O sclipire de demnitate

Domnule Codreanu,

Notez aici (pentru ce?) gândurile mele de acum câțiva ani, pe care le-am regăsit răsfoind unul dintre primele mele carnete. Am umplut de atunci sute de astfel de carnețele, pe care le-am pus unul deasupra celuilalt într-un colț al camerei mele, alcătuind o coloană înaltă, până la tavan.
”În zilele ploioase, mă plimbam cu buzunarele în mâini, cu mâna în umbrelă. Nu țineam umbrela de mâner, ci de partea de metal de deasupra, sperând că mă va lovi, poate, și pe mine vreun fulger. Îmi era frig, urechile îmi intrau în vânt odată cu stropii de ploaie, dinții îmi clănțăneau în gură și făceam atâta zgomot, încât vecinii se iveau la ferestre și mă înjurau de după perdelele dantelate. Era domnul Nae Bumbac, cu nasul lui de pugilist și ochii umflați și roșii, mai mai să iasă din orbite. Era doamna Ferencz, veritabilă contesă a singurătății, atât de slabă că trecea printr-o ureche de ac de cusut. Era domnul Codreanu: gușa îi ieșea din tricoul mulat, imaculat, apretat, întrecându-se în colăcei de grăsime cu burta-i de gravidă. Era doamna Manșaliera, o altă singuratecă, cu porniri nu tocmai umane, schimonosindu-se în geamul dinaintea ei, numărându-și firele de păr de la subraț și izbucnind în râs de fiecare dată când se încurca. Erau toți, soții Tugedă, ținându-se de mână, copiii domnului Mahon, cu cozile periuțelor de dinți ieșindu-le din gurile minuscule, cu buzele subțiri, ca petalele de mac. Era Hoțu, motanul vărgat al curții, Platon și Socrate, doi ogari de vânătoare foarte prietenoși, cu balele lăsând în urma lor o dâră lungă, ca de melc. Singură, ea, Ada, nu era.
Aș fi vrut ca, în fiecare dimineață fără ploaie, perna pe care dormeam să se ridice în aer singură și să mă sufoce, apăsându-se pe chipul meu. Viață și moarte erau pentru mine două fețe ale aceleiași monede. Cu o ultimă, malițioasă sclipire de demnitate, răspundeam înjurăturilor cu ridicări ale degetului mijlociu, inclusiv în fața copiilor domnului Mahon, care nu îmi făcuseră nimic niciodată și se aflau la geam poate din întâmplare, ori pentru că își făcuseră un habitus din apariția mea, încă o dată curioși să mă vadă cum trec, singur și posomorât, cu umbrela, pe sub fereastra lor. Iar dacă treceam cu umbrela în zile în care afară nu ploua, bineînțeles că eram conștient că păream nebun, bineînțeles că auzeam cum se stârneau râsete în jurul meu, că știam că toți ar fi întors capul după mine încercând să înțeleagă ceea ce, de multă vreme, nici eu însumi nu mai reușeam (dar oare reușisem vreodată?), însă nimic nu m-ar fi putut face să renunț la ceea ce pentru mine devenise un habitus, o etichetă, o frunză udă care se lipește de pantof și de care nu poți scăpa, un plasture însângerat prins de firele de păr din jurul unei răni. Nimic nu mă liniștea mai mult decât a merge cu umbrela deasupra capului, pentru că cerul și tot ceea ce oferea el venea la pachet cu o distructivă nevoie de mă lamenta, de a îmi striga durerea înăbușită ce s-ar fi auzit de zeci, sute, mii de ori mai tare decât clănțănitul propriilor mei dinți care îi deranja atât de mult pe vecini dimineața. Stăteam înfrigurat în curtea interioară, cu umbrela deschisă, îmi fumam țigara și așteptam să se facă din nou nouă jumătate, ora la care aș fi ieșit apoi în piață, cu sentimentul dezolant al celui care se știe atât de nefericit, că nici cel mai fericit lucru de pe lume nu l-ar mai bucura îndeajuns încât măcar să-i provoace surâsul, fie el timid, șters, ascuns într-o carcasă rece de superficialitate. Platon îmi ieșea înainte în fiecare dimineață, gudurându-se pe lângă mine. Socrate observa totul de la distanță. Nu se urnea decât dacă scoteam ceva de mâncare din buzunarele pantalonilor. Platon era negru, cu pete albe, Socrate alb, cu pete negre. Participau alături de mine, muți ca și mine, la ritualul devenit protocolar de când Ada nu se mai arătase în piață. Stratul de umbrelă neagră dintre mine și restul vecinilor ar fi trebuit să mă protejeze de orice ar fi căzut dinspre cer vreodată, și dinspre mai jos de cer, cum erau resturile de mâncare pe care cei deranjați de clănțănitul dinților mei, folosindu-se de mine ca de un indispensabil ricoșeu, le aruncau celor doi cerberi ai curții. Însă nu mă urneam din loc. N-aveau decât să arunce în mine nu doar cu mere de cotoare, cu pâine de felii, cu carne de oase, ci chiar și cu tablouri, cu fotografii cu rame grele, de metal, cu aparatele radio, televizoarele și dulapurile de haine, aș fi murit ca un alt martir sau doar ca un alt nebun sufocat într-o lume de persoane perfect normale (normale? – ce e normalitatea dacă nu cel mai înalt grad de nebunie?), nu îmi păsa.
Nici nu am de gând să îi explic cuiva de ce mă îndrăgostisem în asemenea hal de o femeie pe care nici măcar nu o cunoscusem, care nu îmi adresase o singură replică și al cărei surâs, unic indicator al gradului de nebunie în care și ea trăia, mă făcuse să îmi aduc aminte că eu, un alt umil aplatizat al societății de indivizi umani, îmi duceam viața în umbra unui set de reguli, ca într-o închisoare cu zăbrele de lemn, a căror elasticitate o poți încerca trăgând de nuielele verzi, fără însă a înțelege că, dacă doar ai trage mai tare, dacă ai vrea, de fapt, să o faci, ai putea evada din spațiul minuscul în care te găsești. Și nu mi-am explicat nici mie însumi, de fapt, această neobișnuită întâmplare și acest extrem interes, chiar dacă sunt conștient de efectul pe care l-a avut asupra mea, căci iată, la aproape două luni de când mi s-a întâmplat să asist la acel sacrilegiu, încă mă comport la fel în fiecare dimineață, deși am fost la psiholog, mi s-au prescris pastile, am vorbit cu vecinii și cunoscuții, am fost părăsit de puținii prieteni și izolat de colegii de muncă, înjurat, în final, de fiecare dintre apartenenții la categoriile sociale de mai sus.
Da, eram un ciudat, așa cum ciudată era viața, sau absența ei, în anumite ființe care nu ar merita să fie lipsite de ea, ca în unii copaci care se usucă încă de tineri, apoi sunt tăiați de nimicitoarele drujbe ale oamenilor pădurarului. Copacii aceia făcuseră umbră pământului nu degeaba, ghindele lor hrăniseră animale nu degeaba, însă se uscaseră degeaba, natura îi pedepsise fără motiv, așa cum o pedepsise pe Ada în mijlocul pieței, în acea dimineață ploioasă, atunci când eu am deschis poarta de la curtea interioară și, cu geanta pe umăr, încă cu gustul de fum de țigară pe limbă, am decis să mă îndrept spre locul de muncă, o decizie de rutină, în care nu mai conta de multă vreme creierul, ci picioarele, find setate să meargă mai departe, însă ochii, ei bine ochii, încă neautomatizați, încă obișnuiți să detecteze mișcările neobișnuite, s-au ridicat și au admirat instantaneu, fără ca nici măcar să realizeze imediat minunea, silueta albă a Adei alergând, alături de câinele său, ogarul Platon, sau poate Socrate, nici nu îmi mai amintesc bine cum îl striga, alergând prin ploaie, părul lipindu-i-se de trup ca o etichetă sau ca o frunză udă sau ca un plasture însângerat. Mă scuzați, domnule, a strigat, iar eu m-am întors în spate pentru a fi sigur că despre mine era vorba, și despre mine era vorba, căci nimeni nu se mai mai afla în spatele meu decât poarta închisă, așa cum în spatele Adei se afla monumentul reprezentând Coloana Singurătății, de cincisprezece ori mai înaltă și mai solidă (decât poarta). Înaintam, deci, unul spre celălalt având în spate aceste două monumente, căci și poarta de lemn a curții interioare poate fi considerată un monument, monument al acestui și acelor momente de singurătate, devreme ce doar eu ies din curte acum, așa cum ieșeam și înainte, la ora nouă jumătate, cu geanta pe umăr și mâna în umbrelă sau umbrela în mână, nu îmi mai amintesc, îndreptându-mă calm și reflexiv spre locul de muncă.
Nu am avut niciodată o femeie. Sunt urât, o știe și oglinda crăpată în care mă bărbieresc dimineața și în care îmi privesc, cu un amestec de admirație și dezgust, pe rând, fiecare defect. Am nas de pugilist și ochi mari, umflați și roșii, ieșind din orbite ca cei ai melcului, am gușă și burtă de gravidă, valurile de grăsime se întrec între ele pe suprafața plină de păr a corpului meu și, pentru că natura nu își bătuse suficient joc de mine, în partea de jos mi-a dat niște picioare atât de slabe, că ar putea foarte bine trece prin urechea unui ac de cusut. Semăn cu un personaj din desene animate, au șușotit copiii domnului Mahon într-o dimineață când i-am întâlnit în curte, căci se duceau la școală, cu ghiodanele în spate, arătând cu degetele înspre mine (ieșisem să duc gunoiul) și hlinzind nevoie mare. Domnișoara Ferencz, o veritabilă contesă a singurătății, a fost singura care a acceptat să mă însoțească acasă vreodată. Avea la ochi un machiaj albastru oribil, mirosea a colonie de salcâm, aceeași pe care o avea bunica pe hainele de duminică. S-a așezat în pat și și-a deschis picioarele într-un mod atât de neașteptat, încât am scăpat din mână paharele cu vin pe care le aduceam din bucătărie. O tufă de păr negru cârlionțat și slinos i s-a ivit de sub capotul verde, vocea ei părând a proveni de acolo, de sub capot, căci buzele nu i se mișcau atunci când vorbea și nici gâtul. Fii gentelman, mi-a spus, ajută o femeie singuratecă, Lăsați, poate altădată, contesă, i-am răspuns, acum mi-am amintit că am ceva urgent de rezolvat. Mi-am luat paltonul peste pijamale și am ieșit în noaptea întunecată val-vârtej, ca un zmeu, excitat și enervat în același timp. Am ajuns la librărie și am deschis ușa (cheia e mereu la mine, pentru că sunt primul care ajunge și ultimul care pleacă), m-am ascuns în cel mai întunecat ungher, lângă cărțile de filosofie, iar acolo, după ce m-am masturbat de mai multe ori, am adormit, cu capul pe mochetă, sub privirile mustrătoare ale lui Platon și Socrate.
Dar iată, acum Ada, minunata Ada, se îndrepta spre mine și se scuza, ca și cum eu aș fi fost o persoană demnă de scuzele sale, nu un amărât necunoscut, nu un exclus și un izolat, nu puroiul de pe pielea imaculată a societății, ci un domn, ea reușise să înțeleagă asta doar privindu-mă o dată. Mă scuzați, domnule, strigă ea, iar eu m-am oprit în mijlocul pieței sub umbrela neagră, dorindu-mi din tot sufletul să o adăpostesc, căci era udă până la piele și alerga alături de câinele la fel de ud, fiecare pas al ei provocând o explozie de picături de apă, pulverizate din bălțile asfaltului pentru a cădea din nou pe același asfalt, un circuit neimportant, așa cum trebuia să fie și circuitul unei priviri aruncate la întâmplare prin piață, dacă nu cumva, deodată, o frumoasă femeie udă leoarcă, cu gurguiele ivindu-i-se prin bluza la fel de udă și albă, nu ar fi alergat spre tine, strigându-te.
În acel moment însă, fulgerul a coborât din cer la fel de nimicitor ca drujba oamenilor pădurarului. Ada a fost lovită cu atâta putere, încât a căzut pe loc, secerată, la picioarele mele. Câinele Socrate, sau Platon, mi-a aruncat o privire încruntată, iar când am vrut să o ridic a început să mârâie. O dâră de sânge i se prelinse frumoasei Ada de-a lungul obrazului, iar mâinile i s-au mișcat pentru ultima dată, încercând să prindă, din aer, un obiect care însă nu se afla acolo. Brusc, mi s-a făcut frică. Cui să îi spun că Ada a murit, dacă într-adevăr asta se întâmplase, mi-era frică să sun la poliție așa cum îmi era frică să rămân acolo, așa că am luat-o la goană spre librărie pentru a nu fi nevoit să iau o decizie, alta decât aceea de a fugi. Câinele se învârtea în jurul ei și începuse să latre, însă nimeni nu se mai afla în piață în afară de noi și de monumentele noastre.
Toată ziua am muncit cu gândul la Ada, am ordonat cărțile atât de prost, încât șeful mi-a atras atenția (pusesem romanele picante printre cărțile religioase), am răcnit la clienții magazinului și am scuipat un copil de cincisprezece ani chiar înaintea mamei sale, care mi-a întors imediat o palmă și m-a scuipat înapoi, înjurându-mă: Urâtul dracului, mi-a spus, ce ai cu copilul? Ia-te de cineva pe măsura ta!
În acea seară, am ajuns acasă mai târziu decât de obicei. Îmi era frică să nu mă aștepte cineva la poartă sau înaintea apartamentului și să mă ia la întrebări. De la fereastră, am privit toată noaptea locul în care Ada căzuse, imaginându-mi diferite moduri în care aș fi putut preveni asta, sau aș fi putut-o ajuta după. Sunt un laș, un laș, un laș!”
Pe lângă toate celelalte defecte fizice ale mele, am și defecte psihologice, îmi dau seama de asta, și în fiecare zi înregistrez punctual în aceste carnete traiectoria bolnavă a minții mele. De când a murit Ada, se adaugă anomaliilor mele și acest ciudat reflex de a-mi lua cu mine umbrela, oriunde și oricând. De frică sau de frig, dinții îmi dârdâie și acum în gură în fiecare dimineață. Dacă am deasupra bolta necruțătoare a cerului, nu pot să rămân descoperit înaintea ei. Nu pot împărtăși soarta Adei. O pot înțelege, respecta, povesti mie însumi și celor doi câini din curte, singurii care îmi înțeleg tăcerea și alături de care pot contempla. Vecinii pot arunca în mine cu resturi de mâncare, mă pot înjura și jigni, însă atâta timp cât natura nu decide nimic în privința mea, am și eu dreptul să trăiesc asemenea oricărei ființe de pe lume. Sunt un scârbavnic, o scabie fără scrupule, întinzându-se pe pielea imaculată a unei tinere fecioare, un parazit, însă natura îmi permite să trăiesc astfel, din forma aceasta nu pot ieși, pentru că atfel nu aș ști cum să trăiesc, nu aș ști nici cum să mor, deși aș vrea, oh, aș vrea, dar sunt prea laș pentru a mă ucide, prea laș pentru a mă lăsa ucis de un fulger într-o oarecare zi ploioasă.
Să știi asta, domnule Codreanu, următoarea dată când îți voi mai ieși în cale, să nu mă mai împingi, să nu mă mai înjuri și să nu mă mai ameninți, căci nu ai dreptul, din moment ce noi doi avem același status, dacă natura ne lasă pe amândoi să ne ducem viața în interiorul temnițelor noastre ponosite cu gratii de lemn, același drept de a locui în acest bloc și de hrăni câinii din curtea interioară, de a trece unul pe lângă celălalt fără ca vreunul dintre noi să trebuiască să plece capul și să-l salute, cu dezgustător servilism, pe celălalt.

Sunt suficient de laș pentru a nu îți spune toate astea în față!

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/