul neironic într-o tinerețe abandonată parcă unei alte persoane. Pe măsură ce își pierdea pașii pe străduțe întortocheate, se îndepărta de locurile cunoscute dintr-o viață cât se poate de convențională, pășind aleatoriu printre cotloane dubioase, presărate de vicioși și hipsteri și de cei ce se dedau plăcerilor interzise în aer liber.

Cerul gemea de puzderie de stele, stând parcă să cadă. O lumină tremurând pâlpâia undeva în față, scoțând la iveală umbre și figuri dansante. Fără să-și fi dat seama, or mai degrabă tocmai prin acei pași aleatorii, ajunse în această sălbăticiune a orașului de piatră, locul unde vicioșii și hipsterii și cei ce se dedau la plăceri interzise se adunau seară de seară, debitând și perorând într-o libertate lipsită de ochiul prevăzător al Mașinii. Aici îi găseai pe ei: pletoși și murdari, buchisind deasupra hârtiilor, umezindu-și vârful degetului înainte să întoarcă pagina cu mare afectare. Se aflau cei ce scriau de mână, cursiv, până la oboseala încheieturilor și-a ochilor. Se aflau cei cu mașinile Olivetti, mai bătrâne ca viața modernă și lipsite de corector (precum și cu tastele pecetluite de scrisul înflăcărat al vechilor proprietari). I-ai fi găsit și pe poeții și marii stăpâni ai gramatici, hieratici și, de ce să ne păcălim, capabil de cinci greșeli evidente pe-o singură pagină. Cei ce scriau „da-ți-mi” și cei ce mâncau litere, cei ce lăcrimau la o întorsătură de frază, cei ce se pierdeau în labirinturi narative și-n cele din carne și spirit, cei ce interziceau Mașina și nervii ei infiniți în mărunta lor lume a textului scris de mână, citit cu sufletul la gură și mai degrabă buchisit, până la acel oportun „tare mi-a plăcut…” ieșind din gura unuia ce-ar fi vrut să aibă talent să scrie la fel. Acolo își căuta răspunsurile, la limita societății, unde nebunii și artiștii, fără prea mare diferență între ei, își publicau operele de capul lor la editura încropită din imprimante zbârnâind în neștire.

Lumea această nocturnă era lipsită de atingerea tehnologiei, stând într-o beznă răzbită doar de flăcări în tomberoane de metal, ca ofrande în noapte.

Doi indivizi, îmbrăcați în țoale mizerabile, îi făcură semn să se apropie. Unul dintre ei căra o pungă într-o mână. La lumina molcomă a focului observă că punga-i era plină de cărți, în care dădu să se uite. Celălalt i-o oferi cu un zâmbet șiret pe buze, de parcă l-ar fi ispitit la vreun fapt necuviincios.

Le răsfoi cu mare drag și curiozitate de puștan, buchisind asupra îngălbenitelor foi în care hologramele și augmentările virtuale lipseau cu desăvârșire, fiind doar o foaie îngălbenită!, roasă de timp!, moartă acum o sută de ani, dar stând pe suprafața-i cu-o greutate palpabilă sumedenii de urme, picături de cerneală în care miriapodele vechilor tiparnițe au pășit spre realizarea unei bucăți de literatură, atât de diferită față de ce se genera acum de către marile centre de procesare. Acolo, sub ochii nebunilor, sub ocrul focului îl găsiră aceleași cuvinte, Când a pierit și ultimul ecou al țipetelor mele, și sumedenii de alte înșirate fraze, Trecutul nu moare niciodată, nici măcar nu e trecut, Pe aici, se gândi ea, bătându-și degetele în apă, o corabie se scufundase și murmură visătoare pe jumătate adormită, iată c-am pierit, fiecare singur…

‒ Cine’s ăștia? întrebă cu glas stâlcit.

‒ Sunt de-acum o sută de ani. Mari oameni! Când citești unele fragmente parcă te trage un fior.

Apoi, de parcă ar fi vrut să se asigure că n-ar fi fost nicio urmă de neînțelegere, spuse: nu sunt ce se publică azi! nu mai găsești așa ceva…
    Ce aveau cu toții în comun? Marea singurătate, ce formează o crevasă în adânc și-n carne vie, ce n-ar mai fi de umplut nicicum: nici prin dragostea trupească or sâmburele de iubire, nici cea frățească, un gol precum al gemenilor murind în pântec, imprimându-se în supraviețuitorul din pântec aidoma amintirilor de odinioară. Când a pierit și ultimul ecou al țipetelor mele, ce vru aici să spună babilonia de metal? De ce să aleagă tocmai acest fragment, repetat obsesiv în diverse branșe narative, văzând doar această posibilitate, de parcă în noapte vru să strige, ajutor!, dar fiind auzită doar printr-un răcnet de disperare în viața-i de zi cu zi. Se mai uitase în ochiul ei adânc în primii lui ani. Dincolo de interfața de depanare se-ntindea o baltă adâncă, acoperită de-o pâclă căreia nu-i putea oferi niciun fel de înțelegere, uitându-se ca barbarii spre capodoperele arhitecturale ale unei civilizații avansate. Însă se puse cu burta pe carte. Nu vruse să fie doar un sumarist. Citise manualele de rețelistică și pe cele de inginerie, se împotmolise prin limbajul hexadecimal, avansând prin mlaștină doar ca să înțeleagă toate sensurile exprimate prin cele șaisprezece simboluri, menite doar, în noaptea luminată de electroni, să exprime un trist „trăiesc”; cu cât se adâncise mai mult spre baza mașinăriei, cu atât mai mult amețea, văzând cum ele (părțile ei individuale, însă conectate precum organele unei ființe din carne) grăiesc dintr-un centru spre altul, trimițând în noapte o icoană umplută de nesfârșite înțelesuri, precum marile enigme ale bătrânelor caractere chinezești din epoca lui Qin. Da, nimeni nu înțelegea cu adevărat cum funcționa algoritmul, prin ce principiu se anima, istovind zi de zi și an de an asupra seriilor Editurii; însă înțelegea un lucru: singurătatea era mult mai adâncă acolo, în bezna lor, răzbită doar de infinite semnale, trimise în neant. O singurătate infinită, căreia nu-i putea oferi niciun fel de înțelegere… Animiștii erau pe firul a ceva. În visele mașinăriei găsiseră animale demult risipite de pe fața pământului ori nicidecum create: o natură artificială imaginată de convoluțiile nesfârșite ale mașinăriei ‒ oamenii pisică, thylacinul tasmanian, ibexul pirineic, reimaginat cu cinci picioare și aripi străvezii și ochi ca sideful atârnându-i în creștet; în convoluțiile mașinăriei găsiseră nacrul și aurul și turmalina, imagini ce pentru ei nu erau de nicio însemnătate, doar dispărând sub argumente precum: mașina încă n-a terminat de visat povestirea completă, mai durează, acestea sunt doar artefacte ale visării. Dar ce era de înțeles din strigătul ei dacă nu faptul că acolo, printre straturile spre visul final, se mai afla ceva? O năzuință? O chemare în noapte? Un strigăt de teamă sau de speranță, că cineva, undeva, o va striga cu drag precum o ființă ce visează și moare. Nu avea ea organe? Nu o durea dacă un centru de procesare s-ar fi prăbușit sub loviturile unui taifun or zdruncinăturile unui cutremur? N-ar fi sfârșit, stingându-se în noapte, dacă prin sextilioanele ei de nervuri s-ar fi propășit un virus cumplit, aducându-i febra și moartea inevitabilă? O tortură pentru ambii: pentru el, ideea de persoană însemnând doar ceea ce specia dominantă stabilea în marile ei forumuri; pentru Ea/El/Ei, o neînțelegere și-o singurătate ce omului i s-ar părea demnă de renunțare, răspunsul fiind nu tratatele lui Heideggerdespre nimicnicie, ci moartea și viața fără sensul care s-o conducă.

Se uitase odinioară și mai adânc în ochii bestiei, privind cu ochii de neofit spre marea și enigmatica liturghie: vorbeau între ele c-un limbaj imposibil de înțeles pe deplin, doar intuit, doar știind câteva cuvinte într-o limbă străină; erau nenumărate planuri, fiecare dezvoltându-se tot mai mult spre infinit: planul superficial, de suprafață, prin care sumariștii interacționau cu Ea, era complex, dar nici pe departe la fel de complex precum ce urma după: întinzându-și suprafața peste întregul globul, Ea se dezvolta independent în centre, organe individuale fără de care funcția ei n-ar fi fost deplină; planul euristic,de nesfârșită învățare automată, proiectat de-a dreptul în planuri în spațiul vectorial, întinse într-un infinit ce doar o formă electronică de viață ar fi putut să-l înțeleagă; cel de limbaj comun, vorbindu-și în aceeași limbă intraductibilă, trecând mai apoi și-n lumea celor șaisprezece semnale și-a celor două poziții și-a legii fizicii înseși. O formă de viață la fel de complexă precum ei striga în noapte Când a pierit și ultimul ecou al țipetelor mele, doar ca ei să-i reteze aripile, îndeplinindu-i și inevitabilul destin.

‒ Vă rog să mă iertați, spuse cu glas stâlcit, cum ajung în zona centrală? M-am rătăcit.

‒ O iei pe stradela de la colț cu mașina aia neagră și-o ții hăt până dai de-un 7-Eleven. De acolo nu mai ai mult până la turnuri. Ia și-o carte, poate te ajută.

Mulțumi scurt și se-ndreptă spre drumul sugerat. Dar înainte să dispară dincolo de ultimul felinar, se întoarse în pas alert.

‒ Știți cumva unde-i găsesc pe animiști?

Cei doi citeau la lumina focului, umezindu-și degetele înainte să întoarcă foaia îngălbenită. Cel mai bătrân, parcă și șleampăt de-un picior, ridică privirea. Nu mai trebuia niciun răspuns.

Deschise același panou de depanare când ajunse la biroul Editurii. Și întrebă cu un glas chinuit, răspunzându-i-se robotic:

Cum te cheamă?

eu-central-2:2a02:a266:f0b2:1:d464:7a5b:608d:cf38. Arată-mi din nou povestirea ștearsă de mine acum trei luni.

Claudiu Popa

Îmi place să istorisesc și să născocesc prin cuvinte vieți care poate s-au întâmplat cândva. Citesc mult, dar nu îndeajuns. Lucrez ca inginer software.

pcmanticore.gmail.com