6,9 pe scara Richter a rulat în cinematografele românești la puțin timp după La La Land, așa încît publicul a avut ocazia unei comparații între cele două producții. Pentru spectatorii care nu sunt amatori ai genului – adică cei care, pe bună dreptate, se întreabă care este rostul trecerii de la dialogul normal între personaje ancorate în realitatea contemporană la triluri și piruete – cele două pelicule sunt binevenite exerciții de ieșire din zona de confort. Filmele au cîteva elemente în comun, așa încît, este imposibil să vorbesc despre unul fără să-l amintesc pe celălalt. În ambele cazuri personajele sunt artiști care luptă pentru supraviețuire în lumea celei mai dure concurențe. Soluțiile la care recurg cei doi regizori-scenariști (Nae Caranfil, respectiv Damian Chazelle), pentru a exprima disperarea eșecului sau nebunia dragostei sunt secvențele de musical, deopotrivă reușite în varianta americană și în cea românească. Așa cum era de așteptat, producția de peste ocean este o feerie, amintind de filmele cu Fred Astaire și Gene Kelly, cea autohtonă este o comedie cu substrat melancolic, formulă specifică cinematografiei din estul european.
La La Land este o experiență estetică amețitoare, un regal de sunet, mișcare și culoare. Ce-i drept, îi lipsește profunzimea, personajele sunt bidimensionale, scenariul este un clișeu pe care Hollywood-ul l-a epuizat în epoca de aur a musical-ului. Desigur, nimeni nu se aștepta de la un musical să scormonească adînc în miezul existențial al spectatorului, așa încît, firul epic fiind previzibil, privitorul nu își bate capul cu intriga și se bucură de frumusețe. La La Land este frumusețe pură, așa cum sunt nuferii lui Monet și pătratele colorate ale lui Mondrian. Muzica este personaj principal alături de Mia (Emma Stone), actrița debutantă și de Sebastian (Ryan Gosling), muzicianul îndrăgostit de jazz. Muzica le este alături în momentele dificile, atunci cînd își sărbătoresc victoriile și atunci cînd întîlnesc marea dragoste. Coloana sonoră este unul dintre cele mai impresionante atuuri ale filmului.
Finalul surprinde prin nota de melancolie care aduce spectatorul cu picioarele pe pămînt. Se pare că alegerea dureroasă între carieră și dragoste este o realitate chiar și în feeriile hollywood-iene. Nostalgia din ochii imenși ai Emmei Stone și suferința de pe chipul lui Ryan Gosling din ultima scenă compensează lipsa de substanță de pînă atunci.
Tînărul cineast american Damian Chazelle (32 de ani) este regizorul și scenaristul filmului Whiplash, revelația anului 2014, nominalizat la Oscar și la premiile BAFTA pentru scenariu. La La Land a cîștigat deja tot ce se putea cîștiga la Golden Globes și are o listă impesionantă de nominalizări la Oscar.
Cu totul altfel stă situația în musicalul lui Caranfil, populat de personaje reale, care evoluează în spațiile claustrofobe ale locuințelor bucureștene, aflate sub permanenta amenințare a marelui cutremur – cel care ar dărîma locuințele sau cel care ar distruge relațiile dintre oameni. Aici muzica erupe doar în momentele de tensiune cînd Tony (Laurențiu Bănescu), personajul principal, se află în culmea disperării. Tony este actor, iar viața lui este sufocată de evenimente copleșitoare și obsesii, așa că, pentru a-și împărtăși trăirile intense, recurge la muzică.
Caranfil este un maestru al surprizelor, și, ca în toate filmele lui, acestea se țin lanț. Nimic nu este ceea ce pare a fi și aici se află, de altfel, sursa umorului său unic. Toți cei care participă la răsturnările de situații sunt personaje credibile, bine conturate, iar jocul actorilor este excelent. Personajul tatălui (Teodor Corban), apărut pe nepusă masă, este construit dintr-o țesătură de minciuni uimitoare și în același timp credibile, căci, spectatorii sunt seduși de bătrînul șarlatan carismatic, așa cum i se întîmplă și fiului său. “Minte cum respiră, mai des decît respiră”, spune fiul bulversat de comportamentul părintelui iresponsabil. Domnul Relu (Alexandru Papadopol), escrocul imobiliar, surprinde prin empatia față de femeia depresivă și vulnerabilă. Probabil cea mai mare supriză este tînăra blondă, aparent naivă, pe care o disprețuim cu toții, spectatori și personaje deopotrivă, pentru comportamentul imoral. Aceasta, însă, se dovedește a fi matură, inteligentă, o studentă eminentă, cîștigătoare a unei burse prestigioase.
Nae Caranfil pare să dețină rețeta ideală care îi mulțumește atît pe spectatorii rasfățați de inepuizabila ofertă americană cît și pe sofisticații consumatori de film european. A semnat șapte filme în postura de regizor și scenarist, primite cu entuziasm de public și de critici, în egală măsură: E pericoloso sporgersi (1993), Asfalt tango (1995), Dolce far niente (1999), Filantropica (2001), Restul e tăcere (2008), Closer To The Moon (2014), 6,9 pe scara Richter (2016).
Foarte curios sa vad 6,9 pe scara Richter.
Restul e tacere e filmul lui de suflet despre care spune asa „E un scenariu pe care l-am scris in 1988, am parasit Romania, m-am instalat la Bruxelles. Si acolo, intr-un fel de camaruta foarte mica si plina de echipament video, am inceput sa scriu acest scenariu pe care il aveam in cap mai demult, dar n-avusesem niciodata curajul sa incep sa-l scriu. Ca tanar exilat, sa spun asa, trebuia sa fac ceva, sa-mi adun curajul si sa fac ceva important. Si atunci am inceput sa scriu acest scenariu si sa-mi reinventez Romania in care as fi vrut sa ma nasc si in care as fi vrut sa fiu cineast.”
La La Land nu mi s-a parut cliseic, se „simte” diferit de un film cu Fraid Astaire