De multă vreme doream să fac o recenzie acestei cărți, complet anonimă, așa cum pare complet anonimă și autoarea, maghiară, despre care aflu de pe Wikipedia că a fost profesoară de literatură, redactor-reporter TV (la TVR) și radio la București, cu multe cărți editate în capitală la Kriterion apoi, din 2001, după fondarea revistei literare independente Irodalmi Jelen în Arad, de altfel și tipografie, a publicat o serie de opere acolo, una dintre ele fiind tradusă și la Curtea Veche, destul de recent, cu titlul La minut (Kik és Mik ügyei).
Totuși, cartea pe care vreau să v-o prezint aici este o colecție de povestiri, proză și mai scurtă și mai lungă, care vedea lumina tiparului la Cartea Românească, în 1981. Povestea descoperirii ei e simplă. Treci în Iași prin fața unui anticariat care are expus într-un colț întunecos un coș cu mai multe cărți la ocazie: un leu cartea. Iei de acolo ce ți se pare interesant. Aleg Natură moartă cu mărunțiș. Și nu se dovedește deloc o alegere proastă, chiar dacă inițial nu reușesc să îi pătrund bine misterele, să apreciez cartea pentru ceea ce este, după o recitire recentă îmi dau seama că am subevaluat-o, și că ar merita un loc mai ”de cinste” printre celelalte cărți din biblioteca mea. De fapt, ceea ce m-a făcut să o consider o carte bună a fost o altă descoperire, cea a nobelului literar Alice Munro.
La fel ca Munro, Ferencz Zsuzsanna ne spune povești din realitatea imediată, factuală, în care personaje normale se mută de colo-colo, interacționând cu lumea lor și lumea altora, rezolvându-și (sau nu) problemele. Avem proze statice, în care personajele își amintesc, la rece, întâmplări petrecute în trecut, trăgând în prezent concluziile sau dinamice, cu protagoniști vorbind despre ei la persoana întâi, la timpul prezent, în timp ce acțiunea se desfășoară. Diferența stă în faptul că nuvelele sau prozele din Natură moartă sunt toate diferite între ele. Autoarea experimentează o multitudine de mijloace expresive, alcătuiește un varieteu literar în interiorul căruia te pierzi și te regăsești continuu, iar când ți se pare că ai regăsit ideea centrală, iarăși te rătăcești de ea, ca de un animal nestatornic, pe cărările întortocheate ale vreunei liste de cumpărături (Însemnări pe un petic de hârtie), înșiruiri de convorbiri telefonice (Pentru cine sună telefonul) ori unei relatări care se întinde, punctual, pe parcursul a douăzeci și cinci de ani (Ochiuleți, vara-iarna).
Față de proza liniară, așezată a Alicei Munro, aici cititorul trebuie să fie mereu în gardă, pentru a face față provocării. El trebuie să se înarmeze cu atenție sporită, la fiecare detaliu care poate fi speculat, mai ales că elementele-cheie ale interpretării prozei sunt răspândite acolo unde te aștepți mai puțin, deci nu pot fi puse cap la cap imediat, ci doar, mai târziu, poate chiar spre finalul povestirii.
O altă caracteristică a stilului autoarei este ironia. Presărată cam pe oriunde, poate singurul fir roșu din carte, un punct de reper comun, atent cântărită și inteligent construită:
– Mihai – se prezentase, cu trei ani în urmă, la o sindrofie, Mihai.
– Ce fel de Mihai? – întrebase Vera, uluită de asemenea bădărănie. „Auzi, să nu-și spună decât numele mic!”
– Nu există de mai multe feluri. Mihai e unul singur.
(Însemnări pe un petic de hârtie)
Stau și-mi aștept rândul la casă. Coșulețul din mâna mea e aproape gol. Oamenii se îmbulzesc, trec peste rând, toată lumea se grăbește. Eu nu. Sunt înghiontită, coșurile lor îmi sfâșie brațele. Au cu toții un respingător iz de sărbătoare. Astăzi toată lumea e grăbită. Eu nu.
E revelion. Pentru mine nu. O mână cu unghii lăcuite dă să împingă un coș înaintea mea.
– Asta nu – o dau și eu în lături – stai și dumneata la coadă, ca toți ceilalți!
(Pa, Gizi!)
Dacă se mai găsește prin anticariate, n-ar trebui să coste foarte mult, vă recomand să o cumpărați și să o citiți. Ar trebui să se potrivească bine cu anotimpul. La gura focului, cu miros de portocală răspândit în casă, cu pisica sau câinele dormindu-vă la picioare, veți citi ceva ce acum nu se mai scrie sau traduce pe la noi – mare păcat. Sau poate sunt eu prea nostalgic.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Foarte interesant… carti bune care au trecut complet neobservate… ce subiect interesant. Origina maghiara ar putea fi explicatia, si dupa cum cu tristete gasesc acum pe wikipidia, a murit in 2010, la Bucuresti. Cine stie daca nu ar fi fost faimoasa in Budapesta.
Am cautat-o pe FB, zic, poate o gasesc si-i cerem dreptul sa publicam o poveste pe Liternautica. Tu sa faci foto-copii la pagini si transcriu eu eu.
Poate tot sa o facem, ca un omagiu adus scriitorului necunoscut. Ca mare diferenta intre soldatul necunoscut si scriitorul necunoscut nu e. Nu cred ca ne da nimeni in judecata pt o fapta buna, nu?
Sunt programe OCR care îți identifică literele, de ajuns să fie foarte vizibile, iar dacă scanez foile așa o să fie. Practic selectezi limba și el îți scoate textul, cu minime greșeli pe care trebuie să le modifici. Dar nu e nevoie să scrii totul. Cred că am putea publica vreo patru pagini, nu? Se găsesc proze scurte care au tocmai vreo 4-5 pagini. Numai că nu avem rubrică de așa ceva…
Ai dreptate, nu avem rubrica pt asa ceva.
Dar stai, mă gândeam că putem să publicăm de pe contul de admin și să adăugăm o steluță, cum punem toate textele care au fost deja tipărite. Vorbesc cu Mihai și văd dacă-i posibil.
Am citit cartea la vremea aparitiei ei, ori 2-3 ani mai tarziu, am gasit-o foarte buna, o pastrez in biblioteca personala de la Bucuresti. Pe autoare am alaturat-o in gand seriei de prozatori optzecisti valorosi, alaturi de Nedelciu, capul de serie, dar si de Adina Keneres. Ma bucur s-o vad redescoperita si intristat sa aflu ca a disparut prematur. Atentia la realitatea imediata si ironia erau atributele comune ale prozei bune de atunci. Proza scurta era genul de proza suprem, ori, cel putin, asa o vedeam eu.
Foarte tare! Am nimerit încă un cititor pe aceeași lungime de undă, care are părerea asta după ce a citit cartea. Bun venit în club! Sper să mai vină câțiva după ce o să publicăm o povestire de acolo.
Superbă recenzie, care chiar te îndeamnă la lectură. Mă întreb dacă autoarea știe despre ea… Nostalgic final, în sensul bun al cuvântului: „La gura focului, cu miros de portocală răspândit în casă, cu pisica sau câinele dormindu-vă la picioare”, și câte însemnătăți și comori nelimitate pot zăcea chiar și în cărțile care costă doar un leu…
Am uitat să precizez, Adrian (a spus-o de fapt mai jos Cornel), autoarea a murit, din păcate, în 2010. Dar cartea ar trebui, după părerea mea, retipărită.
fain.
multam.
slabe sanse sa pun vreodata mina pe ea, dar cine stie? si cum spunea cornel – soldatul necunoscut/scriitorul necunoscut.
si poate mai departe: cititorul necunoscut.
Cu plăcere, Gabi, să dai peste ea și, peste cărți bune nedescoperite în general este perfect întâmplător.