O vizită în România – partea a III-a

Ieșisem în sfîrșit de pe autostradă. Ne aflam în acea zonă a țării pe care bucureștenii precum și cei din orașele mari o numesc „ provincie „ ; orășele și sătucuri care își păstraseră totuși ceva din imaginea rustică zburau pe lîngă noi. Spun totuși,pentru că și aici, din păcate, apăreau din cînd în cînd case construite cu același „ moft „ precum casele de la marginea Bucureștiului.
Nu am înțeles niciodată motivul pentru care cei care au posibilitatea de a-și construi o casă nu rămîn cît de cît credincioși tradiției românești.
Ar fi putut foarte bine să-și construiască o casă cu tot comfortul necesar ( nimic de zis ) dar nu pricepeam un lucru : de ce să renunți la arhitectura tradițională? Casele românești sunt atît de frumoase și plăcute! Consider că aspectul lor exterior ar fi trebuit să fie menținut cum era înainte, pentru a simți că te afli într-o țară deosebită : România.
De exemplu, este o plăcere să mergi spre Marea Nordului unde toate casele sunt atît de tipice acelei regiuni, acoperite cu stuf și vopsite în culorile naturii care le împrejmuiește. Dar la noi, ți-ai găsit! – vilele ridicate în România erau exagerat de pompoase, pompoase la modul ridicol. Cum se spune, „ ce e mult nu e bun „ . Mai mult, ostentativul e de prost gust.
Cam toate erau vopsite în roz ( nu știu de ce iubesc toți culoarea asta ?! ) și nu se încadrau deloc, deoarece alături de ele rămăseseră căsuțe vechi, plăcute și atît de pitorești! Nu mai spun că prin curți, lîngă monstruoasele clădiri, se lăfăiau printre buruieni și cărămizi sparte, cîte o căruță mîncată de vreme, și printre gunoaie cîte o vacă slabă de-i numărai coastele încerca să găsească un smoc de iarbă pe lîngă gardul strîmb.
Vecina de alături, o căsuță țărănească, o băbuță vopsită cu var, își ducea veacul lîngă o grădiniță de zarzavaturi, pe cînd prunii vechi îi mîngîiau acoperișul lăsat. Deosebirea era atît de vădită și în același timp atît de neplăcută încît încercam pe cît posibil să ignor discrepanța care deranja ochiul.
Ca să ajungi la o căsuță de acest fel, trebuia să treci peste un poduleț ca să nu cazi în șanț. Nivelul caselor era în cele mai multe cazuri mai jos decît strada principală. Dincolo de șanț, în fața gardului, pe cîte o bancă veche construită din scînduri nefinisate, stăteau băbuțe la taifas, sprijinite în cîte un toiag strîmb, pe cînd gîștele și cîte o văcuță fericită pășteau buruienile de la marginea șanțului.
Asta era într-adevăr România cea frumoasă, cea pitorească, o țară care emana căldură și pe care o simțeai legată de rădăcinile străbune.
Din cînd în cînd treceam pe lîngă o troiță decorată cu flori din plastic dar plină cu ornamente aurite. Și ăsta era un aspect tipic timpurilor actuale.
Uneori, strada pe care mergeam era blocată de cîte un car tras de boi, plin cu fîn și unde în virf se ițea vreun cap sau doi de copii, rumeni la față și curioși. Îi priveam cu admirație și tristeșe, căutînd în suflet timpurile cînd și noi eram la fel. Mai erau și țărani pe jos care-și mînau vacile la păscut și care ne salutau scoțîndu-și căciula de o palmă.
La marginea drumului am întîlnit țărani care vindeau porumb, pepeni și zarzavaturi. Am oprit bineînțeles și am cumpărat fructe care la gust erau inegalabile față de fructele cumpărate la magazin. Roșiile aveau într-adevăr gust de roșii, pepenii îi cumpărai fără să te îndoiești de dulceața lor, iar brînza era proaspătă și nu pusă într-o zeamă plină de conservante nesănătoase.
Eram încîntați și dornici să cunoaștem cît mai mult viața oamenilor aceștia prietenoși care nu mergeau cu frunțile încrețite, și care păreau că se bucură de natura darnică în ciuda condițiilor destul de precare în care trăiau.
Nu după mult timp am intrat în orășelul vărului meu. Un orășel unde cu mulți ani în urmă îmi petrecusem vacanțele școlare.
Spre surprinderea mea, am recunoscut totul imediat – din fericire, orășelul se afla parcă încremenit în somnul Frumoasei adormite. Nimic nu se schimbase de la plecarea mea. Nu-mi venea a crede văzînd casele care tot acolo se aflau, poate mai înbătrînite, asemenea unor băbuțe obosite cărora timpul le curbase spatele muncit.
Vărul meu locuia pe o stradă care era ceva mai departe de strada principală și intrînd pe niște uliți Jeepul lui sculase parcă tot praful aflat acolo de sute de ani.
Ajunși în fața casei, a claxonat de două ori iar din spatele gardului a zvîcnit o umbră vioaie care a deschis poarta cu repeziciunea unui spiriduș. Era un băiat de o vîrstă greu de apreciat, cîteodată arăta ca un școlar iar cîteodată arăta ca un om care trecuse prin multe.
Pielea lui avea o culoare mai închisă decît suntem noi obișnuiți, dar era foarte drăguț și prietenos. Ei îl numeau Ciocolată, nu am aflat niciodată numele lui adevărat. Nu înțelesesem ce era cu el acolo, știu numai că se aciuise pe lîngă casa lor luînd sarcina de fată la toate.
Am intrat în curtea în care verișorul meu ne-a arătat mîndru tot „ conacul“ lor.
Casa părintească se afla tot acolo unde o știam de copil.
Visavi de ea își construiseră o altă casă, un fel de cabană cu vîrful ascuțit, de departe arăta ca un triunghi. Totuși construcția se adapta într-un fel împrejurimilor, mai ales că era construită din lemn. Tot acolo se afla și bucătăria, simplă dar pentru soția vărului meu de-ajuns ca să pregătească mîncăruri delicioase. Și într-adevăr, ea meșterea în cîteva minute cîte o mîncare așa cum cunoșteam pe vremea cînd trăiam acasă.
Nu ca noi, obișnuiți să punem tot felul de mirodenii din pungulițele cumpărate la magazin, pline de cine știe ce conservanți sau suplimente artificiale. Dar asta era, nu eram în stare să gătim cum se gătea înainte și cred că dacă aș fi trăit în clipa aceea acolo, la început am fi murit de foame fără ajutorul pungulițelor.
Din bucătărie, printr-o ușă scundă se intra într-o cameră mare, un fel de sufragerie cu pereții și tavanul îmbrăcați în lemn, puțin întunecoasă din cauza asta dar te simțeai ca pe virf de munte. De acolo, o scară tot din lemn, urca la un dormitor în vîrful cabanei.
Camera avea un balcon care privea spre stradă, și de unde seara admiram cerul plin de stele.
Vizavi de casa lor locuia un vecin pe nume Gigi de unde seara primeam acces la internet. Era de ajuns ca verișorul meu să urle peste gard, „ bă Gigi dă și tu drumul!“și pac! puteam vorbi cu rudele mele în California. Simplu și de nedescris. În Germania își închid toți cu șapte lacăte accesul la internet iar aici nu trebuia decît să urli peste gard la Gigi. Din nou ieșea la iveală miezul și inima românilor!
Mai departe la apartament…
O baie simplă dar suficientă se afla alături. Aici trebuie din păcate să amintesc din nou impresia care-ți rămînea observînd felul cum oamenii se ocupau de gospodăria lor. Era evident că datorită noului regim se putea cumpăra toate noutățile și minunile venite din afara țării sau fabricate acolo după fasonul occidental. Asta și făceau cei care își puteau permite. Dar pînă la un anumit punct.
După ce cumpărau alandala tot ce li se părea că arată tare, ( o expresie care se obișnuia peste tot ) le puneau la voia întîmplării potrivindu-se ca nuca în perete. Îmi aduc aminte de o expresie tipic românească, ; lasă bă, că merge și așa; partea estetică le era complet străină, important era că își trîntiseră ceva care arăta tare.
Copii încîntați de mofturile străine de care noi la rîndul nostru ne săturasem.
Dar cu timpul mă obișnuisem și puține lucruri mă mai puneau pe gînduri.
Pomenisem de baie.
Slavă domnului exista apă caldă. Baia era mare, dar într-un fel concepută că te simțeai stingher în ea. Chiuveta ce se afla la peretele din față avea dimensiuni normale dar acolo se cerea o chiuvetă mult mai generoasă pe un perete de aproape trei metri. Oglinda mică și agățată prea sus, îmi ajungea mie atît cît să-mi pot vedea ochii.
Sub ea o etajeră din sticlă, îngustă și scurtă nu ne permitea să ne punem articolele noastre de toaletă că de abia făcea față unui pahar cu apă. Tot ce ne trebuia dimineța și seara, aliniasem la fereastră. În dreapta și stînga nu mai era nimic, peretele era gol și singuratic, numai de-alungul lui se lungeau două țevi paralele, una pentru apă caldă și una pentru apă rece care se întîlneau cu robinetul de la cadă. Într-un fel practic, de țevi îți puteai atîrna prosopul, chiloții sau mai știu eu ce.
WC-ul era în stînga spre fereastră iar în spatele lui, sau sub el, își ducea veacul un lighean micuț în care picura apa din closet. Ceva nu era în ordine cu WC-ul dar nu deranja pe nimeni. Lasă bă, că merge și așa- îmi suna din ce în ce mai des în urechi. Pînă la urmă de ce nu- îmi spuneam încet încet convinsă că filosofia vieții, românii o inventaseră.
Din camera aceea de sus, printr-un mic hol se putea ieși afară pe o altă scară care se afla în aer liber. Scara era din metal și era montată lateral, răsucindu-se ca un melc pînă jos în curte. Problema era cu treptele scării care erau foarte inegale. Cîte o treaptă se afla imediat sub cea de deasupra iar următoarea era cel puțin două palme mai sus.
Ca în povestea lui Păcală : una moale și alta tare…
Mi-am închipuit că scara trăise la vremea ei bună în vreo altă casă, iar verișorului meu i se făcuse milă de ea aducînd-o la ei. La urcat mai mergea dacă erai atent unde calci dar la coborît era destul de periculos, balustrada oferind servicii neplătibile.
În rest totul era curat și plăcut dar noi oricum nu aveam de gînd să ne petrecem timpul la cucurigu.
Astfel ne-am despachetat în fugă bagajele, dorind să cercetăm cît mai repede împrejurimile.
Ajunși în curte am făcut cunoștință cu un cățeluș zurbagiu care ronțăia alune căzute din pom. O chestie interesantă gîndindu-mă la javra noastră care se uita de fiecare dată jignit dacă-i dădeam două zile la rînd cîrnați.
Am ieșit pe uliță și printre bolovani și praf am luat-o spre strada principală. Oameni pe bicicletă sau în cîte o căruță ne întîmpinau cercetîndu-ne curioși și salutîndu-ne.
În drum spre strada principală am trecut pe lîngă discoteca verișorului meu care se afla mai jos într-un zăvoi. El deschisese acolo o dicotecă unde tineretul, mai ales în timpul verii se ducea la dans sau numai ca să asculte muzică și să fie împreună. Construită cam după același principiu, din lemn, cu o terasă mare, bănci și mese din lemn masiv, totul era foarte rustical și plăcut.
În față se afla un fel de scenă acoperită ingenios cu o prelată gen camouflage în caz că ploua. Verișorul meu făcuse un chilipir, obținînd-o după cît am înțeles de la cineva care fusese în armată. Așa era acolo, se ajutau unii pe alții cum puteau, un sistem obișnuit în țările din est.
Îmi amintesc că și în Germania, după ce a căzut zidul, am cunoscut o mulțime de oameni din fosta Democrată care se foloseau încă de acest principiu, ce-mi dai ca să-ți dau.
Discoteca era frecventată de obicei la sfîrșitul săptămînii cînd tineretul venea să se întîlnească și să mai stea de vorbă. Muzica era foarte tare, trebuia să țipi că să te poți face înțeles, dar tinerii se înțelegeau între ei fără multe cuvinte, erau liniștiți și foarte puțini dansau.
Nu am fost în viața mea la vreo dicotecă dar văzusem la televizor o mulțime de aspecte ale acestei instituțiuni, unde tineretul se îmbulzește la dans cu sticle de bere în mînă, strigînd și făcînd tot felul de mișcări penibile.
Aici cred că nici nu ar fi mers un spectacol de acest fel, după cum spuneam, totul se îmbina ca un joc de puzzle unde toate piesele se potrivesc acolo unde trebuie.
Am rămas plăcut impresionată mai ales că toți sau aproape toți aveau în mînă sticle de Coca-cola sau alte băuturi fără alcool. Este drept că și soția vărului meu care lucra la bar, îi păzea cu ochi de uliu.
Drumul înapoi spre casă prin întunericul beznă era foarte aventuros, din cînd în cînd ne orbea cîte un far de la vreo mașină care-și căuta ca și noi drumul. Nu exista trotuar și mergeam pe bîjbîite dar asta dădea situației un farmec deosebit. Însoțiți de lătrat de cîini și de mirosuri neplăcute ajunsesem acasă.
Spun mirosuri neplăcute din cauză că nu departe de stradă, pe un fel de maidan, oamenii aruncau tot felul de gunoaie care începuseră să se descompună și care răspîndeau un miros greu de definit, brînză stricată și pisici putrede, și de unde datorită descompunerii, gazele își făceau loc ridicîndu-se în aer și formînd o pîclă ce plutea dusă de vînt în toate direcțiile.
Ajunși acasă, ne-am cățărat pe scara melc, eu grăbindu-mă să ies pe balcon să vorbesc cu ai mei din California.
Gigi era deja informat așa că nu a trebuit să zbier pînă dincolo de uliță.
Patul era puțin incomod în sensul că făcea la mijloc o gaură unde ne întîlneam vrînd nevrînd rostogolindu-ne din părți. Eu fiind mai mică m-am lipit de perete încercînd pe cît posibil să nu cad în prăpastie. În cameră era beznă, lucru pentru mine foarte neplăcut, întotdeauna am nevoie de o luminiță cît de mică în dormitor, detest întunericul.
Astfel am dat perdelele într-o parte iar luna și stelele se uitau la noi pîlpîind.
Pînă la urmă am dormit duși, cred că și aerul de țară a contribuit la somnul nostru adînc.
A doua zi de dimineață ne-am sculat curioși, vrînd să profităm cît mai mult de cele cîteva zile pe care le aveam la dispoziție.
Cafeaua pe care o aveam la noi am dat-o soției verișorului meu, nu știam ce să fac cu ea din cauză că ei nu aveau mașină de cafea iar pe aragaz să o fierb nu mă pricepeam. Ea a fiert o cafea foarte bună, tare de stătea lingura în ea dar eu o beau cu lapte și foarte dulce așa că nu m-a deranjat prea mult. Pîine albă, proaspătă, tăiată în felii groase, zacuscă și mezeluri erau deja puse pe masă. De obicei eu personal nu mănînc niciodată dimineața dar de data asta cu cît gustam cu atît îmi plăcea mai mult. Nu am băut însă țuică, un lucru obișnuit acolo, țuica se bea la orice oră din zi.
Am mai dat și pe furiș cîteva felii de salam cățelului, lucru greșit că după aia nu mai scăpam de el. După ce am mai stat o vreme la taifas l-am întrebat pe verișorul meu dacă ne poate duce cu mașina pînă în satul de alături unde trăise bunica noastră și unde ne petrecusem copilăria în vacanțele de vară.
A fost de acord iar noi ne-am urcat în jeepul care a oftat fericit. Scîrțîind și scuipînd fum Jeepul a luat-o plin de importanță pe ulița cu hîrtoape riscînd să calce vreo cîteva găini speriate care cotcodăceau în drum.
Trecînd pe lîngă zăvoi verișorul meu a spus că după aceea va trebui să ducă mîncare cîinelui.
-Care cîine? unde este? l-am întrebat uimită.
-Păi avem un dulău care păzește discoteca noaptea.
-De ce nu l-am văzut aseară?
-Păi e legat mai în spate că s-a sălbăticit și nu se apropie nimeni de el.
-Cum, și stă acolo tot timpul legat?
-Da că altfel mușcă.
I-am tradus soțului meu toată tărășenia și ne-am uitat unul la altul lung. Am ghicit ce gîndea și trebuia după aceea să facem într-un fel să scăpăm de verișorul meu ca să mergem la dulău.
Astfel plini de gînduri am ajuns în satul unde trăise bunica mea.
Locul unde fusese căsuța ei era ceva mai sus de sat, la capătul unei uliți iar de acolo mai trebuia să mergi pieziș printre tufe sălbatice de mure și bozii înalte care răspîndeau un miros specific, un miros greu de frunze putrezite, ciuperci găunoase și coji verzi de nuci.
Ajunși sus m-a apucat disperarea, nu era nimic care să amintescă cît de puțin că acolo fusese o dată o casă care în amintirile mele era perfect existentă.
Nu mai exista nimic, bălăriile acopereau tot terenul pînă la marginea pădurii. M-am așezat pe un dîmb unde bănuiam că fusese căsuța și m-a apucat plînsul.
Nu știu exact de ce plîngem, după copilăria pierdută, după mama noastră care se născuse acolo, după amintirile atît de frumoase pe care le aveam în suflet dar pe care nu le puteam împărtăși cu nimeni.
Soțul meu foarte discret căuta niște pietre care să-mi ajute să refac într-un fel peisajul dispărut. Îi povestisem înainte de pietrele care împrejmuiseră casa pe vremea aceea. Erau pietre mari, rotunde și lucioase de o culoare gălbuie și pe care noi alunecam cînd ploua.
Am aflat de la vărul meu că totul a fost furat bucățică cu bucățică. Casa părăsită a fost desfăcută pînă la temelii și fiecare și-a luat ce a vrut.
Chiar și gardul plecase bîrnă cu bîrnă.
Cine a făcut asta nu știa nici el dar cum se spune, „prinde orbul, scoate-i ochii”.
Eram foarte tristă, încetasem să plîng și visam resemnată cum zburdam prin poiană, fără griji și fără frică de ziua de mîine. Situația a salvat-o Jean, un vecin care trăia mai jos în sat și care văzuse sau auzise că noi venisem.
Știrile se răspîndeau acolo cu o viteză mai repede decît internetul.
Jean era înrudit cu noi prin vreo două generații, mai bine spus, soția lui. Mai tîrziu am mai întîlnit și alte persoane care îmi povesteau că suntem rude. Mă pomenisem dintr-o dată cu o mulțime de rude pe care nu le văzusem în viața mea. Singurul era Jean, de el îmi aduceam vag aminte.
Avea întotdeauna în buzunarul lăbărțat a pantalonilor celularul la el, (cum se grozăvea acum) în forma unei sticle cam de 300 de mililitri plină cu țuică iar în celălalt buzunar două trei pahare din plastic pentru orice eventualitate.
Astfel s-a așezat tăcut lîngă mine oferindu-mi o convorbire cu paharul jumate plin cu țuică. Am luat o înghițitură mai mult ca să nu-l refuz respectîndu-i în acest fel obișnuințele.
Restul a băut soțul meu cot la cot cu Jean pînă au terminat sticla.
Verișorul meu nu putea bea, el trebuia să conducă mașina care ne aștepta jos.
După ce am mai aflat amănunte despre casa dispărută ( îmi era foarte greu să-l înțeleg pe Jean, înghițea jumătate din cuvinte și mai mult ghiceam ce spunea, el avînd și obișnuința să strecoare cuvintele printre dinți) ne-a propus să mergem la el să o văd și pe Maria, soția lui. Am acceptat bucuroasă, de Maria îmi aduceam mai bine aminte. Ne-am rostogolit cu Jeepul la vale, hîțînîndu-ne în el asemeni unor pepeni căzuți din coș. Jean era fericit.
Am lăsat mașina în șanț și am intrat la Jean în curte unde ne aștepta o priveliște ca la Rudi acasă, (Rudi este un vecin de-al nostru din fosta Germanie Democrată care după căderea zidului s-a mutat în alt sătuc unde și noi ne cumpărasem o căsuță pentru sfîrșit de săptămînă)
Curtea era într-un hal de nedescris, șipci și piese de căruță se îngrămădeau crăpate și ruginite lîngă un maldăr de bălegar pe cînd printre praf și pietre se lăbărța găinaț de păsări.
Casa în care ei locuiau se afla în stînga iar visavi de se afla bucătăria în care ajungeai urcînd două trepte știrbe.
Maria ne-a ieșit înainte, bucălată și timidă, rîzînd întotdeauna cu mîna pe gură. Pe cap avea o basma strînsă la spate, asemănător piraților.
Ochii ei calzi înotau în lacrimi, avea o față bună, caldă, vedeam printre ridurile ei fetița de altădată, candoarea nu o părăsise iar buzele pline care nu văzuseră o viață rujul își păstraseră culoarea naturală. Era în picioarele goale, așa o știam de cînd eram copil.
Ne-a invitat fericită în casă să „ gustăm ceva“
Pe mine mă apucase panica, de cînd eram acolo aveam o problemă acută cu digestia. Oriunde ne duceam eram invitați la masă, dar la o masă pentru zmei, mîncam și mîncam și totul se îngrămădea în stomacul meu refuzînd vehement să iasă afară.
Problema era la mine în cap, și nu aveam cum să conving stomacul să nu mai facă mofturi.
Nu știu dacă peste tot la țară este așa, în orice caz „la țară „de care vorbesc nu exista canalizare, urmarea fiind că totul se aduna știu eu unde, într-o cloacă departe în grădină. Din această cauză nu aveai voie cînd foloseai hîrtie la toaletă să o arunci în WC. Trebuia să o pui într-o găleată care se afla alături. Asta mi-a mai trebuit, după ce că aveam probleme cu digestia mai trebuia să privesc și în găleata aia plină cu hîrtie de pe la știu eu ce popouri. Stomacul meu s-a închis definitiv și nu mai vroia să știe de mine. Burta mea căpăta zilnic dimensiuni periculoase și începusem cu disperare să-mi păcălesc stomacul cu lapte bătut însoțit de prune, după fiecare masă cîte un pahar de țuică și cafea cît mai puternică. Nimic!!
Astfel păleam de fiecare dată cînd auzeam de masă. Dar nu puteam nici să-i jignesc, erau prea drăguți toți, era imposibil să-i refuzi și șoptisem soției verișorului meu să-mi spună pentru orice eventualitate unde stă moașa. Ea care-mi cunoștea problema izbucnise în rîs acoperindu-și cu amîndouă mîinile gura. Hai Magda că tare ești haioasă -spunea printre sughițuri.
-Păi nu vezi ce burtă am?- mai am puțin și nasc!
Am mîncat desigur și la Maria, cot la cot cu muștele care nu se mulțumeau să mănînce numai din farfurie, probabil că erau muște de casă înblînzite, stăteau pe nasul și buzele lui Jean sorbindu-i cuvintele.
Într-un tîrziu ne-am sculat să plecăm vorbind încă o oră în uliță cum este obișnuința românului.
În momentul acela trecea un țigan cu o căruță trasă de un cal.
Țiganul era între două vîrste cred, greu de spus din cauza jegului care era pe el.
Desculț și îmbrăcat în zdrențe nu știu cum de avea cal și căruță. Era cunoscut în sat, se oprise să vadă domnii din Germania unde fusese și el de cîteva ori.
Rîdea în colțul gurii arătîndu-și gura știrbă pe cînd părul prăfuit și vîlvoi îi cădea pe frunte.
-Bă ageamiule, cînd ai fost tu în Germania mîncați-aș friptă coada calului, spuse verișorul meu amuzat apăsîndu-și cu degetul mijlociu nara dreaptă și ochind în șanț conținultul nării stîngi.
Țiganul își freca cioantele de degete (îi lipsea la o mînă două degete ) și rînjea ca și cum ar fi spus : ee nene ce știi tu!!
O bătrînică care stătea pe o bancă în fața casei de alături se răsti la țigan, dovadă că-l cunoștea.
-Ce-ai făcut mă, te-ai vopsit la păr!…vopsite-ar Bumba!
Cred că ea cu Bumba se referea la ăla cu coarne dar fiind toți evlavioși nu îndrăzneau să-i spună dracului pe nume.
Mă delectam asculînd schimbul de complimente care dădea situației un farmec deosebit.
Românii nu se înjură cu răutate, se înjură cu plăcere și poftă, rîzînd singuri de situație și ciocnind după aceea împreună un pahărel de țuică înjurîndu-se mai departe.
Cu totul altfel sunt nemții. Ei nu înjură, ei insultă lătrîndu-ți reci în față un adjectiv care se pecetluiește pe sufletul tău pentru totdeauna.

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.