Silvia Davidov era o femeie care umplea locul oriunde s-ar fi aflat. Rânduia, curăța, făcea să sclipească totul și apoi sfințea locul cu armonia și ritmul vieții ei. Fără să fie o femeie simplă, pretențiile îi fuseseră întotdeauna modeste căci, după ce maică-sa se prăpădise, tocmai când mai avea un an de facultate, învățase să accepte multe de la viață, dar fără să-și piardă noblețea interioară. Era o femeie de 47 de ani care, indiferent de conjunctura în care o aflai, impunea un soi de admirație amestecată cu teama că nu-i ești pe plac, că nu te încadrezi în standardele ei. Ceea ce însemna o anumită exigență și chiar duritate. Silvia era dovada că viața, mai mult decât școala și toate teoriile din lume te învață, te modelează.
E drept că și mama ei fusese o femeie de care își aminteau mulți, pe care o pomeneau, inevitabil, ori de cate ori aveau de-a face cu Silvia. Silvia o moștenea în multe, deși neștiind când o să-i vină sfârșitul nu-i lăsase vreun testament moral, de fapt nu-i lăsase decât datorii… la bancă, la întreținere… Moartea ei a lovit-o ca trăsnetul pe Silvia și pe toți ceilalți din jurul ei.
Cum cea mai mare parte a timpului Silvia era plecată la facultate și, înainte de facultate era prinsă cu școala, cu grija admiterii, i-a fost ușor Domnicăi s-o țină departe pe fată de grijile și problemele ei. Ea, Domnica, a avut întotdeauna probleme, când s-a despărțit de primul soț și a fost nevoită să-și lase copilul, un băiat, la părinții soțului ei, când s-a recăsătorit, și și-a luat o pacoste de bărbat care i-a mâncat ficații și a adus-o în sapă de lemn… Stătea cu Silvia, copilul din cea de-a doua căsătorie, într-un apartament micuț, modest, cu care rămăsese în urma divorțului de primul soț și în care ar fi trebuit să-și crească și băiatul, dacă acesta nu ar fi înclinat spre rudele tatălui. După ce s-a recăsătorit, Domnica încercă să-si regleze conturile lăsând în urmă lanțul de nefericiri. Numai că, o viață fără noroc e o viață fără noroc. Și dacă ea începe prost, se termină tot prost, sau cine știe… Poate că moartea nu este decât o altă etapă, altceva, un privilegiu care te așteaptă tocmai pentru a compensa, cu dreaptă măsură, fericirile și nefericirile, împlinirile și eșecurile.
Cu Silvia își regăsise echilibrul, liniștea, deși trebuia să trăiască din banii puțini pe care-i câștiga ca funcționară la Primărie. Silvia a fost un copil bun, inteligent, harnic și foarte independent. Nu i-a purtat niciodată de grijă, a crescut în legea ei, ba dimpotrivă, părând că știe ce este mai bine și pentru mama ei. Totul s-a schimbat odată ce Silvia, intrată la facultate și antrenată din ce în ce mai mult în aventura ei spirituală, integrată în viața marelui oraș și a mediului studențesc, venea din ce în ce mai rar acasă, era din ce în ce mai detașată de problemele de acasă. Văzând-o croită pe drumul ei, nepăsătoare la ce avea să-i aducă ziua de mâine, cerându-și dreptul la bucuriile și îndrăzneala tinereții, Domnica a lăsat-o să zboare… Să zboare cât poate și înspre ce o duc puterile… Așa se face că Silvia nu știa cât de mari erau problemele ei financiare și, mai târziu, n-a știut de problemele ei medicale.
Când i s-a făcut rău la serviciu și a fost dusă la spital, analizele ei medicale i-au dat verdictul. Știa că de boala asta se moare și că nu are nici o șansă în fața ei. Așa că nu a avut ce să aleagă. Singura cale pe care a înțeles-o imediat era să-și aștepte moartea, până când o vrea să vină, fără s-o amâne, fără să tulbure inutil apele în jurul ei. A dus boala pe picioare fără s-o știe cineva, ignorând-o complet, fără să spere ceva dar și fără să deznădăjduiască, lăsând totul în seama lui Dumnezeu.
Când puterile au început să-i slăbească și să apară semnele evidente ale sfârșitului, așa cum îi descrisese totul medicul, a vrut să-i spună Silviei… a avut această intenție, dar n-a reușit. I-a fost greu, erau prea multe de spus… Uneori i se părea că n-ar suporta să-i vadă suferința, că nu are dreptul să-i ofere durerea asta, dinainte, care este mai pătrunzătoare, mai tăcută și mai adâncă decât cea scurtă, de după, când te afli în fața neputinței, a revoltei, astfel încât inutilitatea oricărui gest te conduce mai repede la acceptare. O știa pe Silvia puternică și oricum, mai departe nu putea merge, mai departe nu le putea duce: serviciul, datorii, dureri fizice, slăbiciune, regret, amintiri… erau prea mult. Moartea n-are cum să te găsească cu toate socotelile încheiate… Pe ea n-o găsise, se predase cu totul în fața ei.
Silvia a trebuit să accepte, dar n-a înțeles niciodată resorturile ei și-o durea profund pierderea mamei ei. Golul căscat de dispariția ei avea să-i schimbe cursul vieții. Nimic din ce-și propusese și credea că putea fi viitorul ei nu se mai potrivea cu noua ei situație.
Rămânea cu micile ei bucurii și răsfățuri care să-i dea frumusețe vieții și iluzia de plinătate. Uneori altceva este pregătit pentru tine și toate se potrivesc nebănuit să împlinească planul stabilit dinainte.
Pasiunea pentru literatura si pentru scris este veche, desi nu i-am acordat niciodata timpul necesar.

Necazul cu acest text este punctuația, altminteri nu e rău, dacă se mai umblă puțin prin interiorul frazelor și se mai corectează unele repetiții de cuvinte. Deci, ca regulă generală: orice semn de punctuație se lipește de sfârșitul cuvântului precedent și este urmat de un spațiu. Excepție face paranteza deschisă, la care e invers. Virgula separă două cuvinte cu același rol sintactic sau două propoziții nesubordonate una alteia într-o frază, mai separă verbele la imperativ, substantivele la vocativ și interjecțiile, și cam atât. Cred că există pe internet îndrumare de folosirea virgulei.
Am corectat textul de erori (majoritatea dintre ele), așa cum am făcut-o și la cel anterior, pentru a nu-l trimite la Atelier. Dar eu nu voi avea timp de fiecare dată să rezerv cam o jumătate de oră pentru treaba asta, așa că te rog să ai mai multă grijă la editarea textelor. Recitește cu atenție și ține cont și de ceea ce-a spus mai jos Florin.
Merită mai mult efort, deoarece textul e scris destul de bine – ar fi nevoie doar de-un subiect mai puternic.
Și evită să folosești în mod excesiv pronumele personale, ca în fragmentul următor:
„Pe ea n-o găsise, se predase cu totul în fața ei.
Silvia a trebuit să accepte, dar n-a înțeles niciodată resorturile ei și-o durea profund pierderea mamei ei. Golul căscat de dispariția ei avea să-i schimbe cursul vieții. Nimic din ce-și propusese și credea că putea fi viitorul ei nu se mai potrivea cu noua ei situație.”
Un rezumat alla Radu Parpauta, care scrie aici pe site cam tot în genul ăsta, doar că mai puțin tragic și mai acid.
Personal, nu sunt un adept al genului, îl privesc mai degrabă ca pe un exercițiu care poate servi pentru a schiţa anumite personaje pe care mai apoi să le dezvolți în ceva mai amplu.
„Era o femeie de 47 de ani…” detaliul virstei confunda putin cititorul pt ca tot ce urmeaza e perioada studentiei..
„Moartea ei a lovit-o ca trăsnetul pe Silvia și pe toți ceilalți din jurul ei.”
Atentie.. deocamdata cititorul habar nu are cine era in jurul ei.
„Numai că, o viață fără noroc e o viață fără noroc. Și dacă ea începe prost, se termină tot prost, sau cine știe… Poate că moartea nu este decât o altă etapă, altceva, un privilegiu care te așteaptă tocmai pentru a compensa, cu dreaptă măsură, fericirile și nefericirile, împlinirile și eșecurile.”
filozofarile despre viata ale povestitorului sint de cele mai multe ori neavenite.. Vorbesc in general, in afara de cazul in care povestea e la pers 1-a sau povestitorul e „implicat” asa cum face Dostoievski in Demonii (mai mereu ironic) sau Camus in Ciuma pt a da senzatia de veridicitate (epidemia chiar s-a intimplat, povestea e cu atit mai reala) Zic ca nu e cazul aici.. adica te poti lipsi.
„Silvia a trebuit să accepte, dar n-a înțeles niciodată resorturile ei și-o durea profund pierderea mamei ei.” – exemplu de fraza care mai trebuie finisata.
Textul are o mare problema.. e neterminat… din cauza asta nu functioneaza de sine statator.
Spor la scris in continuare.