Privesc în oglindă și în ochii ei nu văd pe nimeni. Sunt goi. Ea sunt eu. Mă cheamă Laura. Laura. Mă cheamă Laura. Continuă să îți repeți ceva până când acel ceva nu mai înseamnă mare lucru. Nu mai înseamnă nimic. Apa curge cu putere în cadă. Aburii se ridică și umezesc faianța. Mă dezbrac și îmi privesc corpul în oglindă. Pistruii de pe față sunt ca niște explozii puternice. Ochii tot goi. Obosiți. Oftez și îmi trec o mână peste umeri, peste sâni. Peste burtă și peste pubisul roșcat. Intru în apă. E fierbinte și îmi arde călcâiele. Apoi îmi arde coapsele, apoi vulva. Mă las pe spate. Sunt singură în casă. E ora 2 dimineața. Mă gândeam să beau ceva, dar am hotărât să încerc să mă sinucid. Nu am nimic de pierdut. Lama de pe marginea cadei așteaptă în liniște, dar linișea aceea e spartă de un sunet. Telefonul meu sună. Închid ochii și încerc să alung sunetul dar nu reușesc. Mă întind după telefon. Număr necunoscut. Deasupra numărului văd data: 19 iulie. Răspund:
– Alo.
Plictisită. Obosită.
– Alo.
O voce de bărbat. Pare tânăr. Are o voce subțire, pare familiară. Dar în orașul ăsta e greu să nu dai peste o voce subțire și familiară.
– Da? Cu cine vorbesc?
Ezită, apoi spune:
– Ăsta e Hot-line-ul Sinucigașilor? Am sunat unde trebuia?
Sincer? Nu.
– Da, zic eu. Cu cine vorbesc? Cum te cheamă?
– Nu vreau să îți spun numele meu real.
– E OK, nu trebuie dacă nu vrei. Cu ce te pot ajuta?
Pauză. Privesc lama de pe margine.
– Te deranjez? Ești ocupată cu altceva? aud vocea lui.
Ușor sarcastică. Pare familiară, dar nu îmi dau seama de unde o știu.
– Nu. Sunt aici! îl asigur.
– Pentru că dacă te deranjez, pot reveni. Dacă o să mai fiu prin preajmă…
Amuzant tipul. Zic:
– Te ascult.
– Nu știu cum se procedează.
– Prima ta încercare de sinucidere?
– Prima fără curaj.
– De aceea m-ai sunat? Să te încurajez?
Nu zice nimic. Reiau:
– Aici încerc să îi fac pe oameni să renunțe, nu să meargă mai departe.
– Vorbim despre viață sau despre moarte?
Foarte amuzant. Pare sigur pe el. Vocea nu îi tremură. Nu ca celorlalți.
Clarific:
– Ideea este să trăiești.
– Chiar dacă nu am pentru ce? Chiar dacă mi-e greu? Chiar dacă e un coșmar?
Mă ia peste picior? Zic:
– În principiu, toți avem pentru ce să trăim. Eu sunt aici să te ajut să îți găsești un punct de sprijin.
Râde amar:
– OK, să încercăm.
– Ai familie? întreb.
– Da. Soție și 6 copii.
– Șase copii? Wow! Ai fost ocupat.
– Nu m-am gândit neapărat că voi face șase. S-a întâmplat.
– Înțeleg. Pari tânăr. Câți ani ai?
– 41.
– Mulți înainte.
– Rămâne de văzut, murmură el.
– Ai dreptate.
– O să încerci să mă convingi că e mai bine să trăiesc pentru cei șase copii decât să mor pentru că sunt egoist?
Ezit.
– Acum că ai spus-o, mi se pare lipsit de ingeniozitate să o mai spun și eu. Ești sigur că nu ai mai făcut asta până acum? întreb eu.
– Din câte îmi amintesc, da, sunt sigur.
Aud clipocitul lichidului și plescăitul buzelor. Bea ceva.
– Ești beat?
– Încă nu.
– Încerci să te îmbeți?
– Nu știu. Nu beau cu un scop. E doar o mișcare pe care o fac să umplu golurile.
– Statistic vorbind, majoritatea sinuciderilor au loc pe fondul consumului de alcool.
Râde:
– Poți să îmi citezi niște cifre?
– Nu le am în față.
– Sunt sigur că asta nu ți se întâmplă prea des.
Zâmbesc. Îmi place de tipul ăsta. E ceva amar în vocea lui, dar încă mai găsește putere să facă glume pe seama celei care trebuie să îl scoată din groapă. Aș vrea să îl salvez. Lumea are nevoie de oameni ca el.
– De ce vrei să te sinucizi?
Aud din nou clipocitul lichidului, apoi își trage nasul și spune:
– Am ajuns la capătul puterilor. Mă simt obosit. Sunt sătul.
– Nu ești primul.
– Nu spun asta.
– Dar ce spui?
Pauză. Își alege cuvintele, o simt.
Zice o voce surprinzător de optimistă:
– Simt mereu cum zilele se repetă. Mă simt prins într-o buclă din care nu pot ieși. Nimic nu merge așa cum ar trebui, și … e doar o zi, o zi foarte lungă și foarte proastă să fiu eu însumi. Mă simt singur în mine și nu pot descifra ceea ce văd în afară. Sunt furios și confuz, aș vrea să mă comport altfel, mă lupt mereu cu mine și pierd. De fiecare dată pierd. Înțelegi ce încerc să îți spun? Are vreun sens toată chestia asta?
Adevărul?
– Da. Înțeleg.
Chiar înțeleg.
El oftează și zice:
– Cine știe, poate mă gândesc prea mult la lucrurile astea …
– Cu toții o facem, la un moment dat.
Liniște. Gândește-te la ceva de spus. El zice:
– Păreai distrasă când am sunat. Iartă-mă dacă m-am purtat urât. Tu ești acolo, la celălalt capăt al telefonului, probabil faci asta ca să câștigi niște bani în plus pentru familia ta, și eu îți arunc cuvintele astea lipsite de respect.
– Nu primesc bani pentru asta.
Oftează:
– Cred că nu e ușor să te încarci în fiecare zi cu problemele de viață și de moarte ale altora.
– Ești drăguț. Nu îți face griji. Nu m-ai deranjat. Ai dreptate, de asta sunt aici, să îi ajut pe cei ca tine.
– Ce făceai când te-am sunat?
Ezit.
– Încercam să mă sinucid.
Pauză.
– De ce?
Tac din gură. Lumina strălucește pe pielea mea. Îi aud din nou vocea:
– Pari tânără. Câți ani ai?
Adevărul.
– 16.
– 16! Ești foarte tânără. Cum te cheamă?
– Laura.
– Laura… Îmi place.
Trage din țigară, suflă fumul afară. Oftează:
– Spune-mi, Laura, cum ai ajuns să faci asta la vârsta de doar 16 ani?
– Nu am ales eu jobul acesta. M-a ales el pe mine.
– Cum s-a întâmplat asta?
– Când s-a publicat anunțul în ziar, au greșit numărul de telefon. Probabil au inversat două cifre, sau au notat greșit una din ele, și au publicat numărul meu de telefon. De atunci mă sună lumea încontinuu.
Râde încet:
– Sunt mulți oameni care te sună?
– Habar nu ai!
– Să fiu al dracu! Înțeleg. De aceea nu primești bani.
– De aceea nu primesc bani.
– Pe lângă asta, oamenii îți răpesc din timpul alocat zilnic sinuciderii.
– Da, ar mai fi și asta.
– Înțeleg. Îmi cer iertare.
– Nu face nimic.
– De ce vrei să te sinucizi, Laura?
Pauză.
Adevărul? Am ascultat destule motive de sinucidere încât să știu că niciunul nu e stupid atunci când te împinge să îți iei viața.
– O dată pe săptămână urc pe dealurile dinspre est și privesc orașul pe întuneric. Mă simt sfâșiată atunci când îi văd luminile licărind. Mă simt mică și mă doare înăuntru. Privesc orașul acesta și mă prăbușesc în mine. Simt cum mă înghite și, ce e mai rău, chiar aș vrea să mă înghită. Are vreun sens ceea ce spun?
– Mai mult decât ai crede.
– Înseamnă că nu suntem singuri niciunul.
Râde blând, apoi mă întreabă:
– Cum vrei să te sinucizi?
Îmi privesc cicatricile de pe mâna stângă. Zic:
– Am o lamă.
– Ești dură.
Impresionat.
– Nu chiar. Apa s-a răcit. Mă gândesc să amân. Tu?
– Nu știu. Am niște somnifere, dar dacă tu te sinucizi cu o lamă, nu pot să ies din scenă ca o pizdă lașă, nu-i așa?
– Depinde ce vrei să creadă lumea despre tine după ce mori, râd eu.
– Asta e cea mai importantă chestie, nu?
Serios.
– Doar dacă îți pasă.
– Ție nu îți pasă? se miră el.
– Nu știu. O să lași un bilet?
– Ce să scriu în el?
– Niște cuvinte alambicate pe care să se chinuie lumea să le descifreze. Nimicuri care să le dea peste cap universul. Niciodată nu m-am gândit să las bilet de adio. Mi se pare prea dramatic.
– Laura, tu ești cea care vrea să își taie venele! râde el.
– Ți se pare că e dramatic să îți tai venele?
– Da, cred că e una dintre cele mai dramatice moduri de a muri.
Nu, nu de a muri, străinule. De a te sinucide.
– Știi multe despre dramă?
– Mă iei peste picior? întreabă el.
– Nu. Chiar vreau să știu.
– Cred că știu la fel de multe despre dramă ca oricare altul.
Se face liniște.
– Nu vrei să îmi spui numele tău?
– Cred că ar fi mai bine dacă nu ți l-aș spune, Laura. Pentru tine.
– Eu sunt cea care trebuie să te protejeze pe tine. De aceea m-ai sunat.
– E ora 3 dimineața, cred că putem face o excepție.
– Am făcut destule excepții în seara asta. Am încălcat destule reguli.
Frustrată.
– Ce reguli ai încălcat, Laura?
– Niciodată nu îmi dau numele.
– De ce nu?
– Nu vreau să mă implic mai mult decât e nevoie. Iar dacă totuși dau un nume, e fals.
Îi ascult respirația. Zic:
– Am citit undeva că dacă te afli într-o anumită stare sufletească atunci când te sinucizi, după moarte vei ajunge un zeu. Ca și cum sinuciderea, dacă o faci cum trebuie, e o cheie spre omnipotență.
– În ce cartea ai citit asta, Laura?
– Nu mai țin minte. Sau poate am văzut-o scrisă pe vreun perete… Nu mai știu.
– Care era starea sufletească de care vorbești?
– Textul nu zicea. Care crezi că ar putea fi starea?
– Habar n-am. Fericire? Extaz? întreabă el și îi pot vedea umerii ridicându-se după fiecare cuvânt.
– Crezi că egoismul naște zei?
– De ce nu? Egoismul poate fi o sămânță foarte puternică.
– Mă gândesc la biletul acela de adio, zic eu.
Aud un chibrit arzând și el suflă fumul de țigară afară:
– Ți-e frică de moartea, Laura?
– Da. Ție?
– Și mie mi-e frică, zice el și vocea îi tremură puțin.
Îl aud cum inspiră aerul și zice:
– Poate ar trebui să lăsăm fiecare câte un bilet. În cazul în care cuiva îi pasă că nu mai suntem.
Resemnat.
– De ce nu i-ar păsa?
Speriată.
– Pentru că suntem singuri. Îți amintești? Orașul acesta ne face să ne simțim singuri. Nu e doar orașul. E lumea întreagă. Oameni care, chiar dacă nu ne cunosc, ne fac să ne simțim singuri în întuneric. Goi pe dinăuntru.
Privesc lama. Strâng din fălci. Aud clipocitul lichidului, suflatul fumului. Zic:
– Da, dar ai spus că înțelegi ce spun!
– Și tu ai spus la fel, Laura.
– Am vorbit serios.
– Știu, oftează el. – Dar nu-i de ajuns.
Îmi văd bătăile inimii vibrând pe sub apa rece și parcă îi aud lacrimile curgând. Zice:
– Laura, trebuie să te las.
– Mai stai un pic!
– Aș vrea să mai stau. Pari o fată de treabă, dar cred că am stat destul.
– Ce ai de gând să faci?
Pauză.
– Alo? Mai ești acolo?
– Da, Laura, sunt aici.
Vreau să îl întreb dacă se va sinucide, dar mi se pare crud să rostesc cuvintele astea. Zic:
– Mă suni și mâine, să mai vorbim?
– Poate, Laura. Poate te sun și mâine.
– O să încerci?
– O să încerc.
– OK. O să aștept telefonul tău. Noapte bună.
– Noapte bună, Laura.
Las telefonul să cadă pe gresie. Am un gust amar în gură.
Dispari aici.
A doua zi Laura a văzut pe o bancă un ziar cu știrea de mai jos tipărită pe prima pagină:
Chester Bennington a fost găsit spânzurat în dimineața zilei de 20 iulie, în casa lui din Palos Verdes, California. În încăpere a fost găsită o sticlă de alcool pe jumătate goală, dar niciun bilet de adio. Urmașii lui Bennington sunt soția sa, Talinda Bentley și cei șase copii.
Vânzările ultimului album Linkin Park au crescut cu 7000% în următoarele 24 de ore.
M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.
Cred ca problema majora e ca te simteai excelent in timp ce scriai la textul asta :)
De exemplu replica „Laura… Îmi place. E un nume frumos, cu rezonanță. Spune-mi, Laura, cum ai ajuns să faci asta la vârsta de doar 16 ani?” nu suna plauzibil, desi am prins ideea (e ca in inceputul filmului The Sea of trees cu Matthew Mcconaughey , nu stiu daca l-ai vazut: unul care vrea sa se sinucida si da peste un altul care faeca tot asta, asa ca salvindu-l pe ala se salveaza pe el) tot dialogul mi se pare fortat.
Adevărul e că simțeam nevoia să scriu dialogul, și aveam o anumită vibrație când am făcut-o. M-am gândit să scriu ceva mai ieșit din tipare. Ceva cu replici mai acide, mai înțepătoare, pentru că altfel ar fi fost ceva patetic, ca toate celelalte conversații pre-sinucidere pe care le-am auzit/citit prin filme și cărți, nu?
Cât despre dialog, l-am recitit după ce am parcurs părerea ta. Nu mi se pare forțat. E doar atipic prin umorul negru de care dau dovada personajele. Tipul – o fi Chester, n-o fi? irelevant, in final – este calm, știe oricum ce urmează să se întâmple. He is just going through the works. Oricum are de gând să se sinucidă. Ea nu îl salvează pentru că el nu se lasă salvat. Iar ea e exact acolo unde se afla și la început. Status-quo-ul nu se schimbă deloc.
Și, în final, toată situația se bazează pe o eroare umană, deci e normal să fie mai insolită.
Oricum, mersi de semn :)
P.S. nu am văzut filmul.
La radio, clar ca aud mai des Linkin Park, ca si Soundgarden ceva mai devreme anul asta, dupa ce s-a sinucis solistul, pina si albumul Madalinei Manole a avut vinzari mari, la scara tarii noastre, imediat dupa ce s-a sinucis in 2010.
„600 de bucăţi ale celui mai nou material discografic „O 9 Mădălina Manole” s-au vândut până ieri în reţeaua Diverta, ceea ce a propulsat albumul nelansat oficial pe prima poziţie în top 10 vânzări, devansându-i pe cel mai bine vânduţi artişti ai momentului – Inna şi Florin Chilian”
600..
pfff, deci pt 600 de exemplare nu m-as sinucide nici de-al naibii, sa fie clar! :)
Nu stiu.. de cind cu 9/11, ISIS si tot restul parca s-au banalizat sinuciderile. Doamne fereste insa sa cunosti pe cineva, atunci se schimba perspectiva. Citeam un studio comparativ pe generatii si comportamente.. generatia celor care sint acum adolescenti au rata sinuciderilor cea mai mare de cind se tin statistici. De trei ori mai mare ca la generatia mea sau pe acolo. Mai multe fete incearca dar mai multi baieti reusesc.
da, e clar că un artist mort se vinde mai bine decât unul vechi. ai noștri nu au fost niciodată în vârful vânzărilor, asta e clar. cine dracu mai cumpără LP-uri în era pirateriilor? mi se pare că la un moment dat chiar au redus numărul de albume pe care trebuia să le vândă un artist pentru o certificare aur/platină. nu mai știu dacă s-a concretizat treaba.
mai multe fete încearcă, mai mulți băieți reușesc – amuzant :)) cred că te fac și pe tine personaj în următoare scenă legată de o convorbire la hot-line-ul sinuciderilor. da, s-au banalizat. toată lumea se întinde după pastile sau după o lamă de ras, sau după un cordon de halat atunci când lumea nu se mai învârte așa cum vor ei. depresia e mai comună decât o răceală. ce să știi să și zici în condițiile astea?
am căutat și pe net inspirație pentru dialog, recunosc, dar nu am găsit nimic. l-am inventat din nimic, și poate de aceea apare ca fiind mai bizar, dar stau în spatele lui la fel de ferm ca atunci când l-am scris. abia spre final m-am gândit să fac aluzie la chester. faza cu cei 6 copii a fost o simplă coincidență :)
Mda, pai vezi? La mine, textul ala cu sinuciderea, tot dialogul e 80 % real. You can’t beat that :) (Vreau sa zic realitatea)