Numele altora

Era odată un tip care trăia în lumea lui. Avea prieteni, avea o iubită și trăia alături de restul oamenilor, dar avea o lumea proprie în care era mereu scufundat pe jumătate, fără știrea altora.
Scria povestiri scurte din ceea ce credea el că era punctul de vedere al unei femei mature, pe care le vindea apoi revistelor, iar acestea le publicau la rubrica artistică. Îi ieșeau niște parai în plus din asta. Avea nevoie de câțiva parai în plus. Dar nu se pricepea să își denumească povestirile, așa că i le dădea prietenei sale să le denumească. Ea le citea, le corecta și apoi le boteza. Toate aveau nume foarte … vaginale.
Locuiau împreună într-un apartament cu două camere. Ușa de la intrarea dădea direct în bucătărie, ca majoritatea ușilor de la intrare.
Aveau un copil, dar nu erau căsătoriți. Nu credeau în căsătorie. Nu credeau în nicio instituție impusă de cineva, fie el stat, biserică sau dumnezeu. Aveau propriile lor instituții. Aveau instituția certurilor, care semăna foarte mult cu ploile de vară: certurile erau bruște, scurte, iar apoi se însenina instantaneu. Din cauza asta nu se certau decât pentru lucruri nesemnificative.
Aveau instituția planurilor, care arăta bine, în teorie, dar tot ce făcea era să creeze o a treia lume aflată la mare depărtare de el și de ea. O lume intangibilă, o speranță îndepărtată care îi ținea în viață cu gândul că ar putea deveni realitate la un moment dat.
El era un avocat nepriceput și din cauza asta nu făcea bani. Era complet dezinteresat de orice formă de avuție și prefera să fie avut în alte sensuri. Prefera să își înalțe spiritul în alte moduri decât cățărându-se pe maldăre de bani. Își conducea afacerile dintr-o cămăruță închiriată într-un imobil aproape pustiu din apropierea tribunalului. Avea clienți puțini, pe care îi taxa ieftin pentru că era un om cât de cât corect.
La un moment dat cineva i-a oferit o afacere foarte lucrativă, dar la o mai apropiată inspecție aceasta se dovedise a fi mai apropiată de ilegal decât de legal. El a refuzat. Se pricepea la drept destul de mult încât să își bage singur bețe în roate.
Când iubita lui, mama copilului său, a auzit acest lucru, i-a zâmbit ștrengăresc și a spus:
– Fii atent ce moralitate are ăsta !
Apoi l-a privit cu atenție și i-a spus pe un ton dulce:
– Nu-i nimic. Ai făcut alegerea corectă.
– Așa crezi ? Adică, avem nevoie de bani, dar …
– Dar nu ai putea să trăiești cu gândul că faci ceva pentru care ar putea cineva să vină într-o bună zi, să te ia de gât și să te ducă la tribunal. Te cunosc și știu că dacă ai fi acceptat afacerea, te-ai fi trezit în fiecare dimineață cu gândul ca aceea este ziua când cineva va veni la tine și îți va băga o hârtie sub nas, apoi te va întreba: – Ce e asta ? Iar dacă nu, atunci te-ai fi culcat în fiecare seară cu gândul că în dimineața următoare te vei duce la lucru și atunci va veni cineva la tine și îți va bagă o hârtie sub nas și te va întreba același lucru. Nu ești construit astfel, și nu vei putea accepta niciodată așa ceva. Deci cel mai bun lucru pe care l-ai fi putut face a fost să refuzi.
S-au privit în tăcere, apoi ea a spus:
– Sau poate nu. Poate afacerea asta era genul de chestie de care aveai nevoie ca să îți faci intrarea în lumea celor nedrepți. Poate că asta te-ar fi transformat în omul cinic care trebuie să fii ca să poți trăi decent în lumea asta indecentă.
– Crezi că nu-s destul de cinic ?
– Da, asta cred, a spus ea simplu. – Ai treizeci de ani și un copil, dar tu încă mai suspini pentru fiecare mieunat pe care îl auzi la colțul străzii. Iar ăsta nu e cinism. Tu îți faci griji pentru consecințele faptelor pe care încă nu le-ai săvârșit. Ăsta nu e cinism.
Ea și-a aprins o țigară.
– Azi nu era ziua lui taică-tu ? a întrebat-o el.
– Ba da.
– L-ai sunat ?
– Da. I-am spus că și tu îi urezi „la mulți ani.”
– Și ce a spus ?
– Nimic, a ridicat ea din umeri.
– Păi cum, nici măcar un „mulțumesc” pentru că i-am urat toate cele bune de ziua lui ?
– Dar tu nu i-ai urat așa ceva. I-am spus că ai făcut-o, dar nu ai făcut-o. De ce te aprinzi așa ?
– Nu știu, a râs el, dându-și seama că era inutil.
Au băut câte un pahar de vin, râzând cu gândul la cei pentru care așa începe o seară de scandal, iar apoi au făcut sex pe canapea. Ea a avut orgasm prima, apoi el a ejaculat pe covor. Nu le plăceau prezervativele, dar nu își permiteau un alt copil. Nici o altă canapea.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.