Uneori te uiți la o carte și te întrebi: Cum de s-a întâmplat asta? Nu în sensul existențial, filozofic, ci mai degrabă pragmatic: Cum de a trecut de editor? Cum de a primit undă verde? „Nu te găsesc pe nicăieri” de Laura Ionescu e tocmai genul de carte care pare că ar fi trebuit să rămână în notițele personale ale autoarei, poate ca un exercițiu terapeutic, dar nu neapărat pe rafturile librăriilor.
Să ne înțelegem: intenția e nobilă. Autoarea își plânge mama, încearcă să-i imortalizeze amintirea prin cuvinte, să transmită cititorilor durerea, iubirea, golul care rămâne după pierderea unei persoane dragi. Până aici, totul sună bine. Problema e că emoția se diluează undeva între fraze pretențioase, fragmente lipsite de coerență și o dorință vizibilă de a suna mai profund decât ar fi cazul.
Lectura e ca un drum plin de gropi. Uneori dai peste câte un paragraf cu potențial, care pare să spună ceva autentic, dar apoi te trezești că ai aterizat într-un pasaj care sună de parcă a fost extras dintr-un status pseudo-filozofic de pe Instagram. Când o carte despre pierdere reușește să-ți inducă mai multă plictiseală decât empatie, e o problemă.
Personajul mamei, deși ar trebui să fie inima și sufletul acestei povești, se simte ca o umbră vag conturată. O figură care apare sporadic, dar care nu devine niciodată cu adevărat tridimensională. Știi că a existat, știi că e iubită și regretată, dar nu ajungi niciodată să o vezi cu adevărat, să o înțelegi dincolo de cuvintele autoarei. Ai senzația că, oricât de mult ai citi, nu poți pătrunde dincolo de suprafață, ca și cum ai privi un album foto din care lipsesc exact imaginile esențiale.
Problemele nu se opresc aici. Stilul suferă de o auto-importanță care obosește. E genul de scriitură care te face să simți că autorul se admiră puțin prea mult în oglinda literară. Frumusețea unui text vine din autenticitate, din sinceritate, dar aici avem de-a face cu un stil care pare să caute validare la fiecare propoziție. „Uite, vezi ce frumos am spus asta?”
Ritmul e și el un adversar de temut. Narațiunea nu curge lin, ci te trage când într-o direcție, când în alta, fără o claritate a structurii. Ai pagini care par să repete aceleași idei, ai salturi care par să existe doar de dragul unui efect dramatic, dar fără să construiască ceva coerent. Cititorul rămâne prins într-un labirint narativ care nu duce nicăieri, exact ca titlul cărții.
Mai trist e că această carte avea potențial. În mâinile unui scriitor mai atent la echilibrul dintre emoție și execuție, putea deveni un roman memorabil despre doliu și regăsire. Dar, în forma actuală, rămâne o lectură frustrantă, ca o conversație cu cineva care îți spune o poveste tristă, dar într-un mod atât de vag și incoerent încât, în loc să empatizezi, te trezești că te uiți la ceas.
Dacă ești în căutarea unei explorări emoționale autentice, probabil că vei fi dezamăgit. Dacă, în schimb, îți plac cărțile care par să vorbească mult dar spun puțin, atunci poate vei găsi în „Nu te găsesc pe nicăieri” o lectură potrivită. În caz contrar, mai bine recitești ceva scris de cineva care chiar înțelege puterea literaturii.
Nota: 2/5 – o căutare care nu duce nicăieri.
Bibliofil și cinefil împătimit. Uneori scrie despre aceste experiențe.
Lasă un răspuns