sau anatomia unei relații toxice într-o societate hetero-patriarhală
Cred că e destul de rar, în literatura română tânără de astăzi, să dai peste un roman cu trăsăturile celui scris de Emilia Toma: unul cu un subiect incomod, cu o abordare asemenea, aparent direct, aparent simplu – compensând însă cu o analiză psihologică și socială de mare finețe.
O numărătoare inversă este acel tip de operă unde indignarea cititorului se face efect voit, căutat, în absența căruia nu se poate lectura complet. Este acel roman în care empatia cititorului cu personajele lipsește cu desăvârșire. Autoarea nu are nevoie de ea pentru a zugrăvi un portret credibil, real, extrapolat din societatea actuală cu un bisturiu afundat precis într-o carne (prea) usturătoare.
Povestea boxeurului Ovidiu Anghelache, cu o carieră sportivă ascendentă, premiat, apoi căzut în dizgrație pe fondul unei obsesii pentru o femeie de care se îndrăgostește incurabil (și toxic!), pe nume Vanda, poate fi povestea unui strat social: cel al bărbaților de nivel mediu, cu un trecut câtuși de puțin tulburător, deși nu neapărat traumatic, sau nu suficient de traumatic încât să justifice un comportament agresiv (poate orice justifica violența?), cu o educație labilă, masculi alfa (sau nu), privilegiați ai unei societăți patriarhale create după chipul și asemănarea lor. În plus, deși cu trimiteri marginale, insuficiente pentru a crea alte personaje solide în afara celui principal, este vorba și despre acele femei ale căror viață se transformă radical în urma unor relații cu acești bărbați – relații, bineînțeles, toxice.
Surprinzător, singurul punct de vedere adoptat în relatarea poveștii este cel al lui Ovidiu. Aceasta e, în primul rând, alegerea care generează indignare: confesiunea, realizată retrospectiv și la persoana întâi, a unui personaj negativ care își mărturisește toate păcatele. Nicio altă perspectivă – în afară de câteva scrisori primite de la Vanda, despre care aflăm însă, spre sfârșitul romanului, că au fost scrise fără sinceritate.
Mai sunt și alte motive de indignare: personajul Ovidiu vorbește despre teme cruciale, precum violența împotriva femeilor, cu un vocabular aproximativ, de multe ori în termeni patetici, autopersiflându-se, fără să se raporteze la societate, la un fenomen general și răspândit, la structuri patriarhale care dictează ordinea și privilegiile, la egalitatea în drepturi și status dintre femei și bărbați, etc. – ci, cu o obstinație sâcâitoare, la el însuși, la relația sa toxică, înțelegând că a greșit, spre exemplu, în a-și aroga roluri judiciare și punitive asupra unei ființe umane având, în fond, aceleași drepturi, doar că de sex/gen diferit (deși asta nu e menționat clar nicăieri); înțelegând că a greșit, așadar, însă într-un mod personal, subiectiv, incidental.
Se intuiește că un astfel de mod de a conștientiza orice eroare, fără o confruntare, de specialitate sau, pur și simplu, prietenească, într-o solitudine cvasi-totală, cu hârtia în față, pe care Ovidiu scrijelește continuu „cât de prost am putut fi” … „un bou, un tâmpit, un idiot, un căcat și un animal”, etc. nu poate fi o formulă sănătoasă de vindecare – și, de fapt, nici nu este: ultimele pagini ale cărții ne-o demonstrează clar.
Tocmai în acest aspect se simte pana fină – sau tasta, dacă e să fim preciși (și e!) – a Emiliei Toma: în realismul de dincolo de realism, într-o realitate descrisă atât de precis, încât te sufocă acea scurtă porțiune pusă la dis- sau ex-poziție, spre citire, în roman. Sufocarea susține, ca un fundal solid, indignarea, iar de la indignare la milă nu este decât un pas: deoarece te apucă, într-un final, o milă respingătoare pentru acest personaj patetic, care nu merită nici să-i termini de citit confesiunea, darămite să-i mai și înțelegi frustrarea prost direcționată, dar pe care continui, inexplicabil, într-un ritm la fel de obsedant ca și cel al scrierii, să o citești.
Pentru că acest Ovidiu, monstrul, bărbatul alfa violent și imbecil nu e descris doar ca personaj negativ. Ar fi prea ușor, deși desigur că ne-am putea aștepta la asta de la o scriitoare la început de drum. Toma are însă inteligența scriitoricească necesară pentru a evita căderea în unilateral, descrierea extremă, complet albul sau negrul: de aceea își construiește personajul din nuanțe de gri. Acel Ovidiu care le consideră pe prostituate ființe non-umane, care își lovește partenera fără niciun motiv aparent și o izolează de societate, care în copilărie ucide pisici cu cruzime, este același bărbat cu o grijă maniacală pentru florile din ghivece, același ce salvează pisici de pe stradă și le crește cu delicatețe în apartament, același care are nevoie de spitalizare în urma unei amenințări cu părăsirea.
Totul contribuie la realismul descrierii, la pluridimensionalitatea caracterizării sale. Iar calitatea autoarei din acest punct de vedere este evidentă. Desigur, miza nu e foarte mare. Nu avem de-a face cu un roman cu teză, și nici măcar cu sinteză: se prezintă doar un caz singular, supus unei analize comode, limitate de caracteristicile personajului ales (cu multă inteligență): un tip cât se poate de obișnuit, fără educație înaltă, un bărbat privilegiat al societății hetero-patriarhale, care acționează după cum gândește, și invers, mai degrabă invers, și care nu și-ar pune în veci problema corectitudinii politice, ori a corectitudinii de orice fel.
Nu avem, în ciuda impresiei pe care ne-o poate lăsa, nici de-a face cu un bildungsroman (dimpotrivă, e un fals bildungsroman): evoluția protagonistului, după cum spuneam, nu există cu adevărat, iar conștientizarea faptelor din trecut este parțială și, eventual, temporară. Următoarea apariție a obsedantei siluete a Vandei în oricare moment al zilei, la orice colț de stradă, poate compromite un echilibru psihic fragil, la care Ovidiu pare a ajunge în cele din urmă, după despărțirea de ea (deși eșuează lamentabil în relațiile ulterioare, la fel ca și în cele de dinainte). Nici măcar poziția socială îmbunătățită nu îi oferă un refugiu suficient pentru a se reface complet: Ovidiu, cel cu un trecut dificil, va avea parte, pare a fi sugerat, și de un viitor (sentimental) probabil compromis pentru totdeauna.
Oricare ar fi miza, fie doar și analiza unui caz ilustrativ pentru o întreagă felie a societății, îți trebuie mult curaj pentru a scrie despre un subiect de o asemenea importanță și în aceste condiții. Și, pe lângă curaj, ai nevoie și de anumite cunoștințe… sociologice. Analiza psihologică a lui Ovidiu, pe fondul unei stări emoționale și psihice cel puțin instabile și al unei educații aproape inexistente (în afară de disciplina sportivă ce nu pare a fi avut efecte pozitive asupra sa) a fost realizată aici atât de precis, încât putem intui dinainte de a o afla de pe internet că autoarea trebuie să fie și sociologă. Citind romanul, mi-a venit în minte un alt faimos sociolog al literaturii românești, ale cărui opere le apreciez enorm tocmai pentru această calitate a lor unică, de a diseca precis psihologii: Dan Lungu.
La sfârșitul O numărătoare inversă am început să mă conving încet (dar sigur) că, atunci când științele sociale se îmbină cu interesul și, mai ales, cu înclinația pentru scriere, literatura rezultată nu poate fi decât una de cea mai bună calitate. Rămâne de văzut încă ce viitor literar îi va fi rezervat Emiliei Toma. Deocamdată, începutul pare a promite multe.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Multumesc mult in primul rand pentru timpul tau, in al doilea pentru parere. Parerea este pe locul doi nu pentru ca nu este foarte pretioasa pentru mine, ci pentru ca oricare ar fi fost, tot o apreciam, desi, de ce sa nu recunosc, mi-a fost destul teama de ea. Ma simt norocoasa sa stiu ca de pe urma unor astfel de cuvinte am sansa sa aduc imbunatatiri scrisului.
Mă bucur că ai luat-o constructiv! E important pentru evoluția tuturor celor care scriu. Vei deveni din ce în ce mai bună. Sunt convins de asta :)
În ce privește recenzia, sunt mereu pregătit să recomand o carte bună, în special românească!
Buna si completa cronica ta, Pavel! Este la polul opus fata de cele de care vorbesc in articolul meu :)
Ca o completare, cred ca societatea romaneasca e infestata de elemente gen Ovidiu, parca niciodata nu s-a vazut mai bine ca acum, cind pandemia, instabilitatea politica, aparitia AUR, etc, toate lucrurile pe care le stii si tu, au accelerat manifestarile de ura, xenofobie, misoginism, samd. E ca atunci cind afli la stiri ca nu stiu ce platforma de exploatare de petrol are o conducta sparta la mare adincime prin care de luni de zile se polueaza oceanul (pe sest), si oamenii „afla” prin mizeria adusa de valuri la mal. Asa si la noi: observam cantitatea de gunoi uman si intuim sursa e mai profunda decit ne-am dori…
Mulțumesc, Cornel! Da, timpurile actuale au înrăit societatea. Ceea ce ne duce cu gândul la fragilitatea ei. A normelor sale. Orice devine o luptă de supraviețuire. Vorbisem în nr. trecut de proza speculativă. Suntem tot mai aproape de ce descrie Atwood în romanele ei. Și culmea, platforma de exploatare de care zici s-a spart chiar ieri, în California! Deci nici măcar asta nu mai e metaforic!
Într-o societate care naște monștri pe bandă rulantă, nu mai miră pe nimeni apariția/dispariția unui astfel de exemplar. Aducerea lui într-un prim-plan, fie el și doar ficțional, poate crea acel spațiu social-moral care i-ar putea pune, pe cei neavizați, într-o „gardă inversă” protectoare.
Cât despre iscusința criticului, de-a intui foarte exact și de-a scoate în relief toate premizele și aspectele logistice care au stat la baza conceperii și punerii pe hârtie a romanului, este una remarcabilă, efectul dorit și obținut al recenziei fiind acela de-a ne transpune în situația de-a putea întrezări nivelul calitativ al acestei „Numărători inverse” chiar și fără s-o fi citit, dar și de-a ne gândi la șansa pe care a avut-o beneficiind de expertiza unui „arbitru” atât de competent.
În ce privește necesitatea imperativă a literaturii pe tema asta (și nu doar a literaturii, dar nu intru în social acum), sunt perfect de acord. Motiv pentru care am și apreciat cartea în primul rând, pe lângă calitățile ei obiective. Vă mulțumesc pentru aprecieri, aș fi ipocrit să zic că nu îmi fac plăcere, dar m-aș bucura totuși să-i dați o șansă cărții! Altfel scopul meu de a o răspândi în lume va eșua lamentabil :)
Remarcând calitatea unei recenzii pe care am citit-o, nu înseamnă că am o părere mai puțin bună pentru cartea la care face referință, dar pe care nu am citit-o.:)
Oricum, șansele acestei cărți au început, deja, să curgă.
Că-i mai dau eu una sau nu, îi e aproape paralel.
Ce-i al ei, e pus deoparte!
Totul e clar acum. Vă mulțumesc!
Fabuloasă sinteză, care trezește interesul cititorului. Într-adevăr, boxeurii fac parte dintr-o realitate mai umbrită a cotidianului, decât dintr-una luminată, deși ar trebui să aibă acces pretutindeni. Descrierea personalității protagonistului este fixă și frapantă. Ar trebui ca cei patru frați ai mei, foști boxeuri, vicecampioni naționali și multipli campioni zonali să o citească. Ce-i drept adeseori m-au inspirat și ei în povestirile și romanele mele sociale. Aprecieri pentru recenzie, aprecieri pentru conceperea romanului!