O mică problemă

Andreea aude ușa de la intrare deschizându-se, apoi foșnet de material și sunetul ușii închizându-se la loc. George trece fulgerător prin dreptul livingului și o vede cu coada ochiului. Patinează pe parchet cu pantofii noi și se întoarce. Pașii îi ropotesc spre ea, se apropie de fotoliu, se apleacă și o sărută pe frunte, apoi își îndreaptă spatele și zice, zâmbind:

– Femeie, pregătește-mi o baie!

Ea își ridică sprâncenele și depune pe masă paharul de vin:

– Ce să fac?

– Să-mi pregătești o baie!

Pufnește:

– Ce dracu înseamnă asta?

– Nu știu, dă și tu drumul la apă în cadă.

– Dă-ți singur drumul la apă-n cadă! râde ea și se ridică de pe fotoliul negru.

Își ia paharul gol de pe masă, se ridică și se îndreaptă spre bucătărie. George o urmărește cu mâinile în șolduri:

– Măcar pune niște săruri în apă, ceva!

Femeia se întoarce spre el. În mâna dreaptă ține un tirbușon și în stânga o sticlă încă nedestupată de vin roșu. Râde:

– Mă vezi cu un ecuson în piept? Dă-ți singur drumul apei în cadă și pune-ți singur sărurile-nn apă! Apoi, doar pentru ea: – Ce tupeu are tipul ăsta!

Înșurubează tirbușonul și încearcă să tragă afară dopul, atentă să nu-și păteze rochia, apoi se oprește și îl privește:

– De fapt, nu avem săruri de baie.

Mai trage puțin dopul spre ea, apoi se oprește și îl privește pe bărbat:

– Ce-i prostia asta cu „pregătește-mi o baie”?

El ridică din umeri:

– Mi s-a părut amuzant. Am citit-o azi într-o carte, înainte de un curs, și m-am gândit s-o încerc și eu.

– Ce carte?

– Nu contează. Aia-i o fustă nouă?

Andreea oftează, zâmbește și face o piruetă:

– Îți place?

– Da, arată bine!

Se apropie de ea și o strânge ușor de șolduri. Se privesc așa un timp.

***

Femeia pășește încet, aproape legănat, pe trotuarul de ciment și nu se gândește la nimic. Degetele mâinii drepte țin într-o încleștare lejeră urechile unei poșete stacojii. Trece pe sub firma de neon a unui cinematograf și se oprește. Se rotește pe tocuri și privește vitrina din spatele gardului de metal. Pe cearșaful de mătase falsă sunt așternute ceasuri de diferite feluri, unele rotunde, altele dreptunghiulare. Au brățări de metal șlefuite până la stadiul de oglindă sau curele de piele vopsită maro. Face un pas spre vitrină și își apropie fără să vrea nasul de gard. Un fluierat o scoate din visare. Își îndreaptă spatele și se întoarce fără prea multă prevedere în direcția din care a venit fluieratul. Abia atunci își dă seama că e urmărită. O mașină lungă și galbenă se prelinge de-a lungul trotuarului și nu are nevoie de viteză prea mare pentru a se ține după femeie. Ea grăbește pasul și tocurile țipă din ce în ce mai nervoase pe cimentul alb. Unul dintre bărbații din mașină o fluieră din nou, ceva mai discret de data asta. Ea își întoarce capul din mers și reușește să-l studieze expert în secunda cât o ține curajul să facă contact vizual cu el. E foarte bronzat, poartă o cămașă albă descheiată la primi trei nasturi, iar peste are un sacou albastru și în buzunarul de la piept îi atârnă o batistă galbenă cu picățele roșii. Pe nas are ochelari de soare, deși afară e aproape beznă. Femeia grăbește pasul și își aduce aminte că e supărată. E supărată pe soțul ei, pe George, care a sunat-o în timpul spectacolului să îi spună că nu mai poate ajunge, că a rămas prins într-o ședință și că o va aștepta acasă. Vorbind, l-a auzit cum își aprindea o țigară, a auzit hâsâitul chibritului și apoi pauza aceea cât durează primul fum. Dezamăgită, i-a confirmat că totul era în regulă și că se vor vedea acasă, apoi a închis. Iar acum, incapabilă să oprească un taxi pe bulevardul ăsta nenorocit, pășea agale spre casă și era urmărită de dracu’ știe cine. Mașina galbenă se apropie și mai tare de marginea trotuarului și bărbatul tânăr cu ochelari pe ochi își potolește prietenii din mașină, apoi se lasă peste marginea portierei, în afară, și încearcă să intre în vorbă cu ea. Ea grăbește pasul dar nu reușește să întreacă roțile mașinii. Bărbatul îi oferă diferite sume de bani și îi șoptește obscenități din vârful limbii și câteva imagini foarte grafice i se strecoară pe retină. Se oprește și mașina oprește la rândul ei, chiar în același loc. Se întoarce spre bărbat, ignoră cuvintele celorlați ocupanți ai mașinii legate de fundul și vulva ei, apoi îl amenință pe bărbat că va chema poliția. Ca să adauge puțină greutate cuvintelor își rotește cu furie capul în stânga și apoi în dreapta, dar poliția nu se vede nicăieri. Bărbatul îi urmărește privirea cu interes, apoi se întoarce spre șoferul de lângă el și îi spune ceva. Portiera se deschide brusc și bărbatul cu batista galbenă cu picățele sare afară din mașină și se apropie de ea. Femeia se dă în spate câțiva pași și spatele i se lipește de ușa de tablă ondulată a unui magazin închis de mult. Bărbatul se apropie de ea repede. Ea poate vedea o erecție imensă sub materialul alb al pantalonilor mulați. Își lipește pieptul de al ei, îi strivește sânii. Ea uită să țipe și stă acolo, pur și simplu, și se uită la el, în ochii lui mici și galbeni. Oh, Doamne, îi simte degetele atingându-i brațele, urcând spre umeri ca niște miriapozi umezi și reci. Ochii i se umezesc, dar nu izbucnește în plâns. Simte respirația cu iz picant a bărbatului și îi simte și parfumul înțepător care străbate cei câțiva centimetri care le despart trupurile. El își apropie gura de gura ei fără să țină cont că încă are țigara între dinți. Cineva din mașină strigă ceva ce ea nu înțelege și bărbatul se oprește. Se retrage încet, își linge buzele apoi ridică mâna spre ea cu degetul arătător înainte, ca și cum asta ar trebui să însemne ceva. Apoi se întoarce pe călcâie și intră înapoi în mașină. Femeia își aranjează fusta și continuă în direcția originală. Mașina se mai ține după ea câțiva metri, apoi demarează în trombă și cineva dinăuntrul ei strigă spre cerul nopții:

– Lesbiană nenorocită!

Andreea se oprește și își detensionează umerii, trage aer în piept și rămâne pe loc câteva momente. Tremuratul o cuprinde tot mai tare. Toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă George ar fi fost aici cu ea. Iar acum va merge spre casă și, ca să-i treacă nervii și anxietatea, va da iama în stocul de vin. Iar în timp ce va goli pahar după pahar, se va gândi la asta. La asta și la scrisoarea primită ieri.

***

Pune apa de ceai la fiert. Soarele a răsărit, dar încă nu se vede din cauza ceții. Afară liniștea zumzăie ca un aparat uitat în funcțiune, umplând toate insterstițiile. Liniște interstițială. A învățat cuvântul acesta de la George. El l-a citit într-o carte și a rămas blocat pe el. Înseamnă spațiu liber dintre două piese ale aceluiași sistem. Sau dintre două corpuri aflate unul lângă altul. Se gândește la asta. Ea și George sunt două piese ale aceluiași sistem. Sunt două corpuri aflate unul lângă altul. Un design perfect, autosuficient, care nu mai are nevoie de nimic în plus. Iar fata aceea e interstițială. Există o definiție în dicționar pentru ceea ce face fata aceea. Se ridică în picioare și se apropie de fereastră. Respirația ei fierbinte estompează imaginea din fața ochilor. Își lipește vârful nasului de geam, apoi se retrage. Încearcă să privească prin punctul acela, dar nu vede nimic. Își trece palma peste geam, ștergând norul de abur. Se întoarce pe călcâie, podeaua de sub picioarele ei scârțâie. Pune piciorul drept în fața celui stâng, îl lasă pe acesta în urmă, apoi îl pune pe cel stâng în fața celui drept și se îndreaptă spre camera de lucru. George doarme. Niciodată n-a fost matinal. Se întreabă dacă el se trezește să își bea cafeaua împreună cu fata aceea. Asta înseamnă să fii înșelat. Să ți se ia privilegiile și să fie date altora. Se apropie de biblioteca lui. Rafturi întregi de cărți se ridică deasupra ei ca un tsunami de celuloză care strigă spre ea cu un miliard de cuvinte pe care le cunoaște deși nu le-a citit. Își întinde brațul drept spre unul dintre cotoare. Îl trage afară. Se oprește. Ce face? Caută dovezi. De ce? Are cea mai bună dovadă în posesie, venită direct de la sursă. O scrisoare care îi arde buzunarul din spate al blugilor. Și atunci care e problema. Problema e una de credibilitate. De ce i-ar cădea ei în poală un asemenea indiciu, de ce merită ea, dintre toate femeile trădate, revelația asta? Se simte dezgustător. Nu și-a dat seama că soțul ei se culcă cu altă femeie, iar asta o jignește foarte tare. E prea sedată de grijile zilnice, de cei doi copii, de jobul repetitiv ca să își dea seama că el se gândește la alta în timpul felației de marți seara? Nu au mai făcut sex față în față de ani de zile. Adică, să li se atingă piepturile, să își simtă respirația unul altuia de aproape. Să vorbească unul cu altul și să își șoptească nimicuri de care să se simtă stingheriți în liniștea postcoitală. Îi place s-o ia din spate. Se simte bine să o vadă în genunchi, cu palmele rășchirate pe podea sau pe saltea, expusă, pregătită de abuz. Supusă și împăcată cu treaba asta. Îi simte furia atunci când se împinge în ea, când îi manevrează picioarele ca pe niște manete de macara. Trage cartea afară de tot și o lasă să cadă pe parchet. A citit într-o carte despre săruri de baie. Cu piciorul drept calcă pe paginile desfăcute, șifonându-le. Face doi pași în stânga. Oftează. Ce să caute? Unde să caute? Deschide unul dintre sertarele biroului. Hârtii. Jumătate din ele goale. Oricum, nu îl crede atât de prost încât să țină acasă scrisori de dragoste de la amante. Bilete porcoase în care ea îi pune întrebări stupide sau îi vorbește lasciv despre sex anal. Căcat. Trântește sertarul și îl trage afară pe cel de dedesubt. Un capsator, două pixuri roșii. Un pliant cu reclamă pentru o stagiune de teatru de acum 4 ani. Un toc de ochelari. Îl deschide. E gol. Agrafe de birou împrăștiate într-un colț. Un manual de utilizare pentru un telefon mobil pe care George l-a pierdut într-o drumeție. S-au certat o zi întreagă pe tema asta. Afară era cald și cămașa i s-a lipit de spatele îngust. Ea l-a făcut tâmpit. Seara s-au strâns în brațe și i-a cerut iertare, dar apoi a adăugat că oricum era un tâmpit. El a râs. Trântește sertarul și lemnul scoate un zgomot mai strident decât cel obișnuit, iar asta o face să își ridice privirea speriată spre ușa biroului. Ascultă liniștea câteva secunde. Nimic. Liniștea interstițială. Ce se așteaptă să găsească? Poze? Filmulețe deocheate? Mesaje? Mesaje. Mesajele se află în telefon, iar telefonul se află pe noptiera din dormitor sau în haina cu care a fost îmbrăcat ieri. Coridorul e mai aproape, deci Andreea se îndreptă acolo. Niciun telefon. Materialul se zbate cu sălbăticie în mâinile ei, dar nu găsește niciun telefon. Găsește portofelul, un bilet de tramvai îmboțit – ce caută un bilet de tramvai în haina lui? el merge cu mașina zilnic –, firimituri și o bucată uscată de covrig de pe care au căzut toate semințele de susan. Atât. Trage aer în piept și se îndreaptă spre dormitor. Puțin probabil să poată cerceta telefonul fără să îl trezească pe George, dar va încerca. Din tocul ușii dormitorului scanează expert noptiera. Goală. Plescăie din buze și se întoarce în living. Își ridică mâinile în șolduri și se rotește pe călcâie, cu mintea golită de idei. Și acolo, pe măsuța de cafea e telefonul lui. Se așază pe canapea și își dă părul lent după urechi. Palmele îi sunt umede așa că le șterge de blugi. Răsuflă greu. Ia telefonul în mână și îi apare notificarea de deblocare. Oare îi mai știe PIN-ul? Încearcă o combinație și telefonul i se dezvăluie. Inspiră adânc, expiră adânc. Deci nu l-a schimbat. Nu are nimic de ascuns sau e doar neglijent? Doar stupid? O singură cale de-a afla adevărul. Își scarpină ceafa, apoi aude un zgomot în spatele ei. Se întoarce din șolduri. Ochii îi sunt furioși, plini de teamă, indignată că ar putea fi prinsă încercând să facă dreptate printr-un act nedrept. Nu e nimeni în spatele ei. Privește telefonul pe care l-a ascuns parțial între pernele canapelei. În spațiul interstițial. Oftează. Rușinea i se strecoară în suflet. Ce speră să găsească acolo? A mai avut mai demult gânduri de genul acesta, vise despre infidelitate, coșmaruri hrănite din plictiseală și bunăstare, dar mereu a existat o limită pe care și-a jurat că n-o va încălca. În plus, una e să vadă infidelitatea exprimată de o femeie pe care n-o cunoaște și de care nu îi pasă, și alta să o vadă în cuvintele lui George. Asta ar fi prea aproape, asta ar expune-o unor reacții pe care nu e sigură că și le-ar putea controla. Ține telefonul în mână și se gândește că dacă va face pasul acela, dacă va apăsa pe butonul care deschide mesajele lui George, aceea e o încălcare pe care n-o mai poate lua înapoi, n-o mai poate uita și, în mod ciudat, nu și-o va putea justifica sieși. Apa fierbe și își prepară ceaiul, apoi îl bea stând într-unul dintre fotolii și privind telefonul bărbatului pe măsuța din fața ei.

***

Acum Andreea se gândește la ziua în care a primit scrisoarea. Nu a primit-o acasă, ci direct la birou. Deci cine a trimis-o știe unde lucrează. Și persoana aceea a vrut să fie sigură că scrisoarea ajunge în mâinile ei, și doar ale ei, fără să existe pericolul ca altcineva să o intercepteze. Altcineva cum ar fi copii lor, vreun vecin sau chiar George. A citit scrisoarea de câteva ori pentru că nu îi vine să creadă că e reală. Cine naiba mai scrie scrisori în ziua de azi? Pe de altă parte, cum să și transmiți un asemenea mesaj? Riști multe întâlnindu-te cu persoana în cauză. Ar putea fi o persoană violentă sau volubilă, și lucrurile ar putea degenera. A primit scrisoarea exact în seara aceea în care trebuia să se întâlnească cu George și să meargă împreună la spectacol. Apoi George a anulat întâlnirea, spunând că era ocupat. În seara aceea s-au întâmplat multe așa că nu a avut destul timp să le digere și să vadă imaginea de ansablu. Dar își aduce aminte de scrisoare. Își aduce aminte de șoc. Își aduce aminte că toată ziua n-a fost în stare să își dea seama cum arăta George, parcă toate trăsăturile lui au devenit uitare, incapabile să rețină o culoare sau o formă. Își aduce aminte de trotuarul acela pustiu, de firma de neon de deasupra capului și își aduce aminte de mașina galbenă. Și omul acela. Și-a pus mâinile pe ea. Doamne, și-a pus mâinile pe ea și s-a uitat la ea cu ochii aceia injectați și galbeni de parcă o cunoștea, de parcă o avusese de nenumărate ori și de parcă se aștepta ca ea să cadă în genunchi și să facă ce îi cere, pe bani sau pe gratis. Și mâinile lui, reci și noduroase. Cine știe pe unde au fost mâinile acelea. Pe alte femei. În alte femei. Doamne! Se cutremură. Apoi se gândește că poate, în seara aceea George nu a fost prins cu vreo ședință de catedră – cine dracu’ pune ședințele astea la ora 8 seara? – ci poate era cu ea, cu tipa care a trimis scrisoarea. Încearcă să își aducă aminte dacă în seara aceea el a mirosit diferit, a băutură sau a machiaj și parfum străin. Nu își poate aminti. Încearcă să conjure imagini legate de hainele lui din acea seară. Erau mai șifonate decât de obicei? Erau pătate de substanțe străine? Nu își poate aminti pentru că, în general, nu e prea atentă la cum arată soțul ei atunci când se întoarce acasă. Ce altceva s-a mai întâmplat? Ea era deja amețită de vin și cu nervii la pământ când el a deschis ușa. Și-a pus haina în cui și s-a descălțat, apoi a traversat living-ul salutând-o în mers. S-a dus în bucătărie și a răscolit frigiderul în căutare de hrană. A găsit o caserolă de paste din ziua anterioară și le-a încălzit la microunde. Ea și-a făcut apariția în bucătărie, ținându-se de un pahar de vin pe trei sferturi gol. El i-a zâmbit, apoi a sărutat-o cu oarecare reținere. A întrebat-o cum a fost spectacolul și și-a cerut iertare că a întârziat. I-a lăudat rochia. A mâncat pastele după ce a presărat niște brânză peste ele. Ea îl privea în tot acest timp. Apoi și-a turnat și el un pahar de vin roșu și au ciocnit. Ea nu a rostit niciun cuvânt legat de scrisoare, sau de cealaltă femeie sau de mașina galbenă și bărbații din interiorul ei. Au golit paharele și au urcat la etajul casei. El și-a desfăcut nasturele de sus al cămășii cu o mișcare exersată și și-a desfăcut și cravata maronie. S-a așezat pe marginea patului și și-a dat jos șosetele, apoi și-a scos cămașa din pantaloni și a dat-o de tot jos de pe el. Și-a lepădat și pantalonii și s-a întins pe spate, până la mijlocul patului. A oftat. Andreea l-a privit din tocul ușii în timp ce făcea toate astea. Și-a dat seama că încă ținea paharul gol în mână, așa că a pus paharul pe noptiera din partea ei de pat și s-a apropiat de bărbat. S-a lăsat în genunchi între picioarele bărbatului. Și-a pus palmele pe coapsele lui și tâmpla dreaptă pe abdomenul lui, și au stat așa vreme îndelungată.

***

– E autentică? întrebă Cristina.

– Cum adică?

– Vreau să zic, de unde știi că-i autentică?

– De ce n-ar fi?

– Știu eu, poate cineva vrea să îți facă o farsă.

– Dacă-i o farsă, e una foarte proastă.

– Cam așa-s farsele, tocmai de aia întreb! ridică Cristina din umeri. – Dacă-i o farsă, cred că n-are rost să îți faci atâta sânge rău pentru ea.

– Pare foarte autentică.

– Multe lucruri par autentice. Eu întreb dacă chiar este.

– Da. Este. Mie așa îmi pare.

– De ce?

– Detaliile pe care le dă. Chestii pe care n-ar putea să le știe decât dacă chiar s-ar culca cu George.

– Cum ar fi?

Andreea o privește pe sub sprâncene. Cristina insistă:

– Pot să citesc și eu? Doar de curiozitate! adaugă repede. N-am văzut niciodată o scrisoare de genul ăsta!

Andreea oftează:

– OK. Dar nu sufli o vorbă nimănui, ne-am înțeles?

– Da, clar! zice Cristina cu ochii lacomi.

– Adică nimănui. Dacă cineva îți pune mâna pe o plită fierbinte, spui orice altceva.

– Da, mă! râde Cristina. – Hai, dă-o-ncoace!

Ia foaia și începe să o citească.

De obicei scrisorile încep cu „Dragă…”, dar ceva îmi spune că ar fi lipsit de tact să încep scrisoarea aceasta astfel. Așa că, iartă-mi omisiunea.

Nu am mai făcut asta niciodată.

Recunosc faptul că îmi tremură ușor mâna scriind aceste cuvinte. Asta nu e prima pagină pe care ți-o scriu.

Nu fac asta ca să te rănesc. Vreau să fie înțelegi asta de la început. O fac pentru că cred că ar trebui să știi ce se întâmplă. Nu cred că știi. Eu și soțul tău avem o aventură relație. Începutul nostru e nelr neclar. Dacă m-ai întreba cum s-a întâmplat nu cred că aș putea să îți reproduc evenimentele. Nu îmi amintesc cu adevărat. Ți-aș spune probabil o poveste pe care mi-o închipui. Cred că nici el nu are o idee prea clară. L-am întrebat dacă a mai făcut asta vreodată. Mi-a spus că nu. Îl cred.

Mă gândesc la tine. Sună ciudat, dar e cel puțin la fel de adevărat. Mă gândesc la tine când sunt cu el. Când flirtăm seara, într-un pub, când mă atinge și când ne ținem de mână. Mă gândesc la tine când îi ling semnul acela purpuriu în formă de Madagascar sau când e înăuntrul meu.

Nu mă cunoști, nu știi cum arăt, dar Eu știu cum arăți tu. Într-o zi am trecut pe lângă tine, pe stradă. Mergeai la cumpărături. Știu asta pentru că te-am urmărit. Eram curioasă ce face soția lui, cu ce se ocupă ea. Ce fel de femeie e ea. Purtai o rochie galbenă și o cămașă albastră cu dungi albe. Teniși albi în picioare. Foarte cochetă. Ai intrat în supermarketul de la intersecția Lalelelor cu Verdi. Te-am urmărit. Ai fost la raftul cu paste făinoase, apoi la raionul de fructe și legume. Ai cumpărat avocado și morcovi. Te-ai uitat la caserolele cu zmeură timp de 5 minute, și în final n-ai ales nimic de acolo. Apoi te-ai dus la raftul cu detergenți. În drum spre ieșire te-ai oprit din nou la fructe și legume și ai luat caserola aia cu zmeură. Apoi ai plătit și ai plecat spre casă. Păreai ușoară. Aveai pasul ușor, lipsit de griji.

Am ajuns acasă, am băut un pahar de vin și am plâns. Asta mă așteaptă și pe mine? Căsătorie, copii, casă, cumpărături? Mi se pare banal. Frumos și banal. Genul de viață în care te pierzi, în care te scufunzi. Genul de viață care te sufocă fără să îți dai seama. Apoi m-am întâlnit cu el. Am stat de vorbă. Nu i-am spus că te-am urmărit. Nu știu ce ar spune cum ar reacționa dacă ar știi că am făcut asta.

Când ne băgăm în pat mă face să mă simt specială. Uneori. Alteori mă simt ca fantoma unei curve. Apoi mă simt goală pe dinăuntru. Nu știu cât va dura legătura dintre noi. Nu vreau să se încheie. Îmi place. Dacă se va încheia, va fi doar pentru că el își dorește asta. Nu îndrăznesc să îl întreb cât crede că vom mai fi împreună. În general nu discutăm despre voi doi. Evit să deschid subiectul.

Îmi pare rău. Iartă-mă. Și iartă-l și pe el.

Cristina își strange buzele, lasă foaia să îi cadă în poală și întreabă:

– OK. Ce e – ochii îi cad pe foaie și caută printre rânduri, apoi zice – „semnul în formă de Madagascar”?

Andreea își linge buzele. Zice:

– Un semn de naștere pe care îl are George.

– Unde? E pe spate, sau… ?

– Pe spate?

– Da, pe spate.

– Nu, nu-i pe spate!

– Atunci unde e?

– E pe fucking pula lui! scrâșnește Andreea.

– Ah. OK.

Privirea îi rătăcește prin încăpere, lasă să moară stinghereală. Foaia cade din nou în poala Cristinei. Andreea plescăie din buze și se lasă pe spătarul scaunului. Pieptul i se mișcă repede. Zice:

– Mda.

Cristina își umflă obrajii, apoi oftează:

– Păi… da. Pare autentică. Și tânără.

– Și politicoasă.

– Da.

– Și poetică.

– Și aia, zice Andreea, din inerție, apoi tace.

– Îmi place candoarea ei, zice Cristina.

Atinsă într-un punct sensibil, Andreea îi smulge scrisoarea:

– Hai să nu ne împrietenim cu ea prea tare. Se fute cu George!

– OK. Corect.

Stau în liniște. Andreea zice:

– Știi ce mi se pare ciudat?

– Ce anume?

– N-ai observant tonul?

– Ce ton?

– Tonul în care e scrisă scrisoarea.

Cristina întinde mâna spre foaia aflată pe masa. Ceasul i se rotește pe încheietura subțire.

– Nu e scrisă ca să îmi facă în ciudă.

– De ce ar fi scrisă ca să îți facă în ciudă? întreabă Cristina.

– Nu știu. Mereu am crezut că cineva care scrie genul ăsta de scrisori le face ca să se răzbune.

– De ce s-ar răzbuna? Doar are ceea ce vrea.

– De ce crezi asta?

– E tânără, liberă, și-o trage cu…

– De ce crezi că e tânără? o întrerupe Andreea.

– Păi… nu cred că George s-ar încurca cu una bătrână. Vreau să zic, asta-i faza cu amantele. Trebuie să fie ceva ce nevestele nu-s.

– Și singura chestie care eu nu-s e „tânără”?

– Păi… da.

– Drăguț din partea ta.

– Cu plăcere.

– Și crezi că are tot ce vrea?

– Da.

– Poate vrea mai mult.

– Și tu îi stai în cale?

– Ceva de genul.

Cristina scanează foaia în tăcere. Andreea zice:

– Am citit-o de o sută de ori, cred. Nu se simte laudă în tonul ei. Chestia asta e… doar o notă informativă. Un memo. Nimic mai mult.

Cristina recitește textul, apoi se lasă pe spate:

– Așa-i.

– Știu.

Cristina întreabă:

– Cum se comportă cu tine?

– Sincer? Foarte bine.

Cristina ridică sprâncenele. Andreea continuă:

– Aș îndrăzni să spun că se poartă cu mine mai bine decât se purta acum două săptămâni, înainte să primesc scrisoarea.

– Hm. I-ai spus de scrisoare?

– Nu.

– O fi aflat de altundeva?

– De unde altundeva?

– I-o fi spus tipa că ți-a scris?

Andreea cântărește cuvintele, ideea din spatele lor, apoi declară:

– Nu cred. Nu.

– Pari foarte sigură.

– Îl cunosc.

Cristina scapă un zâmbet.

– Vreau să zic că îi cunosc reacțiile. Știu cum reacționează când e trădat.

– Oricum ar reacționa, probabil nu o ia atât de bine ca tine, oftează Cristina.

– Ce vrei să fac? Hm?

– Nu știu, nu zic să faci nimic anume, dar… mi se pare că ești prea calmă.

– Nu-mi place să zgândăresc căcatul dacă nu am motive reale.

Cristina apucă hârtia plină de cuvinte și o flutură deasupra măsuței de cafea:

– Mie chestia asta mi se pare destul de reală.

Andreea i-o smulge din mână cu un gest nervos, de parcă femeia ar fi fluturat în public o pereche de chiloți murdari.

– Nu vreau să fac așa ceva. Când îl pui pe om în fața unei chestii de genul ăsta, reacțiile pot fi ciudate.

– Crezi că ar deveni violent? întreabă Cristina precaută.

– George? Nu, râde Andreea. Mai degrabă aș crede că mă înșală.

– Atunci de ce nu-l confrunți?

– Aștept momentul oportun.

– Și care ar fi acela?

Andreea își privește prietena. Spune:

– O să știu când îl văd.

***

Ea își pune palmele pe mânerele scaunului, se ridică încet în picioare și face patru pași pe covorul îngust. El se trage puțin la o parte, apoi își întinde mâinile spre ea și îi apucă umerii. I-i frământă ușor, apoi palmele îi masează ușor omoplații și apoi încearcă să îi desfacă sutienul. Ea îi apucă mâinile și le împinge deoparte apoi își desface singură sutienul. Are un sutien care se închide în față. El zâmbește:

– Ah!

Ea îi zâmbește înapoi. Sânii îi cad ușor, scăpați din cupele de bumbac. Cu o mână își trage sutienul de pe umeri și îl lasă să cadă pe spătarul scaunului. Bărbatul se apropie de ea și o sărută. Ea îi pune o palmă pe pieptul păros și îl împinge ușor înapoi. Își îndoaie spatele și își bagă degetele pe sub marginea chiloților simpli. Îi lasă să alunece spre glezne, apoi, cu vârful piciorului, îi mototolește și îi împinge sub noptieră. Face un pas spre pat și își urcă genunchiul stâng pe saltea. Carnea i se scufundă puțin în buretele de sub cearșaf. Urcă și al doilea genunche și își pune palmele pe saltea. Bărbatul o privește în tăcere. Femeia își îndoaie corpul din mijloc și își apropie pieptul încet de perna subțire. El se apropie de pat și îi mângâie spatele gol, apoi Andreea se lasă cu totul în jos. Își împreunează degetele palmelor și își pune fruntea pe ele. Încearcă să își controleze respirația. Fundul în sus, picioarele ușor depărtate. E liniște. Bărbatul își plimbă privirea peste trupul ei, pielea îi pare a fi de ceară în lumina estompată a veiozei. Îi mângâie părul cu palma stângă, încet, reținut, apoi își trece degetele peste gâtul ei subțire, apoi îi urmărește linia dreaptă a spatelui cu vârfurile arătătorului și degetului mijlociu, și ajunge la baza spatelui. Acolo degetele i se răsfiră și apucă încet carnea încă tare a feselor soției, o strânge încet. Femeia își mișcă fundul într-o parte și în alta, o invitație nesolicitată la o distracție veche. El își strecoară încet mâna răcoroasă sub fundul ei și asta o face să tresară. Își aranjează mai bine genunchii pe saltea, să acomodeze noua situație și începe să își miște șoldul înainte și înapoi în mișcări aproape imperceptibile, umezindu-i degetele. Își ia mâna dreaptă de sub frunte și și-o strecoară cu un zvâcnet între picioare. Apucă mâna lui și îi masează încet degetele. Îl trage înăuntru și lasă să îi scape un geamăt frânt.

– Aș bea un ceai.

– Un ceai?

– Da.

– Un ceai sună bine.

– Faci unul?

– Eu? Acum?

– Da, acum.

– Nu acum.

– Când?

– Mai târziu.

Tac. Ea se întoarce spre el. El își trece degetele prin părul ei.

– Acum? întreabă ea.

Amândoi încep să râdă deodată.

– Nu, mai târziu, femeie!

Sânii ei se ridică ușor, umbra lor se prelungește pe podeaua de lângă pat în lumina lunii. El își aranjează mai bine perna sub cap și cu degetele ca niște păianjeni caută o țigară pe noptiera de lângă pat. Găsește pachetul și scoate una afară, apoi caută ceva cu care s-o aprindă. Chibritul scrâșnește de cinci sau șase ori și o flacără apare din neant. Flacăra împrăștie câteva umbre tremurânde prin încăpere. O apropie de capătul tutunului. Țigara fâsâie, apoi apare fumul. El se relaxează și ea știe că a sosit momentul. Acum, până nu e prea târziu. Până când torpoarea postcoitală nu-i va smulge curajul. Femeia privește tavanul pe care luminile din stradă se plimbă ca niște limbi de ceasornic. Își aude bătăia înfundată a propriei inimi, un motor hidraulic ascuns în adâncul unei nave. Se simte privită, deși el stă cu spatele la ea, așa că își întinde brațul stâng spre noptieră. Degetele ei caută orbește ceasul de mână și după ce îl găsește îl ridică în dreptul ochilor. Ora 1 dimineața. Oftează și zice:

– Vreau să te întreb ceva.

– Întreabă-mă, zice el în timp ce își aprinde țigara.

Sunetul primului fum îi aduce aminte de telefonul din seara aceea. George scutură chibritul și îl abandonează fumegând în scrumiera de pe noptieră.

– M-ai minți?

Pauză.

– Să te mint?

– Da.

– Nu. Nu cred. Nu știu, zice el.

– De ce nu?

– Ai vrea să te mint? întreabă el mirat.

– Nu. Dar vreau să știu de ce n-ai face-o.

– Cred că ți-ai da seama, zice simplu.

Se întoarce spre el, caută cu disperare să înțeleagă:

– Cum aș face asta?

El tace. Privește tavanul și își duce țigara la buze:

– Pur și simplu cred că ți-ai da seama. Asta am crezut mereu despre tine.

– Ai o părere bună despre abilitățile mele de a citi minciuna, râde ea.

– Nu e vorba de abilități speciale.

– Atunci ce?

– Nu știu. Minciuna e ceva ușor de făcut și, prin urmare, ușor de depistat. Ca o așchie sub unghie. Știi că e acolo, o simți.

– Cum adică?

– Oricine o poate face. Dacă vrei ca lucrurile să pară altfel decât sunt, minți. Spui „da” în loc de „nu”. Sau invers. Dar e greu să minți pe cineva care știe cum stau lucrurile în realitate. Nu poți minți pe cineva care are acces.

– Eu am acces?

– Da. Aș zice că ai. Oricum, sunt un mincinos nepriceput.

Femeia îl studiază cu scepticism:

– Hai să facem un test. Să verificăm teoria asta a ta.

George râde scurt:

– OK.

– Ai mai fost cu alte femei… de când suntem noi împreună?

El suflă fumul spre tavan și femeia îi vede mărul din gât jucând în sus și în jos, rapid ca un piston. Pune din nou țigara în gură și trage un fum prelung, îl ține în piept apoi suflă fumul pe nări. Tace. Andreea se întinde peste pieptul lui și apucă țigara cu degetele, o duce la buze și inspiră fumul. O arde și îi umple gura de un iz ciudat de azbest.

– Deci?

– De ce mă întrebi așa ceva?

– Doar așa, ridică ea din umeri la adăpostul beznei. Ca să testăm teoria.

– Asta e o întrebare „doar așa”?

Ea simte o vibrație ciudată în vocea lui. Încearcă să simuleze dezinteresul, dar rostind cuvintele, își dă seama că nu-i reușește asta mai mult decât îi reușește lui simularea surprizei:

– Da. Doar așa.

– Nu.

– Ce „nu”?

– Răspunsul la întrebarea ta, dacă am mai fost cu cineva de când suntem noi împreună.

– N-ai mai fost cu nimeni.

– Asta am spus.

– Nu ai spus asta, observă ea.

George se simte dezgolit așa că întinde mâna și apucă țigara dintre degetele ei subțiri și impietrite. O duce la gură și trage din ea cu nesaț.

– De ce vorbim despre asta acum?

– Nu știu.

– Cauți minciuni?

Ea îl privește și a uitat întrebarea.

– S-a întâmplat ceva anume? insistă el.

Tonul lui pare să cheme un răspuns prestabilit. Andreea tace. Afară se aude scrâșnetul roților unei mașini, apoi muzică tot mai tare și apoi tot mai încet pe măsură de mașina se depărtează, până când se face liniște completă din nou. Instinctiv își duce mâna liberă între picioare.

– Nu s-a întâmplat nimic.

Degetele lui o caută pe suprafața cerșafului. O apucă de mână, i se strecoară printre degetele ei și o strâng să îi dea de înțeles că el se află acolo, lângă ea.

– De fapt, s-a întâmplat ceva.

Degetele lui zvâcnesc imperceptibil.

– O știi pe Laura?

– Care Laura? întreabă el.

– Laura, din liceu.

– Vag.

– Azi am aflat că divorțează.

Bărbatul nu zice nimic.

– L-a prins pe soțul ei cu alta. După 20 de ani de căsnicie. Cred că asta m-a făcut să mă gândesc, teoretic, la ce aș face dacă aș afla că umbli cu alta.

– Ce ai face? întreabă el, sincer interesat, ca și cum ar fi întrebat „Nu, serios, ce ai face?”

Tac.

– Ai fi supărată dacă te-aș înșela?

– Presupun că da.

– Ai avea tot dreptul, aprobă el, studiind tavanul.

– Da, așa cred și eu.

Pauză.

– Te-ai culcat cu altcineva?

– Nu, răspunde el. – Nu.

Femeia nu știe dacă să îl creadă sau nu. Cuvintele lui își pierd deja ecoul, trebuie să și le repete în minte încontinuu, să nu le uite. Nu au greutate și nu înseamnă nimic.

– Mă iubești?

– Da, răspunde el.

Ea alege să îl creadă. Pentru că e mai ușor.

***

Își ia o cană de cafea și în timp ce așteaptă să se răcească observă că una dintre colegele ei, o tinerică spălăcită de la contabilitate, a folosit imprimanta pentru a tipări niște documente personale. Și le-a mai și uitat în tava aparatului, proasta! Le răsfoiește, sunt cursuri pentru facultate. Ar trebui s-o pârască, sunt câteva sute de pagini acolo, foile și tușul și electricitatea firmei, dar i se pare lipsit de tact să facă așa ceva.

Telefonul sună, melodia aia enervantă urlă ca din gură de șarpe și o sperie. Andreea răspunde:

– Alo.

– Hei! Trebuie să ne vedem. Când crezi că putem să ne vedem? întrebă Cristina. – Am descoperit ceva interesant. N-o să îți vină să crezi chestia asta!

– Ce chestie?

– Nu vreau să vorbim la telefon, zice Cristina cu glas conspirativ. – Îți spun când ne vedem. Zi-mi când și unde.

Andreea devine neliniștită, își privește ceasul – ora 3 după-masa. Zice:

– Azi, la 6. Locul obișnuit.

– OK, ne vedem la 6.

Închide și își dă seama că trebuie să meargă la baie. Se ridică de pe scaun, își aranjează fusta, privește în jur la colegii care își văd de treabă sau se prefac că muncesc. Se întoarce spre intrarea în birou și se îndreaptă spre baia femeilor. Deschide ușa cu un scârțâit prelung. Acolo, 6 din cele 7 toalete disponibile sunt ocupate. Strâmbă din nas. Nu îi place să facă pipi împreună cu alte persoane. Nu îi place să audă lumea pârțâindu-se în jurul ei, bucățile de căcat căzând cu felurite pleoscăituri în vasele de toaletă, telefoane spărgând liniștea aceea nesigură și stânjenitoare, în sfârșit, îi place să își golească intestinele de una singură.

Toaleta liberă este cea din mijloc. Panourile de pal alb o fac să amețească. Oare ce vrea să îi spună Cristina? Inima îi bate cu putere. Împinge ușa toaletei și aude un scârțâit scurt. Pășește înăuntru și privește în vasul de toaletă. O vacă proastă din birou s-a căcat iar cu sânge și a uitat să tragă apa după ea. E a doua oară săptămâna asta când intră peste o preveliște de genul ăsta în toaletă.

Cu scârbă se întinde și apasă butonul, apa fâșâie în vas și apoi totul devine iarăși alb. Își pregătește șervetul pentru colac și se așază pe veceu. Trei ore trec precum trei ani. La ora 6 fără 2 minute Andreea se trântește pe scaunul de lângă Cristina:

– Spune-mi!

– Uite, mă tot gândeam la comportamentul lui George. Cum te înșală și cum mi-ai spus că pare să te iubească mai mult în același timp. Cum le poate face pe amândouă și încă atât de bine încât să n-o simți pe cea rea, dar s-o simți din plin pe cea bună.

– Așa.

– Așa.

– Și?

– Și am avut o ideea genială! Fii atentă aici!

Cristina scoate din geantă scrisoarea infamă, apoi mai scoate încă o hârtie veche pe care Andreea n-o recunoaște, și zice:

– Un grafolog.

– Un grafolog? întreabă Andreea, convinsă că n-a auzit bine.

– Mhm, zice Cristina și ridică prima scrisoare în aer. – Asta e scrisoarea pe care ai primit-o de la ea, corect?

– Corect.

– Bun, zice Cristina și ridică cealaltă bucată de hârtie. Știi ce e asta?

Andreea o ia și o privește. Înainte să poată răspunde, Cristina o lămurește nerăbdătoare:

– Asta e o pagină scrisă de George.

– Vorbești serios?

– Da.

– Ce fel de pagină?

– O bucată dintr-un eseu despre formele frumuseții și dracu’ mai știe ce alte prostii.

– De unde o ai?

– E de pe vremea facultății, când eram colegi. Am găsit-o într-o mapă veche.

– OK. De ce mă uit la chestia asta?

Cristina începe să respire accelerat, un zâmbet îi înflorește pe buze, apoi zice:

– Ești pregătită?

– Da.

– Grafologul de care îți ziceam. A studiat cele două hârtii și mi-a spus că e 99% sigur că asta – ridică scrisoarea – și asta – ridică bucata de eseu – sunt scrise de aceeași persoană.

Andreea tace pentru vreo douăzeci de secunde. Ochii ei caută o imagine de care să se agațe, gura i se deschise și i se închide la fel de nehotărâtă, bate cu degetele în masa din fața ei, apoi își aduce aminte că mai e cineva de față, trage aer în piept și întreabă:

– Deci asta – pune mâna pe scrisoare – a scris-o George?

– Da.

Andreea își încrucișează brațele și se lasă pe spătarul scaunului.

– Hm.

– Exact.

– Exact ce?

– Mă întrebat și eu același lucru care te întrebai și tu.

– Nu mă întrebam nimic.

– Ba te întrebai.

Andreea ridică sprâncenele, nesigură:

– De ce?

– Exact. De ce ar face George așa ceva?

– De ce s-ar da de gol în halul ăsta?

– Poate l-a amenințat ea că o face.

– Adică s-a gândit să i-o ia înainte?

– Ar fi o variantă.

– Stai puțin! zice Andreea și își ridică palmele spre Cristina.

– Stau.

– E posibil ca două persoane diferite să aibă scrisul identic, sau măcar asemănător?

– Există o posibilitate, dar e foarte redusă. Mai ales pentru două persoane atât de strâns legate între ele.

Andreaa își rotește ochii prin împrejurimi, oftează:

– N-are niciun sens. Fata a scris scrisoarea.

– Putea la fel de bine s-o scrie și el.

Privirea Andreei coboară pe masa din fața ei.

– Uită-te la ea! insistă Cristina. – Uită-te la cuvinte! Citește-o și spune-mi că n-ar fi putut s-o scrie el. Nu oferă absolut nicio informație pe care să n-o poată da și el. Nimic din textul ăsta nu demonstrează că n-ar fi putut s-o scrie George. De fapt…

Și în clipa aceea Cristina desface scrisoarea și o parcurge sumar, apoi îi arată femeii un pasaj:

– Ah, de fapt, un alt indiciu care m-a făcut să mă gândesc la posibilitatea ca George să fi scris scrisoarea e asta. Uite-aici!

Andreea îi smulge hârtie din mână și o privește.

– Ce? Nu văd nimic.

– Cum nu? Scrie „rochie” în loc de „fustă”. Uite-aici! insistă Cristina și îi arată locul pe foaie.

Andreea citește. Da, scrie „rochie”.

– Tu ai o fustă galbenă, nu o rochie galbenă! zice Cristina, lăsându-se pe spătar. – O știu, că e una dintre hainele tale preferate. Chestia-i că o femeie ar face diferența fără să se gândească la asta. În timp ce George…

– George mereu le confundă, mumură Andreea respirând greu. Scrâșnește surd: – Băga-mi-aș piciorul. Ai dreptate. Ar fi putut s-o scrie el.

Pune hârtia pe masă.

– Dar de ce s-o fi făcut?

– M-am gândit și la asta, zice Cristina și se pregătește să elaboreze.

Andreea ridică o palmă în aer, un semn de oprire:

– Știi ce?

– Ce?

– Nu vreau să știu.

– Cum adică nu vrei să știi?!

– Nu vreau să știu.

Cristina rămâne cu falca atârnată. Stau așa o vreme. Andreea spune:

– OK.

– Ce?

– Spune-mi.

– Ce să-ți spun?

– De ce crezi că ar fi făcut George așa ceva.

Cristina o privește intens câteva clipe, apoi își întinde mâna spre pachetul de țigări. Ciocnește în cutia de carton și scoate afară o țigară. O pune în gură și o aprinde ținând-o doar cu dinții în timp ce o privește pe Andreea fix.

– Dacă mă întrebi pe mine, eu cred că a făcut-o pentru că vrea să spună adevărul. Vrea să ți-l spună ție.

– Păi atunci să mi-l spună!

– Nu cred că are curajul să o facă personal, așa că și-a asumat rolul amantei. Îți spune ce păcate a comis prin persoana și vocea acelei femei.

Andreea o privește și trage aer în piept, apoi expiră prelung. Sunt un mincinos nepriceput. Își dă părul din fața ochilor și își întoarce capul spre soarele care se îndreaptă spre orizont. Stau așa un timp. Apoi întreabă:

– Ce realizează cu asta?

– Cum adică?

– Adevărul e tot adevăr, indiferent cine îl spune. El rămâne expus, indiferent de reacțiile mele.

– I-ai spus de scrisoare?

– Încă nu.

– O vrei face?

– Nu știu.

Cristina suflă fumul afară și ochii i se îngustează:

– Cred că planul i-a reușit.

Se lasă tăcerea.

– De ce nu-i spui că ai primit scrisoarea? întreabă Cristina.

– Cred că momentul a trecut.

Se privesc una pe alta, apoi Andreea își întoarce privirea.

– Știi ce mai cred?

– Cred că a făcut asta ca să lovească doi iepuri cu aceeași piatră. Îți poate spune adevărul și, dacă te hotărăști să-l confrunți cu asta, poate să protesteze împotriva lui. Nu-i adevărat, scrisoarea e-o minciună! Face ceea ce îi spune inima și bunul simț, și în același timp își lasă o cale să se răzgândească, dacă cumva bărbatul poligam din el va considera că nu trebuie să cedeze fără o luptă.

– Sună aberant.

– Știu. Dar George e un om care ar fi în stare să conceapă un asemenea plan. Gândește-te la câte lucruri a citit. Gândește-te cât e de inventiv și la ce fel de idei are. Chiar crezi că cineva ca el n-ar lua în considerare un asemenea twist? Ar fi fucking perfect!

– Îl admiri?

– Îi admir inventivitatea. Pune-te în locul lui, așa cum îl cunoști de 20 de ani! Crezi că nu s-ar gândi la așa ceva?

Andreea o privește fără să spună vreun cuvânt.

– Pune-te în locul lui.

Soarele cade mai mult de pe cer.

Andreea se lasă ușor pe spătarul scaunului și își aprinde o țigară din pachetul Cristinei. Pune bricheta pe masă, apoi apucă țigara cu degetele și o scoate din gură și suflă fumul încet afară. Începe să înlocuiască personajele acestei povești. Ochii i se lărgesc și cu inelarul mâinii drepte bate încet în masa din fața ei. Cristina are dreptate. E perfect. Nu are ce să facă. Se simte epuizată. Cele două femei se despart. Andreea pornește spre casă. Gândurile din capul ei se zbat într-o furtună confortabilă. Știe cum se vor termina toate astea. Cu calm.

Trece pe stradă pe lângă un perete pe care e atârnat un poster decolorat de pe care ochii lui dumnezeu o privesc direct, indiferent de poziția ei față de el. Dumnezeu poartă un tricou alb, o pălărie de paie cu panglică albastră și o barbă de câteva zile, și stă ușor aplecat spre ea, cu arătătorul întins, așa cum stătea Unchiul Sam în afișele alea de propagandă pentru război. Ochii lui complet negri arată ca două semințe de pepene, iar dedesubt Andreea vede textul: Te vreau alături de mine, la sfârșitul lumii!

Oftează.

Doi tineri o depășesc, ținând în mâini rachete de tenis. Simte ceva în stomac, un fel de nod, și până ajunge în fața casei își dă seama ce e acel nod: jenă. Când ușa se închide în urma ei și livingul i se desfășoară înaintea ochilor, liniștit și scăldat în lumina târzie a după-amiezii, brusc, i se pare că nu merită. Scandalul, adică. Ce să îi spună bărbatului? Cum să formuleze întrebarea, ca să nu sune paranoică, isterică, cicălitoare? Dintotdeauna asta fost temerea ei cea mai mare: că ar putea să se comporte ca un stereotip. Lui George nu-i plac stereotipurile. A râs atunci, în urmă cu 18 ani, când Cristina l-a amenințat, în glumă, că va ajunge genul acela de profesor căruia ajung să i-o sugă studentele pe sub catedră. Era și Andreea de față, și mai erau acolo și câteva pahare serioase de vin. Iar el a transformat toată chestia asta în subiect de dezbatere la cursul de creative writing, a doua zi.

Se descalță și se îndreaptă spre dormitor, unde se dezbracă și se întinde în pat. Totul este bine. Parcă nici scrisoarea nu o mai apăsa atât de tare. Și ce dacă a scris-o George? Poate Cristina avea dreptate. Poate asta era modalitatea prin care omul își spunea sieși și îi spunea și ei adevărul. Ce-i rău în asta? Să vrei să te lepezi de o povară e ceva ce oricine ar putea înțelege, chiar și o nevastă trădată. Rochie și fustă. Ce ochi avea Cristina asta! Andreea n-ar fi observat nici într-un milion de ani diferența pe foaie.

***

George bate în ușă un fel de cod pe care nu l-au agreat, apoi așteaptă. Ușa se dă în lături și femeia îi face semn să se apropie. Se sărută apăsat, apoi ea se îndepărtează fără vreun cuvânt. Se descalță și o urmează spre baie. Acolo, privindu-se amândoi în oglinda ciobită la colțul din dreapta-sus, îi cuprinde sânii cu palmele și îi sărută gâtul.

– Spune-mi ce ai făcut azi! Vreau să știu tot, și ar fi bine să fie ceva incitant!

– De ce?

– Pentru că eu am avut o zi de căcat.

– Vrei o bere? întreabă ea. – Parcă aș bea o bere pe căldura asta.

Îl ocolește și se mută în bucătărie. Apare cu două sticle de Jenny Cream și îi întinde una.

– Deci?

– Deci ce?

– Cum a fost ziua ta? repetă George.

– Lungă. Și incitantă. Foarte incitantă! zâmbește ea și se întinde pe canapea.

Bărbatul o privește de la picioarele ei, apoi se lasă și el pe canapea, lângă ea. Se sărută un timp, apoi George oftează:

– Nu ai de gând să-mi poveștești despre ziua ta? Dacă nu mă distrez, plec, să știi! Merg acasă, mă așteaptă nevasta!

– M-ai lăsa singură pentru ea?

– De ce nu? Pe ea am lăsat-o pentru tine. Situația se poate inversa, zice el și mai bea o gură de bere.

– După tot ce am făcut pentru tine?!

– Ce ai făcut? întreabă el, ușor alarmat.

Cristina râde și se întreabă în sinea ei dacă ar fi cazul să îi spună.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.