New York City (2)

PRIMA PARTE AICI
Cum am ajuns în cameră primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit pe fereastră. Recepționistul mă lăsase să înțeleg că îmi făcuse favorul de a-mi oferi o cameră nu cu vederea la un perete interior de cărămidă ci spre “munții din New Jersey”. Ca și cum în New Jersey sînt munți, am zis eu încurcat că nu am de gînd să-i dau bacșiș, iar el a răspuns că ba da, în mezozoic cînd se mișcaseră ultima oară plăcile tectonice aici (chiar în fața geamului meu) apăruseră niște denivelări.
Bineînțeles, era un deal de vreo șaizeci de metri altitudine dar un deal cu rocile la vedere. Munte, deal, perete, din punctul meu de vedere dacă nu era vedere la zgîrie norii Manhattan-ului, nu se califica pentru bacșiș. Simplu.
Așa trebuia să-i fi spus indianului dar întotdeauna replicile astea istețe îmi vin doar în scris.
A doua zi cînd m-am trezit cu o grămăjoară de mere aranjate pentru mine pe masă. Porția mea. Soția m-a anunțat că fiecare a primit un număr egal de mere. Hotărîse că nu mai poate trece prin stresul de a traversa granița “ilegal” (cu mere în portbagaj).
Am dat drumul la televizor și m-am bucurat că nimeni nu se grăbea să plece pentru că spre deosebire de canadieni unde nici un post nu mai transmite meciuri de Premier League de șase luni, am văzut că la americani exista unul, NBC Sports, pe care juca live Manchester City cu Wolves. Ca să nu începem ziua rău, am fost lăsat să văd toată repriza a doua: un meci superb cu un rezultat surpriză: Wolves au învins cu 1-0.
Pe la 11:00 am coborît jos, am deschis google maps și l-am pus pe “mers pe jos” și pe găsit autobuze. Așa a stat toată ziua, în palma mea, cam jumate din oraș mergea pe indicații GPS de la telefon și nici naiba nu mai avea hartă. Stația de autobuz era la capătul unor scări metalice care odată escaladate m-au făcut să realizez că “muntele” avea elevația cam de o sută de metri, nu șaizeci cum estimasem.
Ceea ce tot nu-l califica pe receptionist să primească bacșiș.
Nu mai luasem autobuzul de un an de cînd fusesem tot așa, la New York City (scuze, dar m-am dezobișnuit să zic doar “New York” de cînd mi-a zis-o bărbosul de la vamă din prima parte) pentru că în vară, în România, închiriasem mașină iar în Canada tot așa, vorba soacră-mii, “am și uitat cum se dă din picioare ca să mergi pe jos”. Dar, soacră-mea ar fi fost surprinsă, mi-am reaminit instantaneu și am fost plăcut surprins cît de corect pășeam, exact ca pe vremuri.
Autobuzul era arhiplin ceea ce a creat un dublu eveniment: nu numai că după mult timp mergeam cu autobuzul dar mergeam și în picioare! Asta chiar nu-mi amintesc cînd o făcusem ultima oară, dar cu siguranță se traducea în zeci de ani. Geamurile erau acoperite de reclame și hîrtii scrise de mînă pe care zicea “noi spre deosebire de ceilalți ne încăpățînăm să nu urcăm prețul la bilet!” așa că a trebuit să mă uit prin autobuz și așa mi-au căzut ochii pe telefonul din mîna unui negru imens, ras în cap și cu barbă deasă, exact leit cu a recepționistului. Întîi am citit puțin din feed-ul lui de pe FB apoi l-am măsurat din priviri și după ce am evaluat că avea vreo 130 de kilograme, și am căzut de acord cu mine însumi că m-ar fi bătut cu o mînă dacă și-ar fi propus, tot nu mi-am putut dezlipi ochii din telefonul lui – dar măcar nu mă mai hlizeam așa vizibil. Bineînțeles că am și eu ocupația asta de a mă uita la postările “prietenilor” din lista mea (am pus ghilimele deoarece pe unii nici nu-i cunosc) dar niciodată nu realizasem ce caraghios (plin de importanță) arătăm cînd facem asta! Omul se uita la poze și citea cu multă atenție tot felul de mesaje idioate (cum ar fi un tip cu o biblie în mînă cu titlul “niciodată nu e prea tîrziu să citești o Carte!”) apoi trecea la altul, mai jos, și după ce mai evalua foarte atent vreo două cretinisme, avea un moment de remușcare, revenea înapoi la cel cu biblia și-i dădea un like. Din cînd în cînd apărea un cuplu de bătrîni, ba la biserică, ba la masă iar la ăia le dădea mereu like. Am dedus că erau părinții, mai ales că amîndoi erau negri. Într-o poză apărea un negru mai solid ca el, mai ras în cap și cu o barbă și mai deasă care zicea doar “chill, bro” la care eu aș fi dat like măcar de frică dar el a trecut mai departe. La tipe dădea like mai repede decît la tipi, așa că deja îi știam și orientarea sexuală. Eram captivat și cred că nu aș fi coborît din autobuzul ăla dacă nu aș fi ajuns într-un loc unde scaunele se goleau rapid și la început m-am bucurat apoi am realizat că se goleau toate. Era capătul.
Cînd am coborît din autobuz mi s-a părut că mă aflu pe altă planetă.
Așa și era, doar eu și nevastă-mea ce mai eram îmbrăcați ca oamenii. Lîngă mine era o negresă-femeie-pisică de dimensiuni elefantiene, apoi o fată cu păr vopsit negru și ciorapi plasă rupți avea în spate niște aripi de gărgăriță, o grasă imensă era zînă, un tip era rege în colanți, altul samurai cu sabie de carton și tot așa. Nu toți erau tineri. Ne-am luat după ei și așa am ajuns într-o clădire imensă pe care scria ComicCon unde absolut toată lumea avea costume sau erau chiar pictați pe față. Un tip cu alură de sportiv imita pe scările de la intrare replicile unui personaj de film al cărui costum îl purta și-i venea superb. Chiar arăta a superhero. Avea cizme vopsite în argintiu fosforescent, tocuri groase, curea cu cataramă mare și mai ales părul lung, ondulat, probabil dormise cu bigudiuri dar cred că meritase efortul că toate femeile se uitau la el adorator. Am stat acolo cîteva minute și imediat s-a apropiat un tip, arătîndu-mi pe unde e intrarea la eveniment. I-am spus pe un ton fals jignit că nu, eu nu am costum și nici mască: așa arată fața mea în real! Pînă la urmă s-a prins că e o glumă și mi-a spus că nu e obligatoriu să ai costum ca să intri.
Pe la ora două ne întîlneam cu o altă colegă a soției, dar de liceu (cu o seară înainte ne întîlnisem cu o colegă de facultate) dar pînă atunci mai era vreo oră jumate. Am hotărît să mergem pe jos pînă într-un parc care se numea (cred) Washington Memorial la care am ajuns după vreo jumătate de oră de marș forțat. Parcul ăsta era cred nu mai lung de două sute de metri și nu mai lat de o sută și era plin ca o cutie de conserve, pentru că vremea era superbă și toate atracțiile în New York City sînt scumpe pe cînd să stai în parc era încă pe gratis. Am văzut cîțiva care împărțeau flyere “There is no Planet B” dar tipa care mi-a întins unul, cu belciuge în nas și păr violet arăta de puteai să juri că venise de pe planeta aia B care pretindea că nu există. Un domn extrem de bătrîn, cu păr alb și barbă lungă s-a băgat în vorbă și a spus că așa e, cu siguranță nu există o altă opțiune, o “altă” planetă B (doar eu am prins gluma – adică la cum arătau ăia și Pămîntul era tot planetă B, nu mai era Terra). Apoi a venit spre mine și mi-era groază că o să mă întrebe ceva și nu o să știu ce să-i răspund sau cum să mă comport. Arăta exact (dar exact!) cu ultima poză care i s-a făcut lui Lev Tolstoi – care e scriitorul meu favorit din toate timpurile prin urmare înțelegeți de ce mă simțeam așa intimidat. Dar a trecut pe lîngă mine zîmbind un zîmbet general, la toată lumea apoi s-a răsucit făcînd cale întoarsă.
Pe banca de vis-à-vis era un domn într-un maieu portocaliu care ținea mîna întinsă și aștepta cîteva vrăbii să i se așeze în palmă. Nici măcar nu părea că are grăunțe acolo. Ele veneau și i se așezau în palmă apoi se jucau printre degetele lui. Părea ireal. Pe lîngă mine a trecut un tip cu familia, împingea la un cărucior și mai avea un băiețel mai mare. L-a salutat de la distanță pe cel cu păsările: “hey, John!” apoi i-a spus băiatului să nu se ducă pentru că John se enervează foarte tare dacă îi sperii vrăbiile din mînă fără să-i dai bani. În scurt timp am înțeles ce voia să spună. Un tînăr i-a dat o bancnotă omului în maieu portcaliu (nu puteam să văd de cît e), vrăbiile au zburat, tipul s-a dat doi metri în spate să facă poza iar vrăbiile s-au întors în palma lui John parcă special să nu-l facă de rîs și să-și ia fotograful banii înapoi.
Atunci m-am gîndit că sigur culoarea maieului e special aleasă, mereu la fel, pentru ca acele vrăbii să-l poată recunoaște de la distanță și să vină imediat la el. Am continuat să mă gîndesc la una, la alta, exact cum îmi spusese soția într-o zi, că nu ascultă la radio cînd conduce „pentru că gîndurile ei sînt mult mai entertaining”. Exact așa mă simțeam. Tot ce se întîmpla în capul meu era distractiv la culme. Dar cum există și cenzură mă opresc aici.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.