„Un formular de emigrare şi din primar am devenit nimeni… „

M-am intersectat cu el la unul din job-urile din trecut, unde am lucrat pentru o perioada foarte scurtă împreună, apoi am ţinut legătura cu el după aceea, chiar şi după ce s-a mutat în Montreal. Are o coamă de păr leonină, acum încărunţit, dar păr des nu glumă, pe care îl poartă destul de lung şi care, împreună cu mustaţa pe oală, în stil ardelenesc, îi dă un aer anacronic – arată exact ca un haiduc. Din motive pe care le veţi descoperi citind mai departe, M. C. preferă să îşi ţină numele sub anonimat.

– Îţi mulţumesc mult pentru acest interviu!
– Nu-mi mulţumi mie, ţie să-ţi mulţumeşti că ai bătut drumul pînă aici pe frigurile astea…
– Hai să începem cu întrebările. În ce an ai emigrat şi cum era viaţa ta în România?
– Am emigrat în 1994. Am depus actele de emigrare în 1991 dar a durat procesarea lor, apoi trebuiau făcute analizele medicale înainte de plecare, din cîte îmi amintesc, destul de complete, şi printre ele exista şi o radiografie la plămîni. Asta ne-a creat problemele, radiografia.
– Tu sau soţia aveaţi probleme cu plămînii?
– Ba pe naiba! Eram – şi slavă Domnului sîntem, sănătoşi tun – dar ea rămăsese gravidă în perioada aceea şi doctorul de familie ne-a spus că există o şansă, foarte, foarte mică totuşi, ca bebeluşul să fie afectat de aceste raze. Şi atunci i-am spus neveste-mii, dă-o dracu’ de Canada că n-o ia nimeni de acolo dacă mai stăm pînă naşti şi deabia după aia ne ocupăm de analize! Şi aşa am făcut… S-a născut fecioru-meu, mulţumesc lui Dumnezeu, prunc de oţel, maramureşean fără defecte de fabricaţie, dar pe urmă am mai stat o ţîră să crească sărmanul să nu plecăm cu el pe avion aşa mititel.
– Care era situaţia ta în România în 1991? Presupun că proastă…
– Proastă?! Nu exista om mai mulţumit ca mine în toată ţara!! Terminasem silvicultura, că de mic mi-au plăcut plantele, copacii, viile, să cutreier prin pădure de nebun şi am avut ghinionul să nu intru din prima la Chimie, aşa că tătune-meu mi-a aranjat să nu plec imediat în armată, dar a doua oară trebuia musai să intru! Aşa că a doua oară am dat la Silvicultură şi nu mi-a părut rău. La Revoluţie – numai ce terminasem – eram proaspăt inginer, şi cînd am auzit că trebuie să-i dăm jos pe comunişti am mers la primăria oraşului, l-am dat jos pe primar, am aruncat tabloul lui Ceauşescu pe geam şi am făcut chiar eu o listă ad-hoc de revoluţionari. Care avusese curaj să vină acolo să protesteze, că nu erau mulţi – dacă am pus treizeci pe foaie! Şi cînd eram noi mai supăraţi şi mai agitaţi, a zis unul, hai mă să dam drumul la televizor (era televizor în sediul primăriei) să vedem ce se mai transmite de la Bucureşti, dacă l-au prins pe Ceauşescu. Şi cînd am dat drumul la televizor, se dădea pentru prima oară melodia Lambada. Cînd am văzut rochiţele alea de nu acopereau chiloţii, şi cum nici chiloţii nu acopereau fundurile alea de negrese care apar în videoclip, apăi am uitat şi de Ceauşescu, şi de Revoluţie şi de tot! Ne uitam la Lambada ca prostiţi, numai asta se mai auzea. De-aia m-am gîndit eu… dacă boul de Ceauşescu dădea voie la Lambada la televizor, nu mai exista revoluţie! Oricum, pînă la urmă ne-am revenit. Spre seară, au apărut zvonuri, că trupele speciale de Securitate se apropie de orăşelul nostru şi că pînă la noi au luat înapoi toate primăriile cu represalii mari asupra celor ca noi. Acum nu mai ştiam unde sînt listele alea nenorocite. Bă, care ai listele alea, te rog eu să mă ştergi de acolo! Unul cîte unul ne-am şters de pe listă, dar nu a venit nici un securist aşa că a doua zi ne-am trecut înapoi pe listă. Pe prima listă eu eram al şaptelea, dar pe a doua listă m-am trecut primul. Nu s-a ţinut nici o ordine. Nu are rost să-ţi spun toată povestea, cert este că pînă la urmă am ajuns primar în acel orăşel. Orăşel, localitate, cum vrei să-i spui. Erau 6000 de oameni. Un sătuc de vacanţă, dar frumos. Nu vreau să-i spui numele pentru că pe urmă oricine poate consulta registrul şi vede cine a fost primul primar după Revoluţie şi înţelegerea a fost că rămîn incognito.
– Tot nu ai ajuns să dezvălui motivul plecării. Probleme la primărie?
– Nici vorbă! Omenii erau foarte mulţumiţi de mine. Plantasem copaci, făcusem un părculeţ pentru copii, flori… firesc ca orice gospodar şi mai ales că îmi plăceau spaţiile verzi şi ştiam cum să le amenajez, cetăţenii au fost plăcut impresionaţi de ce am făcut.
– Şi atunci de ce ai plecat?
– Cum de ce?! De prost! Nu se înţelege!? Am plecat din cauză că am fost un mare idiot şi nu ştiam ce mă aşteaptă în Canada. Noi credeam că ţara asta, Canada, e ceva fabulos, nemaipomenit. Dar ca să o spun pe aia dreaptă, eu eram mult mai tînăr pe atunci şi fiind primar, mă înţelegi… nici rău nu arătam… nevastă-mea era foarte geloasă şi probabil că avea ea motivele ei. Ea a fost cu ideea plecării, nu eu. Într-un fel, nu-mi pare rău. Cine ştie ce se întîmpla dacă rămîneam acolo? Poate divorţam, poate mă apucam de băut. Erau tentaţii multe.
– Şi în Canada nu sînt?
– În Canada?! Păi dacă ai şaibă (verigheta – nota mea) pe deget, nu se uită nici o femeie la tine. Pe cînd în România, invers. După ce te însurai începeau să te bage femeile în seamă. (rîde). Cel puţin la mine aşa a fost. Ca să nu o mai lungesc prea mult, o să trec acum la emigrare. Întîi am emigrat pe Quebec, pentru că, după cum ştii, e mai uşor… ştiam şi un pic de franceză, dar mai ales banii ăia 1000$ sau cît erau în perioada cît te duci la cursurile de franceză, care durau 9 luni. Englezoii erau mai zgîrciţi, nu aveau chestia asta şi chiria la început (pînă găseai un servici cît de prost) te termina. Era 800$ chiria pe lună la vremea aceea. Aşa că am stat primul am în Quebec, apoi ne-am mutat apoi în Ontario. Mi-am găsit servici de brutar, de mover, de garajist la un hotel de lux… da’ ce n-am făcut? Era recesiune şi nu erau job-uri deloc. Pînă la urmă ne-am gîndit să facem un Master în Silvicultură (şi soţia făcuse Silvicultura, că aşa ne-am cunoscut). Am trimis dosarele cu un an înainte, cum se procedează, şi ne-au răspuns că ne acceptă dacă luăm întîi nişte cursuri pregătitoare, ca să vadă dacă facem faţă. Zis şi făcut! Am luat cursurile pregătitoare, le-am terminat cu bine, notele au fost foarte ok, dar nu au mai vrut să ne primească la Master. Ce se întîmplase? O vacă de secretară, cea care se ocupase de dosarele noastre, făcuse o greşeală. Ştii, că ei primesc tot felul de studenţi internaţionali de peste tot. (nota mea: ei nu erau internaţionali) Singapore, China, Coreea, Lituania. În Canada nota maximă este A+, dar în Sigapore poate că e 20. Şi secretarele au nişte tabele pe ţări, în funcţie de care îţi echivalează nota la sistemul lor, ca să compare mere cu mere. Iar secretara dosarului meu, o vacă, a crezut că în România nota maximă e 20!! Aşa că noi care aveam media aproape 10, în sistemul ei am primit 5! Pînă să facem scandal, să îndreptăm greşeala (ia în calcul şi birocraţia), anul începuse de mult! Am lăsat-o naibii de facultate. Am trecut iarăşi la munci. Şi cîte n-am făcut. Am curăţat sectoare cît toată armata. Am schimbat becuri 8 luni, în trei clădiri imense, aparţineau de guvern, umblam toată ziulica cu scara în circă şi schimbam becuri de dimineaţa pînă seara. Dar eram foarte mulţumit, că afară erau -20 de grade! Construcţii, renovări, pînă am ajuns la lanscaping (nota mea, amenajări spaţii verzi, dar implică şi foarte mult design, aranjamente florale şamd). Şi după ce am muncit eu doi ani la spaţii verzi, mi-am adus aminte că eu sînt de fapt inginer în domeniu şi m-am ofticat. Mi-am zis, uite domnule, inginer nu mă ia nimeni că nu am şcoala făcută aici. Deja încercasem de nenumărate ori să aplic. Dar o fac de la început, dă-o naibii! Iar am depus dosarul, iar am aşteptat. Şi, dragul meu, la treizeci şi nouă de ani eram din nou anul întîi. Cînd am ajuns în anul patru, fi-mea care e mai mare ca fiu-meu, mergea împreună cu noi la facultate! Mergeam cu fi-mea la facultate, ea anul întîi, eu anul patru!!
– Şi cel puţin ţi-ai găsit serviciu după aia?
– Printr-un mare noroc, mi-am găsit. Dar… sînt mai mulţi dar… în primul rînd căutam în toată Canada. Nu eram legat de vreo locaţie. Doi la mînă, ştiam ceva franceză de cînd luasem cursurile atunci la început…. Bine, că trecuseră zece ani de atunci dar continuasem să-mi exersez franceza cît de mult. În felul ăsta am ajus să obţin un job înapoi în Montreal, punctul unde aterizasem eu în Canada prima oară!
– Cum te-ai descurcat cu banii în perioada cît ai fost student? Bănuiesc că nu a fost uşor?
– Uşor!? Glumeşti.. A fost groaznic! Om la vîrsta care eram fără o para chioară? Copiii erau mari, fata adolescentă? Dar aici există un program numit OSAP. Cine a făcut Canada asta, a făcut-o cu cap cît de cît. Dacă un copil e deştept foc dar nu are nici o leţcaie, e sărac lipit pămîntului, tot poate să se ducă la facultate! Statul îi garantează acest drept, dreptul de a studia. Există un fel de împrumut, nu de la bancă, ci de la stat, care îţi acoperă absolut toate cheltuielile timp de patru ani, fără nici o dobîndă. După terminarea facultăţii, eşti obligat să plăteşti înapoi, dar dobînda nu e mare. Nu te usucă, cum e în România! Dar eu aveam şi job-uri part-time în perioada cît am fost student. Aveam grijă să-mi găsesc la negru, renovări de obicei. Banii ăia nu-i puteam ţine la bancă, pentru că m-ar fi văzut sistemul că dispun de fonduri şi-mi tăiau împrumutul. Aşa că îi ţineam ascunşi în canapea. Aveam o groază de bani acolo, la un moment dat. Cînd am terminat facultatea, mi-am plătit împrumutul rapid, în parte cu ce strînsesem acolo.
– Mai spune de servici. Ai fost mulţumit de la început?
– Să-ţi spun sincer, e motivul principal pentru care nu vreau să-mi dau numele. Şefa mea, şi cea care mi-a oferit iniţial postul, e o femeie. I-am căzut cu tronc de la interviu. M-a plăcut, i-a plăcut mustaţa mea, naiba să o ia! Dar nu mi-a dat post permanent. M-a ţinut pe contract. Şase luni, cu reînnoire. Alte şase luni! S-a făcut un an, s-au făcut doi. Nu mai deveneam şi eu angajat permanent, cu beneficii, cu concediu, frumos. După doi ani n-am mai rezistat psihic. Trecusem deja de 15 ani de Canada, făcusem facultatea aici şi eu tot nu aveam servici permanent. Eram ca frunza pe apă. Am făcut ce trebuia făcut şi am devenit permanent. Acum muncesc pentru guvernul de Quebec, am un salariu foarte bun, am bani care mi se pun la pensie automat de către ei, am concediu, am beneficii. Sînt mulţumit!
– Şi şefa?
– Şefa a ieşit la pensie mai devreme. Iar căsnicia mea e mai frumoasă ca oricînd.
– Ce i-ai spune unui român din România care ar vrea acum să emigreze în Canada?
– Păi, i-aş spune ce a fost iarna asta, că doar şi tu ştii: -20 C, zi de zi timp de două luni, ianuarie, februarie. Job-uri nu prea sînt. Poate dacă le au cu computerele, cu programarea, atunci mai e cum mai e. Dar dacă aţi făcut silvicultura fraţilor, rămîneţi acolo, că e mai bine!

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.