Am fost și eu acolo.
Am dormit în noroi și în apa îmbibată cu sânge. Am mărșăluit cu ranița de treizeci de kilograme în spinare. Am împușcat și eu oameni pe care nu i-am cunoscut vreodată, i-am ucis în mintea și în inima mea, i-am abrogat și i-am trimis înapoi la mamele și soțiile și copii lor, reci și nepăsători, cu preferințe pentru privitul spre cer. Am tremurat și eu de frig și de frică, neștiind de unde va veni suflul care o să mă împingă peste marginea vieții.
Îmi aduc aminte de cerul cenușiu care părea să fi uitat că există un soare, de ploaia care nu se mai oprea cu săptămânile. Îmi aduc aminte că oricât încercam, nu reușeam să mă încălzesc. Era mereu frig și un vânt părea să bată în jurul oaselor mele. Îmi amintesc că mi-era mereu foame, sunetul stomacului meu un lup scăpat din Iad. Ochii care mă priveau erau ca niște bestii ascunse în craniile celorlalți.
Ne târam prin iarba murdară și mereu aveam impresia că cerul urma să cadă peste noi. Auzeam un șuierat și îmi dădeam seama că glonțul ricoșase din curba căștii mele. Reușisem să îl evit. Smalțul căzut îmi amintea mereu că momentul în care glonțul va nimeni în locul acea sensibil se apropia. Nimeni nu reușește să rămână prea mult în viață atunci când ploaia e de plumb.
Dar am reușit să trec peste toate astea.
Nu mă mint singur. Nu a fost deloc meritul meu. A fost pur și simplu noroc chior. Undeva, cândva, cineva a comis o faptă, iar acea faptă a fost ca un bolovan aruncat într-un lac, undele propagându-se spre un viitor pe care acea persoană nu avea cum să îl cunoască, dar un viitor în care toate gloanțele acelea fierbinți și însetate au ricoșat de pe marginea căștii mele murdare.
Apoi m-am întors acasă, legat ca un sac de cartofi în spinarea unei bărci în care dinții ni se clătinau în capete și unde apa de băut era cel mai apreciat bun de pe lume, în ciuda faptului că era apă peste tot în jurul nostru. Nu am ucis niciun albatros și valurile ne-au lăsat la mal, într-un târziu.
Acolo am găsit aceleași locuri pe care le-am părăsit în urmă cu câțiva ani, dar deși toate erau la fel, multe s-au schimbat. Nu aș putea spune exact ce anume era nou la lumea aceea pentru că nu mă pricep la cuvinte atât de bine, dar ceva era diferit. Poate eu m-am întors mai obosit, imposibil de odihnit în acest timp de după bătălii, sau poate apusurile erau mai lungi și mai roșiatice, ori poate doar tânjeam după o vreme în care nu am știut ce înseamnă să dansezi cu moartea sub un cer de smoală, fără stele, doar blițul fulgerului îndepărtat să îți arate din când în când pe ce fel de pământ pășești, siluetele dușmanilor apropiindu-se mereu. O vreme în care, indiferent câte trupuri zăceau în jurul tău, te simțeai singur, străin de compania cuiva, iar tăcerea aceea surdă te făcea să te zgudui.
Brațe calde m-au înfășurat și mi-a fost mai bine. Am văzut un pântec crescând și dintre coapsele pe care le-am iubit s-au născut probleme infinite. Oasele s-au lungit și zâmbetul mi-a revenit pe buze, chiar dacă oglinda îmi reproșa în continuarea că eram trist.
Mă gândesc la vechea mea cască, lovită de atâtea ori, m-a protejat, a protejat mintea de sub ea, masa aia de carne fără țel sau speranță, a protejat un viitor banal, o viață în suburbii și o ipotecă ca oricare alta. A protejat duminici în parc și copii cu genunchi juliți. A protejat oftaturi și strângeri în brațe din partea unei femei. A protejat toate gândurile astea.
Uneori mai tresar noaptea în pat, și greierii de sub fereastră încearcă în zadar să îmi potolească inima. Nu zvâcnesc din așternut și nu am frisoane. Doar deschid ochii dinainte de a mă trezi și privesc în gol, spre cerul acela de smoală, fără stele.
Ea doarme lângă mine, o pulpă dezgolită și părul atârnându-i peste față. În jurul ochilor încep să i se vadă ridurile, dar e încă frumoasă. Încă vreo câțiva ani.
Ascult liniștea și foșnetul frunzelor în noapte, și îmi amintesc că am fost și eu acolo.
M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.
Nu e chiar poveste, e ca un flash – super short fiction, dar foarte misto scris, mi-a placut.
CORNEL, mersi de semn. Am scris-o în 5 minute, înainte de culcare. M-a pocnit un sentiment din acela de nostalgie care părea să se sprijine pe mult mai mulți ani și mai multă experiență de viață decât am eu, și nu l-am putut ține în mine.
CARMEN, mersi de semn. Nu mă gândeam că o să ajungă cineva să facă trimitere la vreo melodie de-a Lanei, pe baza vreunui text de-al meu, dar sentimentul acela de depresie pe care ți-l transmite fata, de nostalgie din aceea bolnavă mi se pare în ton cu ce am scris mai sus. So, I just ride …
Tocmai cum zice Cornel, nu-i o poveste e o reflecţie unde demonstrezi că știi (ca scriitor) să fii și sensibil. Aș vedea-o bine ca sfârșitul unei nuvele sau chiar al unui roman.
citisem povestirea chiar cind ai postat-o dar nu mai reusisem sa scriu un comentariu. intr-un fel mi-a adus aminte de tipul din laptele negru al mamei care ramasese singur si s-a apucat sa distruga tot ce era de distrus.
un text scurt dar fain cu aceleasi accente noir pe care le au mai toate textele tale.
Textul e bun. Tipul e destul de poetic în exprimare pentru un om care susține că nu se prea pricepe la cuvinte.
PAVEL, sfatul tău va deveni realitate. Am început romanul. Te anunț când este gata.
GABI, mersi de semn. Genul acesta de abordări mai ies la suprafața prin scrierile mele, recunosc. Nu mă pot vindeca de ele.
DANIEL, mersi de semn. Acum, ce să mai zic ? Să zicem că e fragment din jurnal, ca să se justifice poetificarea limbajului. Că altfel, cine naiba vorbește așa? :))