O călătorie metropolitană

Nu știu ce-a fost în capul meu când m-am gândit să mă urc în troleibuz fără să-mi verific abonamentul de călătorii. Sold 0 a piuit aparatul, imediat după ce mi-am scanat cartela, iar troleibuzul o luase deja din loc.
Am încercat să-mi plătesc biletul cu telefonul, urmând indicațiile de pe afișul lipit pe peretele din spatele șoferului. Așa că am trimis un sms cu textul „o călătorie metropolitană” la 7458. Răspunsul a venit după doar câteva secunde: „Eroare la procesarea sms-ului! Nu ai fost taxat suplimentar!”.
Dă-i și coboară, era clar că n-aveam ce căuta în troleul ăla, Dumnezeu avea cu mine alt plan.
Am mers pe jos până la Doamna Ghica, unde mi-am încărcat cartela, după care am luat primul troleibuz oprit în stație.
Erau multe scaune libere, așa că m-am așezat pe un loc random (cum ar zice fiică-mea), din față, apoi mi-am dat seama că stăteam cu spatele la sensul de mers.
N-am vrut să mă mai mișc de-acolo. Din comoditate, din superstiție, pentru că așa am vrut eu.
În troleu era liniște, unii se uitau pe geam la traficul de pe bulevard, cei mai mulți aveau privirea adâncită în telefon. Până la stația Ziduri Moși, când au urcat cei doi.
– Când mergi cu mine, nu bei! Ajungi beat la Tribunal, nu înțelegi? a început ea, dar, cum bărbatul nu i-a răspuns în nici un fel, femeia părea că vorbea cu un personaj imaginar.
În troleibuz mirosea acum ca într-o cârciumă. Oamenii au început să se foiască, de parcă nu mai încăpeau în scaunele lor. Șoferul, în schimb, și-a văzut liniștit de drum, detașat de tot ce se întâmpla în urma lui.
– E frumos ce-ați făcut? a țipat tipa din fața mea, imediat după o frână bruscă.
Pe mâneca ei dreaptă, de la geacă, se întindea o pată lucioasă de bere.
– Ați văzut că am dreptate? Cu ăsta nu se poate, îmi mănâncă zilele, m-am săturat, a sărit să completeze femeia care îl însoțea pe bărbat.
– O să miros a băutură, cum să mă duc așa la birou? Ați văzut ce-ați făcut?
Deși o comisese, bărbatul nu avea de gând să-și ceară scuze, tăcea mâlc și își mângâia doza de bere blondă, ca pe un animal de companie.
Femeia a continuat, fără menajamente, să-l ia la rost, dând din casă despre episoadele lui de beție.
– Alo, alo, unde vă credeți, nu sunteți singuri aici, a intervenit o voce răgușită, apoi situația parcă s-a mai calmat.
O mână săritoare i-a dat tipei din fața mea un pachețel cu șervețele umede.
– Încercați cu astea. Sunt antibacteriene, cu aromă de lămâie.
Ca să îi vină mai ușor, femeia și-a scos geaca. Atunci am observat că, în afară de inele, mai avea și alte bijuterii. Lănțișor cu cruciuliță, cercei, brățări. Toate păreau a fi din aur. În timp ce încerca să acopere mirosul de bere cu parfumul din șervețel, pe chipul femeii se contura încet-încet o undă de resemnare.
Nu știu cum aș fi reacționat dacă eram în locul ei. Am scăpat, poate, pentru că am ales să stau pe scaunul orientat cu spatele spre sensul de mers.
Între timp, cei doi s-au retras lângă ușa din mijloc, parcă pregătiți să coboare la următoarea stație, deși nu cred că asta făcea parte din planul lor.
Făceau asta probabil de jenă pentru tot balamucul pe care-l iscaseră. Sau poate nu se mai simțeau în stare să-și plimbe cearta în troleibuz.
I-am scanat, pe rând, din priviri. El era mai slab și mai înalt decât ea. Pe umărul stâng îi atârna o geantă de laptop, iar tunsoarea îl făcea să pară un mare fan al Împăratului Traian.
– Te rog să nu-mi vorbești așa, nu-i frumos, i-a spus într-un final femeii care nu-l scotea din tâmpit și prost.
Ea purta o jachetă cenușie, care sclipea de jeg, și o pereche de pantaloni bărbătești. Sub căciula tricotată și albă, de mohair, nu i se vedea nici o urmă de păr.
După ce au coborât la Obor, cei doi s-au așezat pe o bancă din stație, despărțiți de aceeași doză de bere.
Ea țipa din ce în ce mai tare la el în timp ce troleibuzul a rămas așa, cu ușile deschise, cât să asiste la toată scena, dar de la distanță. Abia după un minut-două a luat-o din loc și lumea parcă s-a mai liniștit.
– Nu pare nici ea pe treaba ei, a stabilit femeia stropită cu bere.
Și imediat o voce de pe scaunul din spatele meu i-a răspuns:
– Se potrivesc, doamnă, doar sunt împreună.

Emilia Grecu

În 2005, am absolvit Facultatea de Litere, specializarea Comunicare și Relații Publice, din cadrul Universității din București.

Am început să scriu proză scurtă acum trei ani, după ce am urmat câteva ateliere de scriere creativă, organizate de Revista de Povestiri.

Pasiunea pentru scris mi-am descoperit-o în liceu, când frecventam cenaclul literar “Zburătorul”, de la Onești, coordonat atunci de scriitorul Gheorghe Izbășescu.