”Nimeni nu te poate învăța să scrii” – Interviu cu Gabriel Florin Macsim

Gabriel Florin Macsim s-a născut în Buzău pe 30 aprilie 1977. A absolvit Facultatea de Matematică şi Informatică din cadrul Universităţii Bucureşti în anul 1999. Este profesor de matematică la gimnaziu. A urmat cursuri de creative writing cu Florin Iaru şi a fost unul dintre finaliștii bursei de creație “Prima carte” sub tutela scriitorilor Florin Iaru şi Marius Chivu. Este membru al redacției LiterNautica.
A publicat povestiri în Iocan, TopLitera, LiterNautica și Steaua.
În prezent lucrează la un volum de proză scurtă.

Mulțumesc pentru interviu, Gabriel. Cred că deja știi motivul pentru care te-am selectat în seria mea de interviuri. Nu cunosc nici un alt scriitor de valoarea ta care să aibă în același timp un doctorat în matematică (pentru cititori, absolvit în 2019) și să cînte la chitară într-o formație rock :). Am citit mai multe povestiri de-ale tale și toate mi s-au părut nu numai excelente din punct de vedere al construcției și al vocabularului dar elaborate cu calm, pe pași, cu o precizie de matematician căruia i-au intrat în sînge anii de “ipoteza”, “concluzie”, “demonstrație”. Crezi că te-ajută cu ceva matematica la scris? Cum de predai într-o școală generală cînd ai un doctorat de la Universitatea din București (nu Petrol și Gaze la Ploiești, ca Dancilă)? Te-ai gîndit vreodată să pleci din România avînd în vedere că matematica/informatica e în general la mare căutare în America de Nord, de exemplu?

Și eu îți mulțumesc pentru invitație. Așa cum deja știi este primul meu interviu și mă bucur că tu ești cel care o faci, fiind și printre primele persoane avizate care m-au încurajat să scriu. Înainte de a răspunde întrebărilor aș vrea să fac o precizare: în momentul de față nu mai cânt în nicio trupă. Nu mai cânt de mai bine de cinci ani. Am renunțat pentru a mă dedica mai întâi matematicii (studiilor doctorale) și apoi scrisului. Încă mai am uneori dubii dacă a fost o alegere bună sau nu, dar reacțiile primite de la cititorii avizați, de la cunoscători, mă fac să cred că am ales bine. Oricum, adevărul este că nu eram un chitarist foarte bun. Ca în toate lucrurile pe care le-am încercat de-a lungul timpului, am început târziu, iar pentru a deveni un instrumentist foarte bun e nevoie nu doar de ureche muzicală și sensibilitate, dar și de tehnică. Iar asta nu o poți face la un nivel înalt decât începând de mic. Degeaba ai feelingul dacă trupul, mâna te trădează.
Iar acum să revenim la întrebări. În mod evident reflexul despre care vorbeai, acela de a gândi aproape totul în termeni de “ipoteză”, “concluzie”, “demonstrație”, m-a ajutat enorm. Matematica și literatura nu diferă atât de mult pe cât își imaginează, în general, oamenii. Orice povestire, orice roman este o construcție în care lucrurile trebuie să se înlănțuie în mod logic pe mai multe paliere. Iar dacă nu o faci cum trebuie îl pierzi pe cititor. E vorba de ceea ce spunea cineva despre ce înseamnă o povestire scrisă bine: să nu-i vezi “cusăturile”. Orice abatere de la logica ce stă la baza construcției unei povestiri îi va oferi cititorului locul prin care să evadeze din poveste. În loc să-l ții captiv în universul pe care l-ai creat, îl scapi. Pentru că, de fapt, asta facem ca autori: construim capcane, universuri în care să-i prindem pe cititori. Iar o gândire logică ajută mult în “fabricarea” unei “capcane” cât mai eficiente.
Faptul că predau într-o școală generală, deși am un doctorat în matematică, a devenit un lucru obișnuit pentru mine. Nu mi se mai pare atât de ciudat cum li se pare altora. Am parte de liniștea de care am nevoie pentru cercetare și pentru scris. Și da, m-am gândit de multe ori să plec din țară, dar motivele pentru care nu o fac sunt multe: teama de necunoscut, veșnica neîncredere în forțele proprii, oamenii de aici de care sunt legat într-un fel sau altul, etc. Și în plus găsesc aici (în învățământ și în România) “personaje” atât de multe și de fascinante încât aș putea scrie timp de două vieți.

De fiecare dată cînd vin în România, trec cu mașina prin Buzău în drum spre Focșani și uneori mă opresc să cumpăr cîrnații de Pleșcoi și covrigii de Buzău. Dar nu cred că aș putea trăi într-un oraș atît de mic. Cum te-ai readaptat tu înapoi acolo, după atîția ani petrecuți la studii în București? Viața liniștită de oraș provincial vine în avantajul scrisului?

Da, după mulți ani am ajuns la concluzia că de asta am nevoie, nu neapărat pentru studiu sau pentru scris, ci în general pentru a trăi: liniște. Ca proaspăt student, acum 24 de ani, m-am adaptat greu vieții din București, iar când a venit momentul să mă despart, după 4 ani, de viața agitată din capitală, am avut din nou un șoc. După reîntoarcerea în Buzău, mult timp am avut impresia că nimic în jurul meu nu mișcă, nu evoluează, că totul a rămas și va rămâne cumva încremenit pentru totdeauna, însă timpul mi-a dovedit că mă înșel. Și iată-mă, la aproape 43 de ani, împăcat cu viața liniștită din acest oraș de provincie. Spun “împăcat” nu cu sensul amar al resemnării, ci acela reconfortant al convingerii că asta este exact ceea ce îmi trebuie. Nu neg faptul că mi-ar plăcea să trăiesc altundeva, în altă țară mai civilizată, cu oameni care își fac treaba în mod serios, nu căutând să se păcălească unii pe alții, deschiși la minte, nu atât de refractari în fața noului cum sunt cei de aici, iar dacă o voi face într-o zi, în mod sigur voi alege tot un orășel mic și liniștit. Singurul dezavantaj este că într-un astfel de oraș nu prea găsești cu cine să vorbești despre literatură, iar astfel de discuții au și ele rolul lor în viața cuiva care se ocupă cu așa ceva.

Lucrarea ta de Master în Geometrie sună așa: “Curbura Ricci a unei subvarietăți”. Un pic schimbat, mai că sună ca un excelent titlu de roman: Ricci – o subvarietate a unei curburi” :) În Liftul eu mi-am imaginat că personajul principal al romanului e un tip foarte înzestrat la matematică, un fel de genial dar cam neadaptat și cu probleme serioase de somn. Tu cum ești? Sociabil, retras sau în același timp și sociabil și retras (în funcție de împrejurări și de oamenii din jur)? Te-ai gîndit vreodată să scrii o proză al cărei subiect/intrigă să fie din lumea matematicii? Eu aș fi foarte interesat să citesc așa ceva :)

Bună asta cu titlul de roman. Chiar așa: nu știu dacă există în literatură un roman sau o proză scurtă cu un titlu de genul acesta, dar aș fi și eu curios să citesc așa ceva.
Revenind la întrebarea ta, bănuiesc că deja știi că sunt un tip nu atât de sociabil pe cât aș vrea eu sau pe cât și-ar dori cei din jur. Dar, așa cum ai sugerat și tu, pot fi și una și alta, în funcție de împrejurări și de cei din jur. Problema mea e că aproape niciodată nu eu sunt cel care ia inițiativa într-o discuție. Iar dacă subiectul propus nu mă atrage sau îl consider inutil, nu ai nicio șansă să mă prinzi într-o discuție lungă. Fac tot posibilul să închei cât mai repede posibil.
Referitor la ultima întrebare, da, m-am gândit la o proză care să aibă legătură cu lumea aceasta a matematicii. De fapt, chiar am schițat și pe hârtie și în minte un roman al cărui personaj principal să fie un om din lumea matematicii, însă pentru moment, rămâne doar în faza de proiect.

Din CV-ul tău am aflat care ți-e numărul de telefon, adresa, că ai luat un curs de creație cu Marius Chivu și Florin Iaru dar și că ești membru în redacția Liternautica. Glumesc, asta deja știam :). Mai ai acolo și adresele de email și telefoanele colaboratorilor și îndrumătorilor științifici. Dacă ai face asta în mediul academic din America de Nord cred că ti-ai lua niște bile negre :). Eu vreau să te întreb însă ceva ce nu am aflat nici din CV și nici din blog -dar de acolo mi-a atras curiozitatea citind postarea următoare:
“Câtă nerozie din partea mea să cred că așa ceva îmi va trece vreodată ! Nu! Așa cum am spus-o de atâtea ori, rană asta nu se va închide nicicând. Și stau și mă întreb noaptea, ore în șir, cu ochii zgaiti în tavan: De ce ? Cum să scap de toată durerea asta? Ce să fac ? Încotro s-o apuc ? Oare e posibil să mă înșel și cândva să-mi treacă?… Mi-aș dori enorm să fiu azi lângă ea, dar nu se mai poate. Ea nu cred că și-ar dori. Eu, da. Enorm. Poate că ar trebui să … nu știu.”). Cum ai reușit pînă la urmă să scapi cu bine? :) Poți să improvizezi aici în interviu o mică rețetă de scăpat cu bine din asta?

Oh, Doamne. Ale tinereții valuri. Nici prin cap nu-mi trecea că ai să dai peste asta. Chiar ți-ai făcut temele temeinic. Am încercat acum câțiva ani să șterg complet acel blog, însă nu am reușit. Așa că va rămâne, probabil, peste ani, ca mărturie pentru începuturile mele în ale scrisului (asta a sunat precum replica unui bărbat ajuns la 80 de ani, rememorându-și viața).
Eram tânăr, Taur (evident, și acum tot Taur sunt), iar Taurii se îndrăgostesc repede, intens și des – lumânări cu ardere rapidă. Sincer, în momentul de față nici nu știu la care dintre ele (fostele iubiri) se referă textul respectiv. Cert este că a trecut, așa cum trec toate, iar rețeta e simplă și nu am inventat-o eu: răbdare și muncă. Să cauți să umpli cu ceva acele goluri, cele în care te simți complet pierdut. Ceva din care să nu te trezești cu regrete, cu dureri de cap, înțepături în brațe, zăcând în vreun șanț sau mai știu eu cum. Sunt bune și bețiile uneori, dar atunci când starea de ebrietate devine una permanentă, deja ai alunecat dintr-o problemă în alta, cu mult mai serioasă. Trebuie să cauți ceva care să umple definitiv, nu doar pe moment. Dar oamenii sunt diferiți, iar o rețetă care funcționează pentru mine, poate da greș la altul. A da sfaturi în privința asta mi se pare o dovadă nu doar de trufie, ci și de prostie. Nu poți decât, cel mult, să oferi alternative. Fiecare dintre noi trebuie să-și găsească remediile. Fiecare dintre noi are câte o poveste, iar noi suntem singurii care ne știm povestea completă.

Poți să îmi spui cum ai început să scrii? Ce te-a împins către asta? Ai avut cititori de la început, măcar o persoană?

Exact aceasta a fost una dintre metodele de a trece peste anumite lucruri: scrisul. Scrisul vindecă și asta nu e o noutate. Desigur, unii aleg să vorbească despre problemele lor. Eu am ales scrisul. Iar de scris, scriu de când aveam 10 ani. De atunci am primele amintiri legate de dorința asta. Și, probabil că te va mira, acele amintiri sunt legate nu de proză, ci de poezie. Patru versuri scrise cu creion colorat albastru pe pagina unui atlas de geografie. Ceva legat de toamnă, care trebuia neapărat să rimeze, pentru că așa știam eu că trebuie scrisă poezia. Copil. De-a lungul anilor am avut nenumărate tentative (proză și poezie). Între timp m-am lămurit că nu poezia e domeniul meu, ci proza. Însă niciuna dintre încercările în proză (și au fost multe) nu a fost dusă la bun sfârșit până acum aproape trei ani. Nu, mint: înainte de asta, am terminat o singură povestire, al cărei titlu încă mi se pare foarte bun: “Caii mor numai duminica”. Povestirea lasă însă mult de dorit, dar intenționez ca la un moment dat să o reiau. De atunci am început să mă iau mai în serios. Știu că nu ești de acord cu cursurile de creative writing, însă pe mine chiar m-au ajutat. Evident, nimeni nu te poate învăța să scrii și aici sunt total de acord cu tine. Talentul îl ai sau nu îl ai. Dar cineva avizat te poate învăța cum să NU scrii. Nu există rețete, dar există lucruri pe care poți învăța să le eviți atunci când scrii, iar eu asta am aflat din acele cursuri. Și faptul că am prins curaj. Iar Florin Iaru, Marius Chivu și tu m-ați ajutat enorm în privința asta și vă sunt recunoscător, având în vedere lipsa de încredere în mine de care sufăr.
Am avut câțiva cititori, prieteni pasionați de literatură, profesori de limba română cărora am îndrăznit să le cer părerea, însă îndoiala a rămas. Așa am ajuns la Florin Iaru. Aveam nevoie de o părere mult mai avizată. Apoi am primit feedbackurile din partea ta și a lui Marius Chivu.

Care consideri că este cea mai bună proză scrisă de tine și de ce?

Greu de spus pentru că multe dintre ele îmi plac. Toate au câte un lucru care îmi place. Unele au pornit ca experiențe personale, altele sunt pură ficțiune. Nu știu să-ți răspund la întrebarea asta. Poate “Cu cs, nu cu x” din mai multe motive – finalul neașteptat, faptul că a pornit de la faza cu morții care votează, veșnica problemă a scrierii numelui meu și faptul că este ficțiune aproape 100%. Poate “Verde-smarald” deoarece e vorba de o experiență personală și traumatizantă. Poate pentru că am reușit să mențin pe tot parcursul ei acea tonalitate extrem de rece, distantă, fără să cad în melodramatism, ceea ce nu e un lucru chiar ușor. Poate pentru că a fost o încercare (reușită, zic eu) de a vindeca o traumă ascunsă aproape treizeci de ani. Sau pentru că am reușit să surprind faptul că și copiii pot fi uneori, în inocența lor, la fel de nemiloși precum adulții.

Mie mi-au plăcut mult cele menționate de tine cît și Foxy Blues pentru că ai acolo interacțiune între multe personaje plus o luptă pentru supremație (între membrii unei formații rock) și totul sună atît de natural.
Ești un prozator puțin cunoscut dar, cred eu, cu un potențial extraordinar de “a confirma”. Cred că nu-ți trebuie decît inspirație în alegerea subiectului și timp de scris. Ai timp de scris? Ce proiecte de viitor ai? Ai nevoie de un agent literar? (ultima e glumă :) )

Poate ar fi o idee chiar bună asta cu agentul literar :)
În momentul de față îmi găsesc cu greu timp de scris. De aceea și sunt inactiv de atâta vreme pe Liternautica. Sunt multe hârtii cu care cei de la minister ne încarcă, inutile, fără vreo finalitate, iar asta îmi răpește mult din timpul liber. Fac tot posibilul ca atunci când mă apuc de scris o nouă proză să mă țin de un program strict: în fiecare seară, la ora opt, mă așez în pat și mă apuc de scris. Uneori poate dura până spre miezul nopții. Dar încerc să mă țin de acest program pe cât posibil pe toată perioada scrierii unei povestiri. Apoi îmi iau liber de la scris 1-2 săptămâni, timp în care doar citesc.
În momentul de față lucrez la volumul de proză scurtă. Scriu la o nouă povestire pe care sper să o poți citi cât mai curând. Ca de obicei, se dovedește a fi mai amplă decât o gândisem inițial, așa că va mai dura până va fi finalizată.
Mai am în plan și un roman (în afară de cel despre care ți-am vorbit mai devreme) care a pornit tot ca o povestire din care au apărut pe parcurs alte trei povestiri. Să zicem că am un rezumat (nu-l pot numi nici proză scurtă, nici roman), undeva în jur de 180000 de caractere și pe care intenționez să-l dezvolt curând într-un roman.

Nu știu dacă ai auzit de Emily Dickinson. Este considerată una dintre cele mai mari poete americane. În 1886 cînd a murit, publicase în jur de zece poezii, restul de 1800 (!) fiind descoperite post mortem. Ce părere ai despre situația actuală? Nu ți se pare că sîntem asaltați de “postacii” de poezii? Iar la revista Iocan au fost publicați pînă acum o sută de scriitori și după cum afirmă Florin Iaru “A avea 100 de scriitori activi în România (…) e încă un ideal. Idealul nostru (și pentru o țară ca România) ar fi cam 1001 de scriitori activi și prezenți pe piața literară.”
De ce trebuie să publicăm în cantități “industriale” sau așa, la grămadă, în batalioane de o mie? Crezi că o Emily Dickinson a zilelor noastre (vreau să zic cineva cu adevărat talentat.. nu unul care poate fi confundat cu alți 1001) ar avea vreo cît de mică șansă să fie descoperită/publicată post mortem?

Da, am auzit de Emily Dickinson, chiar de curând. O prietenă din Italia, mare iubitoare de poezie, mi-a povestit despre ea. Așa cum ți-am spus, o lungă perioadă de timp am fost pasionat de poezie. Încă citesc și îmi face plăcere.
Într-adevăr, există o anumită inflație de “postaci” de poezie, nu neapărat autori, care nu au o educație în privința asta. Nu pretind a fi un fin cunoscător (departe de mine gândul acesta, deși am citit multă poezie), însă unele dintre producțiile postate nu îmi produc decât un zâmbet compătimitor.
Faptul că se publică “industrial” poate fi un lucru bun sau nu. Pe de o parte publicul are posibilitatea de a alege. În mod normal, dacă se publică mult, înseamnă că se și citește mult, ceea ce e un lucru bun, indiferent de calitatea textelor. Cu timpul oamenii se educă, învață să distingă între un text bun și unul slab. De asemenea sunt încurajați și alții să scrie (poate chiar mai bine decât o fac cei aflați deja pe piață), însă există și reversul medaliei, acela ca piața să se umple de producții îndoielnice în care texte foarte bune să se piardă. Însă pentru asta există criticii. Acesta e rolul lor. Din păcate, lucrurile nu stau chiar așa cum ar trebui, iar tu știi, în mod sigur mai bine decât mine, că de ani buni există tabere: una care are cuțitul în mână de atâția ani, în care nu poți accede decât mergând în genunchi și închinându-te mult iubiților conducători, care își împart între ei premiile, celelalte încercând să aducă lucrurile la normal. O normalitate în care criteriul valoric să fie cel prioritar.
Pe de altă parte, este adevărat că într-o piață saturată de producții literare este foarte posibil ca un adevărat talent să treacă neobservat. E unul dintre riscurile despre care vorbeam mai devreme. Teoretic, șanse există întotdeauna ca post-mortem să fii descoperit/publicat (vezi cazul scriitorului american John Fante, redescoperit în anii ’70 de către Charles Bukowski și care se impune drept unul dintre cei mai importanți scriitori americani, dar asta abia după moartea lui). Dar câți au acest noroc? (dacă mai poate fi socotit noroc). Poate că fiecare editură ar trebui să aibă 2-3 oameni extrem de competenți, care să citească absolut tot ce primesc la redacție, nu doar să parcurgă pe sărite manuscrisele. Nu mă pot pronunța în privința aceasta pentru că nu știu cum merg treburile în astfel de cazuri. E doar părerea unui neavizat.

Numele romanului pe care ai fi vrut să-l scrii tu.

Și aici îmi vine greu să răspund. Am trecut prin multe perioade și fiecare a avut câteva cărți pe care mi-aș fi dorit să le fi scris eu. Perioada școlii primare și gimnaziului au stat pentru mine sub semnul romanelor lui Jules Verne, Karl May, iar mai apoi cele ale lui Vlad Mușatescu. Nu știu dacă ai auzit de el. A fost nepotul mult mai celebrului Tudor Mușatescu. Până la vârsta de 15 ani îi citisem toate romanele și îmi amintesc că la un moment dat chiar am încercat să scriu ceva în genul acela. Probabil că ironia fină, autoironia și umorul debordant au fost cele care m-au atras și încă mă atrag atât de mult la cărțile lui. Nu am stat niciodată să analizez cât de bine sunt scrise romanele lui. Le consider plăcerile mele vinovate și atât. Chiar și acum când le citesc, râd cu lacrimi.
Apoi am descoperit “Shogun” și “Changi” ale lui Clavell. Nu știu dacă mi-ar fi plăcut să le fi scris eu, dar atunci mi-au plăcut mult. Au urmat literatura SF și, evident, încercările de a scrie astfel de literatură.
Dacă ar fi să caut câteva romane pe care îmi doresc acum să le fi scris, acestea ar fi în primul rând “Deșertul tătarilor”, apoi “Orbitor”, “Un veac de singurătate”, “Evanghelia după Iisus Cristos”, “Versetele satanice” și “Extrem de tare și incredibil de aproape”. Nu mă pot pronunța în privința lui Roth pentru că, spre rușinea mea, nu am citit niciunul dintre romanele lui, ci doar volumul de povestiri “La revedere, Columbus” și ultimul volum antum “De ce scriem”. Mi-e teamă să mă apuc de citit romanele lui. Probabil încă nu sunt destul de copt sau există acea teamă că un scriitor de talia lui mi-ar inhiba complet dorința de a mai scrie. Poate că sună prostește, dar există de fiecare dată în mine această frică înainte de a citi un autor despre care am auzit lucruri atât de bune.

Mai există dorința aia de a excela la matematică, ca pe vremuri? Olimpiade,
meditații la mate pentru a deveni foarte bun? (nu doar ca să treci clasa :) )

Da, încă mai există. Nu atât de mult ca pe vremea noastră, dar încă e prezentă. Încă mai există copii extrem de isteți, pasionați de matematică, interesați de a excela în domeniul acesta. Problema este că multe dintre problemele date la concursurile din prezent au un nivel de dificultate atât de ridicat, încât ajungi, chiar și ca profesor, să crezi că sunt făcute mai degrabă să descurajeze, nu să descopere talente. În plus, mai sunt copiii din mediul rural care, în majoritate, sunt scoși din cursă din start. Iar aici intervine o altă problemă care mă frământă de ceva vreme. A susține în continuare ideea că sistemul de învățământ românesc actual chiar oferă elevilor egalitate de șanse este o aberație la fel de mare precum cea a faptului că pământul este plat. În mod cert există copii isteți și interesați (nu doar de matematică, ci și de literatură, biologie, fizică, chimie, istorie sau geografie) și în școli din sate pierdute de lume, dar șansele lor sunt cu mult sub cele ale unui copil dintr-o școală aflată în centrul unui oraș mare. A forța, de exemplu, 10-12 copii (cam atât găsești în total la gimnaziu, la toți cei patru ani de studii, într-o astfel de școală) cu vârste cuprinse între 10 și 14 ani să învețe la simultan, înseamnă în primul rând încălcarea dreptului la educație, și asta doar din niște considerente financiare meschine. Nu poți face astfel de calcule când vine vorba de educație. Nu ai dreptul să faci astfel de calcule. Nu ai dreptul să-ți aranjezi bugetul (ca să nu zic buzunarul) pe spatele unor copii care au avut nenorocul să se nască în zone izolate, cu populație redusă. Copiii nu sunt animale în fermă ca să faci finanțare per capital. Probabil în mintea celor care decid astfel de lucruri expresia “pe cap de vită furajată” capătă un înțeles cât se poate de serios. Nu poți face asta atât timp cât vrei și ceri calitate. Ai un singur elev la o clasă? N-ar trebui să fie nicio problemă. Fă tot posibilul să nu-i lipsească nimic, să aibă parte de aceleași condiții ca toți ceilalți. Altfel e discriminare. Investește masiv astfel încât să reușești să atragi tineri absolvenți capabili, nu tot soiul de personaje care s-au refugiat în acest domeniu pentru că nu știu să facă nimic, pentru că veniturile soțului sau soției le-ar permite să stea acasă dar se plictisesc și atunci aleg să-și petreacă timpul făcând ceva pentru care nu au chemare, pentru că trebuie la bătrânețe să-și ia o pensie (chiar și mizeră cum e ea) sau pentru că aici e cald și bine și sigur atât timp cât ești cât de cât zdravăn la cap. Țările cu apă caldă și săpun au înțeles de mult acest lucru și chiar au făcut ceva în privința asta. La noi nu a existat în ultimii 30 de ani ceva coerent. Fiecare ministru a venit chitit să schimbe ceva. Fiecare a venit cu nevoia impetuoasă de a-și pune amprenta într-un fel sau altul, precum un câine îmboldit de impulsul de a-și marca teritoriul. Pentru că dacă e să judecăm drept, cu mici excepții, cam asta au făcut: s-au pișat pe el de învățământ. De ce? Probabil au fost conștienți că acela e momentul în care se pot face remarcați cumva după o viață petrecută în anonimat, iar aceasta era singura modalitate de a o face. Dar asta e o altă poveste despre care poate vom vorbi altădată.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.