O porţie de libertate

Primăvara a pus stăpânire pe toată întinderea satului. Era vremea aratului.
Mircea se uita neputincios la plugul care zăcea pe brazdă. Nu apucase să spună nici un cuvânt sau să tragă măcar o brazdă. Privea când la fiarele lungite pe pământ când la frate-său. Acesta îşi agăţase ochii de imaginea animalului ce se pierdea pe coama dealului.
– Da, spune omule ceva, nu sta cu nădufu-n tine, se răstise Mihai, scoţând din buzunarul de la spate un pachet cu ţigări. A fugit !… Lasă-l mânca-l-ar lupii să-l mănânce,că n-a murit mama cailor şi l-om jeli ca pe mort.
Mânia scormonea în sufletul său şi scotea afară ce-a mai rămas. Gândul de-o viaţă s-a năruit în faţa sa doar în câteva minute.
– Când m-am însurat, începuse să vorbească Mircea, fără să ţină cont de fratele său care auzise această istorisire de multe ori, soacră-mea i-a dat fiicei sale ca zestre 2 ha de pământ şi un cal. Unu mare şi frumos. Nu prea mai era aşa un cal în sat. Da, eu l-am vândut ca să pot ridica casa în care stau acuma. Şi de atunci nu am avut linişte în casă. Amu, am reuşit să-mi iau altul pentru gospodăria noastră, iar el m-a lăsat când mi-e lumea mai dragă, mi-a rupt bunătate de ham şi s-a dus în lumea largă.
– Eu ţi-am spus de astă-iarnă când îţi plimbai calul prin ogradă, că animalul trebuie purtat, pus la ham cu alt cal să se înveţe. Ascultă şi tu de cei mai bătrâni că ei ştiu cum stau lucrurile, zise Mihai, trăgând amarnic din ţigara abia aprinsă.
– Amu, aştepţi să-ţi dau dreptate, să te laud şi să strig cât mă ţine gura ce frate deştept am eu !?Tu şi cu femeia mea vă potriviţi de minune când e vorba de sfaturi. Am noroc că-i dusă la târg la fiică-sa, că de era acasă îmi făcea capul calendar.
– Lasă-l că şi-a luat şi el o porţie de libertate şi s-o-ntoarce după ce-i trece. Încercă să-l încurajeze Mihai pe omul care suferea din cauza acestei întâmplări.
Mircea îşi ridicase privirea pierdută, aţipită parcă pe pământul reavăn şi pornise singur către sat. Îl lăsase pe Mihai să aibă grijă de căruţă, urmând să se întoarcă cu cineva care să-i aducă lucrurile lăsate în câmp.
Drumul până acasă a fost anevoios, o luase de-a dreptul pe ogoare şi se uita în stânga şi în dreapta cu gândul că poate îl vede pe armăsarul lui oprit pe undeva.
Ajuns acasă după vreo două ceasuri, curtea era goală. Într-un colţ zări pana de lanţ întinsă pe pământ asemenea unui şarpe. Se aplecase pentru o clipă şi luase în mână metalul acela rece care mângâiase de atâtea ori gâtul calului. Îl aruncase cu ciudă cât colo şi se îndreptase spre grădină unde clădise astă toamnă un stog cu fân. Fânul îşi pieduse din mirosul ameţitor, iar firele acelea de iarbă aranjate într-o ordine ştiută doar de el, purtau cu resemnare povara vieţii lor. Mircea luase furca de lângă gard şi înfipsese colţii în stog ca într-o fiară. Striga, înjura …. Vorbe pe care poate nu le-a rostit în viaţa lui, dar care acum ieşeau fără oprelişte din gura sa.
– Să mănânce vitele şi oile vecinilor, dacă tu n-ai vrut să mănânci! Luaţi, gustaţi şi vă bucuraţi, că eu am muncit degeaba.
Vitele se întorceau de la cireadă şi se apropiau de fânul împrăştiat pe jos. Ele nu au aşteptat să fie invitate a doua oară. Suprafaţa cu fân era neîncăpătoare pentru ele. În urma lor o pată maronie capătase contur, se mărise şi luase forma unui cal. Era calul lui Mircea.
Mircea se opri pentru o clipă. Aruncase furca … L-a prins de grumaz, l -a mângâiat şi a apucat să spună “Un cal nărăvaş.

Lăcrămioara

Scriu pentru liniştea mea sufletească, mai bine sau mai rău, dar nu mi-am propus să devin scriitor.