Nightcrawler (2014)

Tocmai am văzut cel mai palpitant (poate şi înfiorător) film al anului 2014 şi simt nevoia să vi-l recomand şi vouă. E vorba despre Nightcrawler, tradus nu foarte inspirat în româneşte drept “Prădător de noapte”. Verbul crawl se traduce prin a se tîrî, iar nightcrawler te face să te gîndeşti la nişte omizi, viermi care ies şi mişună noaptea pentru a se hrăni din resturi. “Tîrîtoare nocturnă” a fi fost mult mai pe aproape, cum o traducere exactă nu există. Am totuşi impresia că există un personaj negativ de desene animate care se numeşte Nightcrawler, lucru care ar explica traducerea, dar în orice caz nu sînt sigur dacă e aşa sau nu.

Este greu să scrii o recenzie fără să dezvălui nimic important din acţiunea filmului, dar exact asta voi încerca în continuare. Nu veţi afla aici nimic mai mult în plus faţă de ce găsiţi în trailerul filmului.

Filmul este făcut de Dan Gilroy, cunoscut probabil pentru ultimul film (al patrulea) din seria Bourne, deci Bourne Legacy – mult mai slab decît celelalte trei şi în care toate fazele de acţiune sînt filmate cu o cameră zdruncinată enervant de tare. Efectiv nu se putea urmări mai nimic şi, sincer, eu am plecat cu dureri de cap de la filmul respectiv. Cu toate că Nightcrawler este deseori filmat în aceeaşi manieră, nu am remarcat nimic exagerat, nimic deranjant de data asta. Filmul urmăreşte ascensiunea unui cameraman amator (şi sociopat) care îşi concentrează toată atenţia şi îşi focalizează toată energia (de care dispune din belşug) pentru a-şi lansa o mică afacere.

Lou Bloom, eroul filmului trăieşte la marginea societăţii, este needucat, fără servici şi fără nici o şansă de a obţine vreunul. Toţi patronii, toţi posibilii angajatori par să fie iritaţi de felul lui de a fi, de a vorbi, la fel ca şi de atitudinea lui cam bizară. Pentru că Lou nu este un tip “după tipare”. Zîmbeşte, dar nu cu un zîmbet obişnuit, vorbeşte – chiar folosind termeni cheie şi cu un limbaj de lemn (de interviu) aproape amuzant de perfect – dar cu prea multă insistenţă… o insistenţă disperată. Cît despre privire… nu spun decît că privirea lui Jake Gyllenhaal din filmul ăsta nu seamănă cu nimic din ce-am văzut eu pînă acum – şi am văzut majoritatea filmelor lui Jake Gyllenhaal. Chiar mă întreb ce fel lentile de contact sau ce machiaj au folosit.

În timp ce conduce noaptea tîrziu pe autostradă, Lou observă maşini de poliţie oprite în dreptul unei maşini avariate. Accidentul tocmai avusese loc şi din curiozitate Lou opreşte şi el. Aşa ia contact pentru prima dată cu un cameraman care lucra noaptea pe cont propriu, filmînd accidente şi scene sîngeroase, filmuleţe pe care le vindea apoi canalelor de ştiri din Los Angeles. Sumele obţinute erau destul de mici, dar tipul se hotărăşte să-şi încerce norocul în direcţia aceasta. Cum o rablă de maşină deja avea iar o cameră de filmat (la mîna a doua) şi-un aparat de ascultat frecvenţa poliţiei nu costau prea mult într-un magazin de amanet, Lou, dornic de acţiune, se postează la pîndă chiar din noaptea următoare. În noua carieră care i se deschide în faţă, Lou devine incredibil de bun, incredibil de repede. Cum va fi asta posibil veţi vedea, dar trebuie luat în considerare faptul că Lou nu este un tip întreg la minte (deşi la prima vedere pare simpatic şi bine intenţionat).

Una din atracţiile filmului stă în faptul că regizorul a păstrat distanţa faţă de viaţa privată a personajului. Nu ştim absolut nimic despre el, de ce este aşa cum este, cine îi sînt părinţii, dacă a avut familie şi aşa mai departe. Dar un lucru este evident: e un singuratic care nu are nici un prieten şi la care singurul motiv al socializării (de formă) este interesul. Mie mi-a plăcut foarte tare felul acesta de prezentare a unui personaj, cumva de la nivelul lui, cumva privind lumea din perspectiva lui, cumva forţîndu-te să devii tot una cu Lou – oricît de imposibil ar părea asta şi oricît de mare ar fi şocul la final… merită să trăieşti acea experienţă. Nightcrawler te face să te gîndeşti uneori la Taxi Driver, alteori la Psycho, dar oricît de dark ar fi, în multe locuri lasă impresia unei comedii. O comedie neagră, bineînţeles.

Pe alocuri, filmul poate fi privit ca o satiră la adresa societăţii, a faptului că am devenit consumatori de ştiri proste, că audienţa e dictată de vulgariate, prostie şi brutaliate, că ştirile gen cele de la ora 5 au şi vor continua să aibe mare audienţă (în ţări precum România şi America). Mai mult, aparatele digitale sînt mai accesibile ca oricînd, ceea ce nu va însemna decît că vom fi din ce în ce mai invadaţi de acest prost gust.

Pe final vă ofer un citat din Lou: “Television news might be something I love aş well aş something I’m good at. And I believe that good things come to those who work their asses off.”

“Ştirile tv reprezintă ceva care îmi place şi în acelaşi timp ceva la care mă pricep. Şi sînt de părere că numai lucruri bune se vor întîmpla celor care îşi rup spatele muncind!”

Notă film: [s3r star=10/10]

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.