Nu, eu nu sînt personajul meu

E măgulitor pentru un scriitor să fie confundat cu personajul creat de el. Cînd mi se întîmplă, aproape că am pornirea să nu îl contrazic pe cel care face confuzia. E o confirmare a reușitei. Povestea a fost bine scrisă. Cadrul, personajele, dialogurile și mai ales tonul povestirii au creat un univers credibil, atît de credibil încît naratorul s-a suprapus peste tine. E ușor să păcălești niște copii cu basme născocite dar nu la fel de ușor să duci de nas persoane adulte. Și totuși, într-un fel, acesta este jobul scriitorului.

Cînd cititorii cred că ceea ce citesc e adevărat și pun întrebări naive confirmînd confuzia, scriitorul are două opțiuni: să tragă o linie de demarcație între realitate și ficțiune lămurind lucrurile sau, dimpotrivă, să lase cititorii în acea stare de plăcută ignoranță în care se găsesc.

Nu cred că un scriitor care alege opțiunea a doua poate fi catalogat drept ipocrit sau impostor. Daniel Defoe pretinde că Robinson Crusoe e poveste adevărată și, sînt convins, nu ar fi recunoscut niciodată că e ficțiune dacă nu ar fi fost confruntat. Scriitorul poate fi prins în propria vrajă a propriei povești.

Atît cititorul cît și scriitorul cunosc faptul că romanele nu sînt pe deplin reale dar nici pe deplin imaginate. Întotdeauna prozatorul folosește fapte pe care le-a trăit, dar în ce măsură au fost ele „alterate” și modificate, rămîne o necunoscută numai de el știută. Cititorul știe că măcar ceva din ceea ce citește s-a întîmplat în realitate și nu-și poate opri pornirea de a se întreba din cînd în cînd oare acest lucru chiar așa s-o fi întîmplat?

Cititorul foarte naiv va fi tentat să creadă că tot ceea ce citește e adevărat și la fel, ne putem gîndi că un scriitor visător va începe să creadă în realitatea propriei povești. La urma urmei dacă, să zicem, în trecutul său îndepărtat a existat o mare iubire neîmpărtășită iar în proză alege să modifice finalul trist, astfel încît personajul creat după chipul și asemănarea lui obține satisfacție (iubire și plăcere) iar ceea ce a scris e mult mai atrăgător decît ceea ce s-a petrecut în trecut – cine sîntem noi să-l judecăm pe acel scriitor care se minte pe el însuși acceptînd ficțiunea lui realității?

Nu știu alții cum sînt dar eu, ca cititor, în cazul unei cărți bune, simt o plăcere a lecturii care se resfrînge în direcția cercetării despre scriitor sau despre acel anume roman, cum mi s-a întîmplat de curînd citind Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Prefața cărții, povestea tragică a lui Lampedusa care grav bolnav nu apucă să-și vadă singurul roman publicat, scrisorile lui de adio cu rol de testament în care e menționat manuscrisul, peste scrisul pe care îl dă nepotului său spunînd Fii atent: cîinele Bendicò e un personaj foarte important şi aproape că este cheia romanului… – pot spune că toată această metaliteratură este pentru mine la fel de plăcută ca ficțiunea. Probabil pentru că îmi oferă indicii asupra „realității” romanului.

Vorbeam cu un prieten care a citit povestea mea din revista Iocan „Pe Ana Lugojana” și îi povesteam o altă amintire cu acea vecină din poveste și care, bineînțeles, în realitate chiar a existat. Era cu șapte ani mai mare ca mine.

S-a întîmplat atît de demult încît chiar și mie îmi scapă unele detalii.

Eram la sfîrșitul clasei a 12-a și pot să jur că veneam de la meditații, recuperam toată matematica de a 11-a și a 12-a. Cum nu învățasem deloc pînă atunci fără meditații nu aveam mari șanse să intru la facultate. Deci veneam dinspre Balta Albă  unde era capătul metroului și habar nu am de ce treceam prin parcul Titan cînd la umbra unei sălcii am văzut-o pe vecina asta, Daniela, stătea pe un cearșaf cu fetița ei care avea vreo patru ani pe atunci. Ea era în costum de baie. Avea părul lung mereu în coadă și un corp zvelt ca și cum făcea sport (dar nu făcea, din contră, la serviciu avea program greu, muncea în ture). Întotdeuna fuma țigări bune, extra-lungi. Cînd m-a văzut s-a bucurat, pentru că se plictisea: m-a chemat să stau cu ele pe cearșaf, ceea ce am și făcut. Ce nu înțeleg din amintirea asta e cum de m-am dezbrăcat din moment ce sînt pudic și în nici un caz nu aș fi rămas în chiloți. Oare veneam de la ștrandul Titan pe jos și nu de la meditații? Atunci nu eram a 12-a, cum într-a 12-a nu aveam timp de mers la ștrand. Cert e că m-am dezbrăcat și eu și am rămas în slip. Ea mi-a spus că sînt cam slab și să mănînc mai bine dacă vreau să fumez – și mi-a oferit o țigară. Nu am fumat pentru că îmi plăcea să mă dau sportiv. Și tot ca să mă dau sportiv am făcut o fază pe care am făcut-o mai tîrziu și cu altele. Puteam să-mi țin foarte mult respirația, gen un bazin jumate așa că îmi plăcea să sar în apă și să înot cît puteam de mult, apoi încercam să ies cît să iau o gură rapidă de aer, sperînd că persoana cu care sînt nu se uită chiar acolo (mult mai departe decît locul în care plonjasem) apoi a doua oară ieșeam definitiv, complet lipsit de oxigen. Daniela zicea să nu mă bag în apă pentru că e plin de mătasea broaștei și pot să fac vreo boală de piele – la cum arăta apa, plină de verdele ăla, nuferi și alge multe. M-am aruncat cu capul în jos într-un ochi mai curat și am înotat mult de tot cu gîndul la ochii uimiți ai Danielei iar cînd am ieșit depășisem deja zona cu mătasea broaștei. Nu aveam nici un chef să stau în apă unde eram singur, voiam să stau lîngă ea pe cearșaf iar plonjonul fusese doar ca să o impresionez, pentru că așa credeam eu pe vremea aia că se impresionează o femeie. Apa era incredibil de caldă, cred că de la atîta vegetație care acumula căldură precum legumele într-o supă. Am ieșit. Cînd m-am așezat să mă usuc ea mi-a cules niște mătasea broaștei de pe spate. Avea niște unghii mari, sănătoase și roșii. Mi se părea că numai un corp foarte sănătos poate da asemenea unghii.

Am mințit că mă mănîncă un pic pielea și dacă nu ar putea  să mă scarpine iar ea a zis: „Vezi? Deja pare că ai făcut o boală de piele!”

M-am uitat cu coada ochiului la ea cum fuma, mereu îmi plăcea să o observ cum fumează. Avea un fel de a trage din țigară studiat, îngusta ochii mult, expira un pic pe nas (femeile rar fac așa) apoi pe gură rotunjindu-și buzele de obicei rujate.

Cred că am vorbit despre școală și cum de nu e și soțul ei cu ele. Iar ea a spus ceva din care mi-am dat seama că e neglijată și nemulțumită de el.

Am plecat înaintea lor, după ce m-am uscat.

Cînd m-am întîlnit iar cu ea mi-a zis că soțul ei chiar făcuse o urticarie în vara aia de la apa de la ștrand și m-a întrebat eu cum mai sînt.

* * *

După ce am i-am povestit toate astea, prietenul meu m-a întrebat din senin de ce murise Daniela pînă la urmă. Am rămas uimit și i-am spus că în nici un caz nu a murit. A divorțat, e bunică de cîțiva ani și, slavă Domnului, e foarte sănătoasă. Apoi mi-am dat seama că la finalul din „Pe Ana Lugojana”, după mulți ani personajul principal se întîlnește chiar pe strada ce dă numele poveștii cu fostul soț al Danielei și din senin îi dă vestea că ea murise.

Dar nu, în realitate o iubită de-a mea din clasa a 11-a, Adriana, (din Focșani era) blondă, minionă, bună și plină de viață a murit de cancer la sîn de tînără, lăsînd în urmă doi copii mici și un soț, sînt sigur, neconsolat. Nu o să scriu niciodată ceva despre Adriana. Supărarea mea la aflarea acestei vești și-a găsit loc în finalul din „Pe Ana Lugojana” – dar dacă aș scrie, în povestea mea Adriana ar trăi și eu aș fi primul care s-ar forța să creadă că aia e realitatea.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.