Moștenirea

– O să vedem noi cui îi rămâne compania!
Maria se simțea neputincioasă în fața atâtor oameni, mai ales că nu îi cunoștea decât pe jumătate dintre ei, iar singura care ar fi înțeles-o zăcea acum într-un coșciug enorm în fața sa.
La înmormântare fuseseră invitate 100 de persoane, dar numai 20 erau în sufragerie, restul, din câte știa Maria, inventaseră scuze stupide pentru a lipsi. Leo, vărul său prin alianță, se scuză că trebuie să își ducă patrupedul la veterinar pe motiv că salivează prea mult. Maria era sigură că minte, fiindcă știa că părinții lui nu i-ar fi permis niciodată să aibă un animal de companie, mai ales unul care saliva. Corina, mătușa tatălui său vitreg, femeia cu care începuse să comunice deschis în ultimul timp, le-a transmis rudelor condoleanțe și păreri de rău că nu se poate da jos din pat din cauza unei dureri de gât. „Ciudat”, gândea Maria, din moment ce mătușa sa se operase de ganglioni cu ceva timp în urmă. Singurele rude care simțeau că prezența lor este una necesară erau cele care tânjeau după o bucățică din averea bunicii Mariei, chiar dacă testamentul, cel mai visat act în ultimele câteva zile, dispăruse. Avocatul suspina, mama Mariei pretindea că nu este interesată, tatăl ei vitreg simțea o mică sabie clătinându-i deasupra capului, însă doar Maria putea ști ce se întâmplase cu testamentul.
Povestea era simplă. Bunica Mariei, Luiza, femeia care condusese tot imperiul de cosmetice X, suferise un atac de cord în seara când trebuia anunțat numele celui (sau celei) care urma să preia conducerea companiei după ce ea va muri. Totul se întâmplă ca în filme, din nefericire pentru biata Maria, singura care îi fusese aproape în tot acest timp. Bătrâna nici nu apucă să deschidă plicul, că o și cuprinse o durere surdă în piept și căzu pe podea, pierzându-și cunoștința. Ambulanțe, televiziune, reporteri, totul era prea mult pentru fata de 19 ani care spera la o bucățică din banii bunicii.
Maria Andone, unica moștenitoare de drept a Luizei Andone, avea o poveste mai mult decât tragică pentru un copil devenit adult foarte recent. Se născuse într-o familie care era pe cale să se destrame. Era prea târziu pentru mama sa să mai schimbe ceva în situația lor, iar divorțul veni ca o bombă pentru biata fată de numai 7 ani. De Maria avusese grijă bunica. Luiza o învățase tot ce știa despre afaceri, iar fata începu să prindă încet-încet gustul banilor. Crescuse practic sub aripa atotștiutoare a bunicii și se dezvoltase în compania sa. Ea era cea care se juca în holul firmei atunci când veneau investitori străini. „Un copil ca tine este întotdeauna o atracție pentru cei din afară”, îi spunea bunica atunci când fata părea nedumerită de ce trebuie să își aducă păpușile tocmai de acasă și să le care pe scările uriașe de la intrare, doar pentru că niște oameni din China le călcau pragul. Ea era cea care întrerupea ședințele pentru că nu știa cu ce rochiță să își îmbrace păpușa preferată, și din nou atrăgea atenția tuturor și îi făcea să zâmbească. Și, în opinia ei, ea era cea care merita compania. Era singura care îi cunoștea toate secretele bunicii, știa totul despre istoria firmei și înțelegea cum se duce mai departe o afacere. Însă rudele sale lacome vroiau să îi ia până și această bucurie.
Avocatul apăru în ușă, ras, ca pentru un eveniment special, îmbrăcat mult prea elegant, după părerea Mariei, ținând în mâna dreaptă o servietă maronie și lucioasă, în care toți credeau că se afla vestitul testament. Singura care se ridică fu mama Mariei, cu care fata nu avusese niciodată o relație prea bună, mai ales de când își luase alt soț pe care să îl stoarcă de bani.
– Ne bucurăm cu toții că ați sosit atât de repede.
Mama afișă un zâmbet larg, care nu dădea prea bine în situația de față. Soțul ei o lovi ușor peste mână cu batista, semn că exagerase cu ceva, iar ea își dădu rapid seama și încercă să repare situația:
– Bine, cât de bucuros poate fi cineva în asemenea momente?
Îi smulse batista soțului său și se șterse cu ea la ochi, nu că i-ar fi căzut vreo lacrimă, dar dădea bine la public.
„Doamne, ce prefăcută!”, gândea Maria, în timp ce se strecura afară din sufragerie. Nu dorea să fie acolo când se citea testamentul. Ar fi fost mult prea dezgustător pentru ea să își vadă mama sprijinindu-se pe umărul acelui individ (al șaselea, credea ea), plângând, sau cel puțin folosind lacrimi artificiale ca să dea impresia că suferă profund. Nu ar fi suportat să simtă privirea plină de răutate a fratelui său vitreg ațintită asupra ei, nici pe cele ale celorlalți prezenți la înmormântare. A așteptat în bucătărie până când a auzit ușa de la intrare trântindu-se. Era adâncită în gânduri și nu auzi ușa care se deschise în spatele ei. Simți o mână rece și grea pe umăr, iar când se întoarse, zări privirea caldă a lui Pierre, majordomul veteran al familiei, omul pe care Luiza se bizuise întotdeauna și pe care Maria îl iubea ca pe propriul bunic.
Privirea lui spunea multe: milă, bucurie, tristețe… Nu îl putu descifra ușor.
– Deci, întrebă ea după un timp, care este decizia?
Pierre o strânse cu dragoste la piept, apoi îi dădu drumul și îi spuse:
– Compania e a ta! Felicitări!
Valul de căldură care o cuprinse nu se putea compara cu nimic. Era fericită că bunica sa luase decizia corectă. Își dorea compania mai mult decât orice pe lume, se vedea conducând-o poate și mai mult timp decât Luiza și îi mulțumea în gând celei care făcuse acest lucru posibil.
Bucuria trecu însă când își aminti de „armata” de inamici care încă aștepta în sufragerie. Intră tiptil, dar fu repede observată, căci toți o așteptau pe ea. O cuprinse un val de amețeală, iar în ceața aceea o văzu pe bunica sa, veselă și frumoasă ca întotdeauna, apropiindu-se de ea și spunându-i:
– Lupta abia acum începe, fata mea!

Cristina Mihaela Botîlcă

M-am născut pe 28 aprilie 1997, la miezul nopții, de Paște. Sunt o adoratoare de pisici, lucruri violet, cărți și yoga. Sunt sinceră când spun că mi-aș dori să îmi petrec viața visând, într-un somn adânc. Viața mea funcționează după trei principii: siguranță, stabilitate și romantism. Îmi place să fac cumpărături online și am dezvoltat o enormă satisfacție pentru momentele în care sunt singură și scriu.

Este o adevărată învălmășeală de informații mai sus, nu? Sper că nu v-am amețit. Dar să nu care cumva să credeți că asta e tot…