La scurt timp după ce ne-am mutat pe strada Ceahlăului, într-un apartament cu 3 camere de la etajul 1, am căpătat un obicei ciudat. Mă înhăitasem cu copiii din bloc și, deși aveam numai 7 ani, instinctiv m-am adaptat grupului, dintr-o nevoie de apartenență care nici până azi nu mi-a trecut. Așa că ori de câte ori auzeam pe stradă tobele care însoțeau morții la cimitir, dădeam fuga să mă alătur convoiului funerar. În general erau grupuri mici, de câțiva copii, în funcție de cine se nimerea în fața scării la momentul respectiv, dar decizia o lua cel mai mare din grup, care striga:
– Hai, că vine mortu’! Hai să facem bani!
Abandonam orice joc și fugeam în stradă, flancam convoiul mortuar pe partea stângă, că ne era cel mai aproape, continuând să ne înghiontim, să povestim de-ale noastre și chiar să glumim, fără să ne sinchisim de sobrietatea momentului. Eu nu eram foarte vorbăreață și nici palmele peste ceafă nu le savuram, așa că obișnuiam să mă desprind de grup pentru a ajunge la nivelul platformei pe care era întins cel decedat. Încercam să-i disting trăsăturile, să-mi dau seama ce vârstă are, cum a trăit și din ce motive o fi murit. Consideram un semn de respect curiozitatea mea și trăgeam cu urechea la ce povesteau oamenii îndoliați, care totdeauna vorbeau foarte frumos despre cel dus. Evaluam valoarea omului în funcție de numărul celor ce-l însoțeau pe ultimul drum, hainele pe care le purta sau numărul de coroane. Încercam să ghicesc dacă a fost fericit, dacă a fost un om bun sau dimpotrivă, dacă a fost iubit sau doar amăgit, unde lucra, ce-i plăcea să facă în timpul liber. În general acceptam cu o oarecare seninătate neființa, fiindcă în capul meu de copil orice adult trăise suficient de mult. Habar n-aveam pe atunci că niciodată nu e suficient.
La fiecare intersecție monedele erau aruncate într-o parte și alta a defunctului, iar copiii săreau ca niște vrăbiuțe flămânde să ciugulească cât mai mulți bănuți, pe care și-i îndesau în buzunarele pantalonilor de trening. Într-o zi Marius, care era un fel de șef al grupului la cei 10 ani ai lui s-a trezit că are buzunarele rupte și tot măruntul i-a alunecat de-a lungul picioarelor, împrăștiindu-se pe asfalt cu zgomot. Copiii au râs, am râs și eu, dar mai încet, să nu-l supăr. Marius și-a șters nasul cu podul palmei, s-a gândit puțin, apoi s-a descălțat, și-a scos o șosetă din picior și a strâns monedele în ciorapul ăla murdar, pe care l-a purtat ca pe un sac cu cartofi tot drumul.
Cu buzunarele pline, copiii făceau drum întors la ușa cimitirului, se opreau pe o bordură și își evaluau prada. Eu nu mergeam cu ei. Creasem deja o legătură neînțeleasă cu mortul, așa că mergeam până la groapă, ascultam ultimele cuvinte ale preotului, bocitoarele și strigătele celor care refuzau despărțirea. De cele mai multe ori tensiunea aia mă dobora și explodam și eu în lacrimi, în timp ce o rudă a mortului mă consola sau mă trimitea la plimbare. După primele lopeți de pământ aruncate în groapă mă furișam afară din cimitir și mă întorceam acasă prin parc, să economisesc timp. Acasă mama mă lua la rost, că unde am fost, de ce nu m-a văzut în fața scării, dar eu îi spuneam că m-am jucat cu copiii de la blocul vecin, că sunt bine. Asta o liniștea. Apoi mă duceam în camera mea și număram banii, din care îmi luam covrigi calzi, napolitane Dănuț sau mă duceam cu alți puști la Cofetăria Piticot să mâncăm savarine.
Timpul trecea, ajunsesem undeva pe la 10 ani când într-o zi de vară Marius a venit alergând către noi, vreo zece copii cu cheile agățate de gât, care jucam „Țară, țară, vrem ostași!” și a strigat cu o oarecare veselie:
-Hai, că vine mortu’!
Nu mai fusese de ceva timp nicio înmormântare care să treacă pe strada Ceahlăului, așa că am rupt-o la fugă și am ajuns la trotuar înainte ca băiatul cu crucea și muzicienii să fi ajuns la blocul nostru. Am văzut bărbatul îmbrăcat în costum negru trecând nemișcat prin fața noastră, cu frunte spre cer și mâinile încrucișate pe piept. Era un bărbat gras, cu o burtă proeminentă, într-un costum elegant, care stătea la plajă cu ochii închiși. Țin minte că m-am întrebat atunci dacă pielea mortului se bronzează la fel ca a celui viu și mi-am imaginat că va ajunge la groapă cu fața îmbujorată, dacă nu arsă de soare, ceea ce era într-un fel nostim. Ne-am alăturat convoiului tăcuți, probabil din cauza căldurii. La prima intersecție am sărit ca niște roboți să adunăm bănuții, aveam deja o oarecare dexteritate dobândită în anii de exercițiu pe care nu-i consumasem fără sens. Îmi păstrasem obiceiul să îmi imaginez cine fusese mortul, remarcasem că avea multe coroane din flori naturale, ceea ce nu se prea practica, fiindcă erau scumpe. Trebuie să fi fost un director sau așa ceva, un om important.
În ziua aia îmi era extrem de cald și imaginația refuza să colaboreze cu mine, așa că m-am oprit cu observațiile într-un punct incipient, nu mă interesa cum trăise sau murise. Am mers tăcută preț de 3 intersecții. Mergeam cu mâinile înfipte în buzunarele de la pantalonii reiați, care nu erau destul de adânci, fiindcă îmi era frică să nu risipesc tot ce adunasem. Mergeam și, pentru prima dată, în mintea mea încolțise o întrebare: Ce naiba caut eu aici? Cine e omul ăla pentru mine?
M-am uitat în jur și n-am văzut nicio față cunoscută, doar pe Marius, Cerasela, Dan, Ovidiu, Florin zis Ceașcă și sora lui bâlbâită, Lili, care erau undeva în spatele meu și păreau pleoștiți de căldură și lipsiți de vlagă. Am încetinit pașii și i-am lăsat să mă depășească. M-am oprit brusc și am rămas în drum, pe asfaltul fierbinte, urmărind cum convoiul mortuar se depărtează.
M-a trezit un claxon. Am făcut doi pași ca să ajung pe trotuar, am scos mâinile din buzunare cu pumnii plini de monede și le-am aruncat cu un gest teatral în jurul meu. Bănuții s-au rostogolit, s-au învârtit în jurul propriei axe și în cele din urmă s-au oprit în poziția de repaus. M-am scotocit bine în buzunare ca să mă asigur că n-a mai rămas nicio monedă și am pornit spre acasă. Am trecut pe lângă cofetăria Piticot, m-am uitat la vitrine și mi s-a făcut o poftă nebună de-o savarină. Am regretat că n-aveam bani să-mi iau una, dar m-am simțit foarte bine cu ideea că eu, spre deosebire de directorul elegant care se odihnea cu fața la soare, puteam să mă mai bucur de gustul prăjiturii într-un viitor apropiat. Pur și simplu aveam viitor.
Și mai știam, într-un fel voalat, fragmentar și încețoșat, că lucrurile, obiceiurile și oamenii se schimbă. Eram în plin proces de transformare. Iar asta mă umplea cu un fel de bucurie nouă.
Născută în București. A absolvit Facultatea de Geologie din București și este Director la Federația Patronatelor Societăților din Construcții. Este pasionată de dramaturgie, pictură, literatură, actorie și călătorii.
A urmat cursuri de scenarii de film, de actorie și de pictură.
A primit Locul 1 la concursul de dramatugie organizat de Uniunea Teatrală din Moldova – UNITEM – 2022, Locul 1 la Concursul Internațional de creație literară BOGDANIA – secțiunea proză scurtă – 2022, locul 1 la Concursul de proză scurtă organizat de revista „Noi” (Ungaria) – 2000 și a fost finalistă la concursul de scenarii de film de lung-metraj HBO 2009 (cu scenariul „Spirale şi serpentine”).
Expoziţie personală de pictură 2008, 2022 – Bucureşti ; multiple expoziții colective.
Lasă un răspuns