Momentul decisiv

Locul 3 – Maratonul Literar, ediția 5, 2016

A sunat-o să-i spună că a murit, că seara trecută se îmbătase atât de rău încât nu mai ajunsese acasă și când totuși reușise să intre pe poartă și să descuie ușa, se prăvălise pe pat nu din cauza oboselii amestecate cu ultimii vapori de alcool, ci datorită loviturilor pe care le primise și care nu-i fuseseră fatale, cum avea să concluzioneze legistul, dar care totuși avuseseră un cuvânt decisiv în sfârșitul său, dacă despre lovituri se poate spune că pot avea un cuvânt într-o daraveră între bețivi. Câteva clipe trebuiau să mai treacă până ce aveam să aflu toate astea, însă urmăream șănțulețele ce se săpau de la sine în pielea de pe fața mamei, bărbia care începea să-i semene cu o minge de golf și care tremura încolo și-ncoace, vocea sugrumată și, în cele din urmă, gura zdravănă de aer care marca faptul că dacă până atunci sperase că ceva se mai putea încă salva, de acum încolo totul era pierdut, fiindcă moartea e o pierdere. A închis și ne-a spus numele celui care murise. Eu eram copil atunci și moartea încă nu avea pentru mine valențele ireversibilului, o asociam cu o călătorie lungă într-o țară străină, dar de unde mai puteau parveni scrisori sau poze din care te privește o rudă despre care nu știi mai nimic. Eram în hol, căci abia ajunseserăm de la cumpărături, mama a dat drumul sacoșelor și primul lucru pe care l-a făcut a fost să-și deschidă un nasture de la gât, într-un gest de sufocare, iar lucrul ăsta m-a surprins, fiindcă la noi în casă nu era mai deloc cald iarna. Am simțit cum din acel moment – de când am primit telefonul, vreau să zic –, peste noi s-a lăsat o ceață sub forma unei tăceri, toți se înțelegeau mai mult prin semne, prin oftături, prin mângâieri scurte și gesturi pe jumătate nesigure de a culege câte o lacrimă de pe obraz sau de sub bărbie – eram martorul tăcut al unei solidarități cum rar văzusem la mine în familie. Cel ce murise era un unchi pe care eu îl vedeam foarte rar și pe care, în mintea mea, îl asociam cu glumele sale și cu o cărticică terfelită de bancuri, pe care o purta mereu asupra sa și din care ne citea în puținele ocazii când ne vizita acasă, de cele mai multe ori ca să ne aducă jumări, vin roșu și ouă învelite în ziare vechi. În familia noastră, rolul său era acela de bufon, iar alor mei, care munceau pe atunci de dimineața până seara și tot nu reușeau s-o scoată la capăt la sfârșitul lunii cu banii, rarele și scurtele incursiuni comice ale unchiului erau binevenite. Era, pe rând și în această ordine: bețiv, poet, actor, autor de scrisori agramate, scandalagiu, bătăuș, farsor, nestatornic. Câteva fotografii vechi, pe care le țin lângă mine în timp ce scriu, mi-l scot din uitare, înfățișându-mi-l ca pe unul oarecare, un țăran cu unghiile murdare, cu pulovere lăbărțate și pantaloni de stofă ,,la dungă”. Mereu încolăcind cu brațele pe vreun tovarăș de pahar, totdeauna cu nelipsita sticlă lipită de mână. Mama umbla dintr-o cameră în alta, cu o mână se ținea de cap, iar cu cealaltă căuta să se sprijine de mobile, ,,Ce-ai făcut, prostule, amărâtule, parcă ți-a fost scris să mori așa…” O urmăream cu privirea și mă simțeam în plus, nu știam ce să fac, eram tulburat. Ca prin vis am pus tot ce-am cumpărat la loc: hârtia igienică (una la baie, restul în dulap, într-o sacoșă), salamul, cașcavalul, măslinele, roșiile și castraveții (în frigider), o cămășuță în carouri pentru mine și două perechi de șosete albe – urma să înceapă al doilea semestru de școală –, (în șifonier). Ne-am încălțat la loc, nu apucaserăm să ne dezbrăcăm, am ieșit și țin minte că eu coboram primul scările, urmat de mama care scotea niște zgomote ciudate, care reverberau straniu în scara blocului. E uimitor cum am reușit să rețin amănuntele cele mai neînsemnate și cum chipul unchiului mort mi s-a șters de atunci din memorie, având senzația, atunci când îi privesc fotografiile, pe care bunica le păstrează într-o cutie de pantofi, că toate astea nu le-am trăit eu, ci altul, care mai apoi mi le-a povestit, iar eu mi le-am însușit ca și când mi-ar fi aparținut pe drept. În orele ce-au urmat am aflat că rănile erau foarte urâte, cadavrul se învinețise, iar cum o asemenea priveliște putea să aibă un efect dăunător asupra unui puști de opt ani, ai mei au convenit că cel mai bine ar fi dacă eu aș rămâne acasă, la mine în cameră. Unde am și rămas. De câte ori nu mi-am zis că dacă mi s-ar mai aprinde imaginația ca la opt ani, aș fi un povestitor mult mai bun. Nu e greu să-ți închipui ce gânduri îi trec prin cap unui copil rămas singur în casă, care cu ceva vreme în urmă a aflat că unchiul său mort s-a transformat într-un fel de monstru la care nu se poate să privești fără să înlemnești de frică. Dacă vecina de sus trăgea brusc perdeaua, eu îl auzeam pe unchiul meu strigându-mi numele; când mergeam la baie sau în bucătărie să-mi fac un sandvici, aveam impresia că în spatele meu, mergând pe vârfuri ca să nu mă sperie, ochii injectați ai unchiului îmi urmăreau fiecare mișcare, imaginația mea mergea până la a-mi afecta mirosul, simțind când și când o adiere fetidă de carne stricată. Însă povestirea aceasta nu este despre unchiul meu mort, ci despre o fotografie pe care moartea sa a făcut-o posibilă. De parcă el a trebuit să moară pentru ca fotografia ce se agățase de capacul cutiei de pantofi să se desprindă și să cadă ca o frunză în poala bunicii care, hohotind, voise să-și privească fratele mort și să-i ude chipul de celuloid cu lacrimile-i prea bătrâne pentru a face față unei astfel de lovituri. Ani de-a rândul am opus rigurozității familiei mele voioșia cu care unchiul meu își trăise viața, neavând niciodată câștig de cauză, fiindcă argumentul lor final nu putea fi sub nicio formă combătut, poate doar mutând dezbaterea pe terenul metafizicii: El a murit, îmi strigau. M-am îndrăgostit în aceeași zi în care am ajutat-o pe bunica să facă curățenie. Tocmai îi ștergeam de praf servanta, când am dat peste cutia cu fotografii. Am lăsat jos cârpa și soluția de praf și am început să privesc toate acele chipuri, toți acei străini, îmi spuneam în minte că fiecare trebuie să fi avut povestea lui de viață, fiecare în parte trebuie să se fi îndrăgostit la un moment dat, să fi suferit și să-și fi jurat că n-o să mai iubească niciodată. O cutremurare atât de puternică redusă la un cartonaș cu un chip. Dintre toate fotografiile, instantaneele erau preferatele mele: ca privitor, aveam sentimentul că surprind, pe furiș, prin gaura cheii, chipul fără mască sau machiaj, expresia artistului care, după spectacol, la el în cabină, își șterge cu un șervețel muiat în oțet pudra de orez, înlăturând zâmbetul contrafăcut și relaxând mușchii printr-o coborâre a colțurilor gurii, o încrețire a ridurilor, ca un animal care se strânge în el după ce a trebuit să se arate demn și puternic în fața celor care îl amenințau. Atunci am văzut-o. Mi-a atras atenția legenda de pe spate: Barcelona, 1939. I-am arătat fotografia bunicii și am chestionat-o despre ea. Cine era femeia și ce legătură putea să existe între unchiul meu și Barcelona. Din câte știam eu, nu fusese niciodată plecat din țară. Bunica mi-a povestit că unchiul meu a fost în Spania de două ori, prima oară să muncească, a doua oară să-și întâlnească sfârșitul. Am întrebat-o ce-a vrut să spună prin sfârșit; m-a lăsat cu întrebarea suspendată în aer și a mers la bucătărie, de unde s-a întors cu două cești și un ibric plin cu cafea fierbinte. S-a așezat lângă mine pe canapea și, în timp ce turna în cești, a început să povestească, iar eu nu mai auzeam sunetul lichidului care întâlnea porțelanul rece, ci ascultam marea pe plaja Bogatell, stăteam ascuns pe jumătate sub umbrelă și îmi simțeam mușchii relaxându-mi-se după o zi în care nu făcusem altceva decât să car saci cu ciment. O briză ușoară îmi flutura firele de păr de pe piept, iar mâna mea dreaptă ducea spre gură sticla rece, din care sorbeam și lăsam lichidul să curgă încet pe gât, ținându-mi gura închisă pentru a păstra cât mai mult aroma perluțelor acidulate. Cineva mă strigă: ,,Hei, puturosule!”. Nu disting chipul celei care iese acum din mare și se îndreaptă spre mine: are în spate soarele, care își coboară pe umerii ei catifelați razele ca două brațe ce-o împing ușor. Are silueta unui model. Și da, iat-o, acum își bagă capul sub umbrela mea și-o pot vedea clar: pomeți ridicați, bărbia virilă, ochii de culoarea cafelei cu lapte. ,,Puturosule, toată ziua n-ai făcut altceva decât să stai aici și să desfaci sticle de bere; pasează-mi și mie una, la tine în România așa ai fost învățat? Să lași o domnișoară să moară de sete?” Îi ofer sticla mea. Se așază lângă mine. Pe fese are nisip, iar degetele de la picioare și le ascunde sub o movilă pe care și-o alcătuiește cu călcâiele. Bea și râde. ,,Mă gândeam că mai e puțin și pleci. Mă gândeam să facem o fază tristă și romantică în același timp, ce zici? Uite: eu rămân aici, iar tu te ridici și faci câțiva pași; în timpul ăsta îți fac câteva poze, dar trebuie să fii în mișcare, ca în poză să pară că mergi, nu contează din ce direcție. Apoi voi face și eu la fel, dar în altă parte, în alt anotimp. La urmă vom decupa fotografiile și le vom lipi în așa fel încât să pară că ne îndreptăm unul spre celălalt. Eu spre tine, tu spre mine, ridicând brațele ca și cum ar urma să ne îmbrățișăm, ce zici? Asta ar fi ca și cum am ieși din timp, ne-am prinde într-o îmbrățișare veșnică. Sunt tâmpită, știu. Uită tot ce-am zis.” Dar eu mă întind spre ea și o sărut, apoi mă ridic și încep să alerg dintr-o parte în alta, cu brațele întinse și făcând pe nebunul. Clic-clic-clic: degetul ei cu unchia roșie declanșează aparatul. Am ținut între degete fotografia femeii tot timpul cât bunica îmi istorisise povestea ei, poveste care se termina brusc, pentru că din acel punct se încăpățânase să-mi mai spună și altceva. ,,Femeie pe care o vezi acolo – mi-a mai spus bunica, văzând descurajarea de pe chipul meu – a murit la scurt timp după fotografie. Vremurile erau rele atunci. Un raid aerian. Lucruri de care tinerii n-ar trebui să audă. Unchiul tău a primit câteva luni mai târziu fotografia prin poștă. Cam pe atunci s-a apucat să bea și să-și piardă mințile.” Ceva nu se lega totuși: i-am amintit că îmi spusese despre două ocazii în care unchiul meu vizitase Barcelona. Ce se întâmplase a doua oară? Bunica a făcut un gest ca și cum ar fi vrut să îndepărteze cu mâna un coșmar: ,,A mers să vadă dacă poate afla cine fusese cel care îi făcuse fotografia în acel ianuarie sângeros.” ,,Și a aflat?”. ,,Un străin: Robert Capa.”

Laurentiu Daniel

Citesc. Scriu. Si nu stiu pentru cat timp.

www.facebook.com/laurentiudaniel.ginghina