O poveste din Glimești

Cel mai bun indicator în ce privește nivelul de trai al sătenilor din Glimești era veceul. După veceu (construcție, amplasare, caracteristici) se putea ști cîte ceva despre stăpînul fiecărei gospodării.
Majoritatea veceurilor din Glimești sînt construite din lemn si placate cu scînduri vopsite în alb. La țară, albul este cea mai ieftină culoare pentru că varul se poate procura ușor. Parcă studiaseră toți toaletele publice din filmele americane și inspirați de acolo lăsaseră spațiile corespunzătoare dintre scînduri. Nu se putea face sex într-o toaletă din Glimești, așa cum nu se putea face sex intr-o toaletă dintr-un McDonald’s din Texas. Pur și simplu, pe sub ușă ar vedea toată lumea patru picioare în toaletă. Nea Sandu își construise un veceu din beton cu acoperiș de țiglă chiar lîngă gardul de lîngă poartă, la stradă, în fața casei. Practic, cum deschideai poarta ca să intri în curte, în stînga vedeai veceul vopsit în grena, bine construit, mai trainic și decît casa bătrînească din chirpici pe care o placase cu stucco modern în urmă cu douăzeci de ani cînd revenise cu ocazia pensionarii înapoi în satul natal. La vremea respectivă avea șaizeci și doi de ani. Primii cinci ani, locuise cu sora lui cea mare, văduvă de atîția ani că nimeni nu-și mai amintea că fusese măritată odată, demult.
La decesul ei îi rămăsese lui casa prin testament, cu condiția ca orice îmbunătățiri va face, la moartea lui va transfera actul de proprietate mai departe fiului ei, Marin. Pe atunci Marin locuia în casa bunicii, o femeie stafidită, negricioasă care nu părea că va mai trăi mult. Între timp Marin se însurase cu o fată bună, gospodină, o găsise într-un sat de la munte unde fetele nu umblau cu băieți nici pînă la măritiș. În zona respectivă, oamenii știau încă de rușine, făceau hore duminica pentru care se îmbrăcau în costume populare, ca pe vremuri. Bărbații nu înjurau și nu se îmbătau și pentru Florina fusese un șoc să ia contactul cu viața oamenilor de la podgorie, atît erau de diferiți încît păreau altă nație. Nu se știe cum a reușit, dar în scurt timp l-a dezvățat pe Marin de băutură dar de lene, tot nu a putut să-l dezbere. Ea își vedea de seriozitatea și hărnicia ei, dimineața pleca cu “naveta” la fabrica de legume (exact așa se numea locul ei de muncă, “fabrica de legume”, ca și cum legumele se fabrică – de fapt era o fabrică de conserve). Florina îi făcuse doar un copil, că de al doilea nu fusese spațiu. Și cînd fata făcuse vreo zece ani, îl rugase pe unchi, pe nea Sandu, să îi primească în casa lui, pentru că bunica tot nu murise iar casa în care locuiau acum patru persoane era o chichineață neîncăpătoare. Au căzut de acord și s-au mutat la el într-o cameră relativ spațioasă: o bucătărie în care se găseau două paturi și o sobă de teracotă. (Nea Sandu a glumit că va dărîma și zidi înapoi soba de teracotă în camera lui și ei, uimiți, l-au crezut – atît fusese de zgîrcit unchiul lor cu ei în tinerețe, dar acum nu mai era) Tot acolo era o baie utilată aproape ca la oraș, cu apă de ploaie colectată și încălzită de un boiler electric. Așa că Marin a mai construit o adiție în spate, chiar lîngă cotineața păsărilor. Logic, cușca cîinelui se afla tot acolo, ca să păzească păsările de hoți. Nea Sandu s-a mutat în cele două camere de la stradă. “Doar nu era să îmi aleg acolo, în spate, unde-s găinile și cîinele. Și așa am somnul ușor.” În față își montase un sistem de survolare cu camere video și lumină nocturnă activată de senzori de mișcare. Senzorul funcționa, dar camerele video erau de jucărie, imitau unele adevărate cît să intimideze hoții: un led roșu mereu aprins te făcea să crezi că ele sînt mereu de veghe. Nimeni, nici chiar Marin nu știa că sînt de intimidare.
În primii ani de “viață la țară” îl vizita cam o dată la trei luni ultima lui amantă, secretara de la fosta lui firmă. Venea împreună cu soțul ei care era alcolist. După ce îl îmbăta turtă pe Ion, nea Sandu o pilea pe Ancuța și făceau o partidă scurtă de sex în amintirea vremurilor bune. Le lăsase lor apartamentul din București la un preț preferențial. Ion știuse de relația soției cu nea Sandu, dar cum el nu-i mai putea face mare lucru și niște bani în plus în casă nu stricau, își dăduse tacit acordul. Fusese cea mai bună afacere a lui, să o lase pe Ancuța liberă la șef. Sau invers. Acum locuiau într-un apartament cu două camere cu vedere la parcul Titan care valora optzeci de mii de euro și pe care dăduseră douăzeci. Și ca dovadă că era un om cumsecade, din cînd în cînd i-o mai lăsase și după aceea, la mulți ani după tranzacție, cînd nu mai avea nici un interes la nea Sandu. Se poate spune că din pură amiciție sau de dragul Ancuței, să nu-l bată la cap să-i cumpere una sau alta prin mall-urile obositoare, îi făcea hatîrul s-o ducă la țară, la fostul șef, unde avea și el cîte ceva de cîștigat. Aer curat, țuică sănătoasă, făcută cu mîinile lui nea Sandu, conversație de pahar și relaxarea în jurul nesfîrșitelor partide de table cu vecinul de alături, preotul Costache. Ancuța era cu douăzeci de ani mai tînără, dar cînd nea Sandu trecuse de șaptezeci, ea, deși avea doar cincizeci, se urîțise dintr-odată. Cînd nea Sandu a început să o lase să doarmă liniștită cu soțul, fără să o mai deranjeze chiar deloc, ea și-a dat seama că nu trebuie să mai vină și nu a mai venit.
Nea Sandu muncise în construcții, la București. La mijlocul anilor 2000, înainte să iasă la pensie, fusese co-proprietarul unei firme de renovat case istorice, el și încă doi parteneri care erau ingineri de construcții civile. Nea Sandu, fără școală, știa orice în materie de construcții exterioare, inginerii îl luaseră ca pe un fel de consultant și totodată șef de șantier. La pensie îi făcuseră cadou o mașină nouă și-i dăduseră o treime din valoarea firmei. O mulțime de bani care se devalorizasera cam repede. Cielo încă mai mergea și acum, dar arăta dezolant pentru că demult nu se mai fabrica modelul ăsta. Nu-i lua rovinetă pentru că nu mergea cu el decît între sate, pînă la magazinul mixt și înapoi, pînă la vie și înapoi, pînă la dispensarul comunei cînd avea fata lui Marin febră, și așa mai departe.
Cînd se mutase în sat, pentru o lungă perioadă, nea Sandu cu pensia lui de București fusese omul cu cel mai mare venit al comunei Glimești. Apoi se întorsese din Italia o nepoată de-a lui măritată cu un italian. Iar italianul, exact ca nea Sandu, hotărîse să se retragă la pensie tot în Glimești. Luca Pelegrini avea pensie pe caz de boală de patru mii de euro. Nu numai că îl devansase pe nea Sandu, dar era de zece ori mai bogat ca, pînă de curînd, cel mai bogat om al comunei.
Pentru prima oară a apărut în sat, aproape peste noapte (la viteza cu care construiau alți săteni), o vilă cu două etaje, cu garaj cu ușă rabatabilă acționată prin telecomandă, cu cuptor de făcut pîine, și mai ales cu toaletă în casă, ca la oraș. Cînd Luca Pelegrini și-a terminat vila, nea Sandu a făcut și el o îmbunătățire la toaletă. A instalat un tub cu ventilator care se vedea cum ieșea din acoperișul veceului, asemeni unui coș de fum. Mirosul neplăcut era ghidat prin tub tocmai înspre vîrful coroanei unui frumos vișin care mai înainte fusese plin de vrăbii și pițigoi dar acum începea să-și piardă și din frunze.
Luca Pelegrini a ridicat GDP-ul comunei cu un procent astronomic, și mulți susțineau că avînd în vedere cîte joburi sezoniere crease de-a lungul timpului cu construcția vilei, sau cu întreținerea gospodăriei, a podgoriei și a solarului cu roșii, ar fi meritat să candideze la postul de primar.
Problema era că nu știa deloc românește.
Așa cum cu toții știm, italiana este o limbă ce poate fi prinsă cu ușurință de persoanele de naționaliate română. Inițial o vorbea doar cu soția lui și cu copilul acesteia, Alin, din prima căsătorie. După un an, jucîndu-se cu Alin, a învățat perfect italiana și Cătălina, fata lui Marin. Era extraordinar să auzi un copil care nu părăsise niciodată nu țara, dar nici măcar județul Vrancea, vorbind italiană în cel mai perfect dialect napolitan! În scurt timp a învățat italiana și Marin, șomer de ani de zile, mai exact din anul în care se angajase soția lui la fabrica de legume. La cît îi dădea de muncă Luca Pelegrini ar fi fost și culmea să nu învețe! Devenit translatorul, și singurul bărbat în putere din Glimești care o rupea în italiană, Marin a început să fie interemediarul și consultantul italianului în orice problemă, începînd de la găsirea muncitorilor cu ziua pentru săparea puțului de mare adîncime, necesar irigațiilor, pînă la șoferit ocazional în vederea rezolvării problemelor mașinii: înregistrare, schimb de ulei, plata facturilor. Orice chestiune legată de traducere din limba italiană în română care putea fi rezolvată de el, era o problemă în minus de rezolvat pentru italian. Datorită lui Pelegrini, Marin cîștiga în sfîrșit mai mult ca soția lui, lucrînd mai puține ore decît ea. Cu doi membri ai familiei vorbitori de italiană, Florina nu s-a lăsat mai prejos. “Măi, mi-e jenă de omul ăsta, că a bătut mii de kilometri să se retragă aici, la noi, la țară. Mama soacră e gard în gard cu el și eu nu știu să-i vorbesc limba? Dă-o-n Doamne iartă-mă de italiană, că de la distanță juri că auzi românească și doar te miri că nu înțelegi.”
Cînd babele treceau pe lîngă gospodăria italianului și îl auzeau dînd comenzi în limba lui (cum dădea el de obicei) sau vorbind oricum tare (cum vorbesc ei, cu muzicalitatea cunoscută) mîinile li se porneau parcă singure să facă trei cruci, dintr-un reflex necontrolat. Lumea se ferea la început de el așa cum te-ai feri de cineva care are un venit inimaginabil – majoritatea sătenilor fuseseră agricultori toată viața și aveau pensii de mai puțin de o sută de euro. Pentru ei, Pelegrini era un fel de faraon care în doar cîteva luni își construise în pustietatea de la marginea satului o vilă imensă, o vilă al cărei balcon avea o vedere nesfîrșită asupra unei podgorii aliniate pe spalieri de ciment. Și ei știau că dacă Pelegrini și-ar pune mintea ar putea să ridice oricînd o frumoasă piramidă, ca la televizor. Mînă de lucru exista din belșug și oamenii munceau pe te miri ce, mulți munceau chiar și pe băutură. Din cauza asta aveau trac în prezența lui, pentru că se simțeau insignifianți iar pe el îl simțeau atotputernic, impresie pe care le-o dăduse și faptul că spionîndu-l peste gard auziseră cum mașina lui nouă de teren asculta de comenzile sale verbale, ca un om. Se deschideau geamurile, începea să cînte radioul, pornea motorul – el doar îi comanda cu o voce autoritară de individ obișnuit să se facă ascultat. O persoană importantă în Italia devine o personalitate de marcă în România. Și, din contră, erau convinși că o persoană importantă în România devine un nimeni în Italia.
Cînd vorbeau cu oameni din alte sate nu știau cum să aducă vorba de el. “Ce mai faci fă, Catrină, ești bine, sănătoasă? Copiii ce-ți fac?”
“Da, lele, sîntem toți bine, la noi în sat s-a mutat un italian, a luat-o pe Georgeta de nevastă și s-o mutat de tot aici.”
Sau: “Mai ține preotul Costache predicile alea frumoase?”
“Da, toată lumea îl iubește. E tînăr, are energie, nu ca ăia bătrîni de scurtează pomenile. Păcat că italianul care s-a mutat la noi – cred ca ai aflat ca s-a mutat un italian la noi în sat! –, nu poate să înțeleagă și el slujba, să vadă și el ce înseamnă credință la noi, că el e tot creștin numai că se închină un pic altfel și în loc de icoane cu Maica Domnului are sculpturi cu Maica Domnului. Și-a comandat una în fața casei.”
În sfîrșit, datorită lui locul căpătase un pic de viață!
Copiii o rugau pe Cătălina, fetița lui Marian, să-l facă pe Pelegrini să zică ceva în italiană, orice, și cînd acest lucru se întîmpla, începeau să se frămînte ca un stol de vrăbii, să ciripească și să rîdă de excitarea pe care le-o producea sunetul unor cuvinte străine pe o uliță pe care nimeni, niciodată nu vorbise altceva decît română.
– Ce a zis? Ce a zis? Cătălina, ce a zis!?
– L-am întrebat dacă are țigări, că pot să mă duc să-i cumpăr dacă nu mai are.
– Și el ce a zis?
– A zis că mai are doar trei dar preferă să tragă de ele, că dacă mă trimite pe mine să-i iau un pachet nou, nu o să se poată abține, și-l va termina pînă diseară.
– Cătălina, cum se zice termină în italiană?
– Completo
– Și cum se zice diseară?
– Stasera
– Cătălina, hai să ne jucăm de-a vacanța în Italia.
– Cum?
– Noi sîntem oameni bogați care au bani să meargă în excursie în Italia. Și tu ești ghida noastră și ne spui despre Italia. Noi stăm pe podul ăsta și zicem că podul este autocar.
Și copiii se bucurau că ulița prinsese viață de cînd venise italianul.
Toată lumea se bucura, poate în subconștient chiar și nea Sandu se bucura, dar in realitate mai puțin – el fusese cea mai interesantă chestie din Glimești pînă la venirea lui Pelegrini, într-un fel era de înțeles că avea o rezervă față de italian. Își pierduse nu numai statutul de cel mai avut om din sat, era mai mult decît atît: pierduse audiența. Îi scăzuse ratingul.
Nea Sandu putea băga cîte zece semințe de floarea soarelui în gură și le ronțăia ca o mășinărie: pe o parte intrau semințe pe cealaltă ieșeau coji lubrefiate cu scuipat. Înainte era o plăcere pentru el să simtă admirația copiilor care încercau să-l imite fără succes și nu putea să înțeleagă cum de-l părăsiseră acum pentru unul care nu putea să ronțăie decît alune decojite. Nea Sandu la vîrsta lui înaintată putea gîlgîi o bere peste cap dinr-o suflare, dar Pelegrini nu consuma decît vinuri cu etichetă, pe care le savura rotindu-le încet în pahare perfect curate. Dealtfel, vila lui Pelegrini era singura casă a Glimeștilor în care nu existau muște sau măcar furnici. Era atît de curat, încît după spusele lui nea Sandu, “pur și simplu te lua greața”.
Pelegrini era prietenos cu nea Sandu. Uneori îl invita în curte și prin intermedierea unui traducător îi plăcea să îl provoace la glume. De exemplu, dacă îi spunea “Nu-ți mai torn vin din ăla tare de data trecută să nu te doară iar capul…” nea Sandu întindea spontan paharul răspunzînd “Ba lasă să mă doară!”
Pelegrini avea probleme medicale legate de circulația sîngelui și hipotensiune arterială și deși medicii îl sfătuiseră să renunțe la fumat, pliciseala vieții la țară îl făcea să-și aprindă destul de des țigara. Uneori era scuturat de o tuse tabagică și de fiecare dată cînd îl apucă un acces, stingea țigara chiar dacă numai ce-o aprinsese (Marin o culegea mai tîrziu din scrumieră, o reaprindea și o termina el de fumat). Să-l vadă pe nea Sandu mîncînd orice fel de mîncare, fumînd și dînd peste cap pahare de vin la cei peste optzeci de ani ai săi, era încurajator pentru Luca Pelegrini, mai ales că nea Sandu, ca să-i cînte în strună, îi spunea că la vremea cînd venise aici să se pensioneze, era chinuit de un ulcer deudonal și de migrene, și că fără să facă nimic, aerul de țară îl însănătoșise complet. Acum fuma la fel de mult ca înainte și se simțea mai sănătos ca niciodată.
– Marine, tradu-i asta. Cînd am venit aici soră-mea m-a întrebat dacă nu vreau să o ajut cu niște bani pentru o cruce de marmură. Ea o comandase demult și o plătea în rate, că așa se face aici, avem un centru de plată unde oamenii plătesc o rată pentru înmormîntare, pentru cruci, sicriu și ce mai trebuie. Dar dacă plăteam eu ultimele zece rate ea putea lua crucea mai devreme. La cincizeci de ani pare o scrînteală, dar la șaptezeci cît avea soră-mea, crucea era cum ar fi o poșetă Luis Vutton pentru Florina. Pînă la urmă și pentru mine era o afacere bună, soră-mea îmi trecea numele lîngă al ei, scăpam de-o grijă. În timpul ăla, încă mai făceam drumuri des la București, îmi încheiam niște socoteli pe acolo, vindeam apartamentul și cîte și mai cîte. Mă trezesc că mă sună soră-mea. “Sandule, e crucea aproape gata. Ce poză vrei să-ti pun pe ea? Eu mi-am pus una de la cununie, era Nelu mai departe și l-am decupat. Trebuie să-mi spui că o sigilează cu geam și așa o să rămînă.” I-am spus să-mi pună și mie una tot așa, mai din tinerețe. Și ce poză crezi că mi-a pus soră-mea? Poza din liceu! Naiba mă mai recunoaște pe mine după poza din liceu! Ba i-am zis lu’ unu și lu’ altu la un pahar și s-a răspîndit vorba. Se duceau oamenii la cimitir special să vadă “poza cu nea Sandu în liceu”. Rîsu’ lumii cînd o-i muri – dacă m-o vizita cineva! Cîteodată mai trec și eu să-i aprind o lumînare soră-mii și-i zic “Vasilico, stai liniștită că nu te fentez. Ai nițică răbdare că pînă la urmă tot lîngă tine vin, merci pentru poză!” Au trecut atîția ani de atunci că eu nu mai semăn prea bine nici cu mine ăla de la șaizeci și doi de ani, d-apăi cu mine, ăla din liceu?!
Nea Sandu aștepta să-i traducă Marin lui Pelegrini, sau soția acestuia sau Cătălina (oricare dintre ei era de față), și dacă efectul pe fața italianului nu era cel așteptat le spunea disprețuitor să mai pună mîna pe dicționare că habar nu au să traducă.
De față cu italianul parcă uita că între ei exista o competiție (de fapt acea competiție exista doar în capul lui) dar imediat ce treceau cîteva zile fără să-l vadă, fără să fie invitat, și începea din nou să-l bombăne. Le dă copiilor bani să-și ia înghețată și or să răcească în gît! Colțul dinspre stradă al vilei e strîmb și așa-i trebuie dacă nu a cerut sfatul unui meșter constructor, a ridicat vila cu amatori. Și bucătăria e mai mare mult ca sufrageria!
Chiar și la vie, Nea Sandu purta cămăși albe, descheiate la gît și cu mînecile suflecate, pantaloni de stofă dar, ca să nu se împiedice în gropile de pe uliță, de multe ori umbla desculț și cu papucii în mînă. La încheietura mîinii drepte purta un ceas marca Fossil cu limbile fosforescente și dacă îl întreba cineva ce marcă e ceasul, răspundea “e fosilă, ca mine!”. Întotdeauna era proaspăt bărbierit, afișa un zîmbet zeflemitor și cînd era singur, își țuguia buzele și-și fluiera o melodie. Vecinii din dreapta lui era săraci lipiți pămîntului și, cu ani în urmă, nea Sandu le trăsese curent direct de la stîlpul de înaltă tensiune, camuflase firul pe sub pămînt astfel încît oamenii ăia fără nici un venit aveau cel puțin lumină noaptea în casă. Nu le ceruse nimic în schimb decît să reconstruiască cotețul porcului lîngă gardul celuilalt vecin. Vara muncea via și grădina, toamna făcea mult vin pe care nu îl îmbutelia bine și din această cauză se oțetea, dar papilele lui gustative de octogenar nu mai făceau diferența dintre un vin bun, ca al italianului, și unul răsuflat, ca al lui. Nu avea de unde ști că motivul principal pentru care Luca Pelegrini nu-i calca pragul bătăturii, era tocmai faptul că italianul nu știa cum să se debaraseze de poșirca turnată cu insistența ospitalității românești în pahare fără a-și ofensa gazda. Iarna, nea Sandu stătea la televizor, pe programele de sport unde cel mai mult adora să urmărească meciuri de box live sau campionatele de tenis, unde dacă juca Rafael Nadal întotdeauna ținea cu Rafael Nadal. Un timp urmărise și un serial, Tînăr și Neliniștit, dar asta se întîmplase pînă ce îi spusese cineva că serialul are în total 11000 de episoade și durează 43 de ani. Era deprimant să se uite la un serial al cărui sfîrșit știa dinainte că i-e imposibil să-l prindă.
Poate că la bază, ceea ce-l făcea pe nea Sandu deosebit de majoritatea consătenilor lui, era nepăsarea față de problemele legate de spirit și de viața de apoi. De-a lungul timpului, toate rudele de sex feminin, aflate acum în etate, încercaseră să-l atragă pe calea credinței în Dumnezeu care începea, după părerea lor, cu mersul regulat la biserică, vizitarea mormintelor și participarea la tradiționalele parastase și pomeni. Dar el răspundea zeflemitor că din moment ce din casa lui se puteau auzi porțiuni din slujbă (intrarea spre aleea cimitirului și clopotniță erau la nici douăzeci de metri de gardul lui din spate) îi era foarte ușor să se imagineze alături de ele, în biserică, pe toată durata reclamelor din timpul partidelor de box televizate pe Digi Sport, deci fiind cu mintea și sufletul într-un lăcaș de cult, nu aveau de ce să se mai îngrijoreze pentru el.
Era incredibil că un om sărit de optzeci de ani mai poate ține cu atîta rîvnă la imaginea sa. Spre deosebire de alți bătrîni din sat, nu se îmbraca exagerat de gros, nu se folosise niciodată de baston (prefera să meargă mai încet, dar pe două picioare deoarece considera că bastonul îi știrbea demnitatea). Dacă ar fi știut, oamenilor nu le-ar fi venit să creadă cît timp își petrecea el la oglindă, aranjîndu-și șuvițele dintr-o parte în alta pentru a-și acoperi cît mai mult din porțiunea fără păr. Dar și mai incredibil era faptul că în urmă cu doi ani își făcuse în secret absolut o operație de cataractă la ochiul stîng, cu care nu mai vedea deloc. Între timp i se deteriorase complet vederea la dreptul, în timp ce cu stîngul, după operație, vedea la fel de bine ca în copilărie. La televizor stătea cu ochelarii pe nas și și-i scotea repede cînd se întîmpla să intre Cătălina inopinant peste el. Totuși, dacă uita, Cătălina îl întreba uimită, de ce nu își repară ochelarii, cum poate să vadă fără lentilă la stîngul! Nea Sandu amîna să-și facă operația de cataractă la ochiul drept din simplul motiv că se obișnuise să-și facă treburile și să se descurce acceptabil cu un singur ochi. Nu găsea destulă motivație în a pune deoparte o mie de euro, cît costa operația, doar pentru a vedea cu doi ochi încă trei sau patru ani cît considera că mai avea de trăit.
În secunda cînd l-a izbit bolidul italianului din dreapta, de unde ar fi trebuit să se asigure ca să cedeze trecerea, ultimul lui gînd a fost de regret la gîndul că nu-și schimbase fotografia de pe cruce.
“Mîine or să rîdă atîția oameni de mine!”

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.