Miceţia de Jos era o ţară cu un sistem administrativ foarte bine pus la punct, care stârnise invidia ţărilor vecine. Organizarea societăţii în Miceţia avea la bază un tipar simplist, stratificarea ţinând cont de un singur criteriu: înălţimea. Ideea de la care se plecase era aceea că cei mici de înălţime trebuiau aduşi mai în faţă. Cum altfel ar vedea cei mici tabla, spectacolul, filmul, dacă s-ar fi chinuit să vadă printre capetele înalte ale concetăţenilor? La intrarea în sala de spectacol, să zicem, toţi plătitorii de bilete erau aşezaţi şcolăreşte în funcţie de înălţime şi abia apoi îşi ocupau locurile. La început, acest criteriu stârnise ceva nemulţumiri, majoritatea legate de faptul că dura prea mult. În timp însă, oamenii îşi dezvoltaseră un simţ suplimentar care le dicta aproape imediat cam pe unde le era locul şi astfel timpul de aşteptare se diminuase consistent.
Aşezarea în rândurile din faţă a celor mici adusese cu sine un plus de atenţie, căci se aflau sub ochii celorlalţi mereu. Acest plus de atenţie le dăduse celor mici o senzaţie de superioritate şi uitară treptat că ceea ce îi adusese în faţă era doar lipsa lor de înălţime. Se simţeau importanţi, puternici, considerând că locul din faţă este sinonim cu valoarea. Îşi dezvoltaseră un vocabular bombastic, dar erau nişte diletanţi. Discursurile lor erau caragialiene, bubuinde, dar goale. Apăruse chiar o modă, cea a cărţilor cu cugetări, din care spicuim: „Fericirea constă în lucruri mici dar care le simţi în adâncul sufletului”, „Nu te mai ascunde în spatele unor măşti, fi tu însuţi”, „Nu reuşeşti să dormi? Un pahar cu lapte călduţ te-ar putea ajuta” , „Când o pisică neagră îţi taie calea înseamnă că se duce undeva” şi altele. În mod bizar, oamenii şi mai mici deveniseră critici. Una dintre recenziile unei cărţi de cugetări începea cam aşa: „Acest om mic de tot a elaborat această biblie de înalte înţelepciuni, care trasează culmi de conduită, morală şi etică…”.
Acest sistem de organizare, iniţiat din raţiuni ce ţin de bun simţ, a adus cu sine ceva schimbări care nu mai ţin de bun simţ. Cei scunzi erau acum mai uşor de văzut, de auzit, ţineau mereu primele rânduri nu numai la spectacole, dar intraseră şi în politică, în lumea culturii, în sistemul juridic, cel financiar, ce mai, peste tot. Oamenii mici au început să se creadă mari: călcau apăsat, cu burţile înainte (deveniseră din ce în ce mai graşi, încercând pesemne să compenseze pe verticală), vorbeau la fel de apăsat precum călcau şi, nu de puţine ori, fete înalte s-au căsătorit cu băieţi scunzi, (doar) pentru a scăpa de „tara” genetică a înălţimii lor, devenită detestabilă şi detestată. Funcţiile onorabile din stat erau ocupate de cei mici, iar celor mari le rămăseseră doar slujbe ca: soldat, gunoier, pompier (să salveze pisicile din copaci), zugrav (de tavane, în special), electrician (cine să schimbe becurile de la stâlpii frumoaselor străzi ale Miceţiei?).
Aşadar, criteriul înălţimii a dus treptat la o segregare. Cu cât cei mici avansau, cu atât îi împingeau mai în spate pe cei mari. Foarte în spate, încât îi forţau să iasă. Cei înalţi mergeau acum cu capetele plecate, oprimaţi de povara înălţimii lor. Se adunau prin beciuri, prin case de la marginea oraşului, trăgeau perdelele şi, la lumina slabă a lumânărilor, citeau şi discutau filozofie, poezie, pictură şi muzică. Cei mai înalţi dintre ei încercau să găsească răspunsul la întrebări ca: „Dacă toţi oamenii îşi doresc pace, de ce există totuşi, războaie?”, „Dacă toţi oamenii îşi doresc iubire, de ce se urăsc unii pe alţii?” Cu toţii intuiau răspunsurile la aceste întrebări simple…
Dictatura celor mici continua şi continuă şi azi. Uitaţi-vă-n jur doar!
Pot doar să vă mai spun că oamenii mari şi-au asumat până la urmă locul cu atâta demnitate şi seninătate, încât l-au transformat, în decursul a multe zeci de ani, e adevărat, într-un loc al superiorităţii, al mândriei, al decenţei şi al bunului simţ. Astfel, pentru ei, locul din spate este, de fapt, cel din faţă. Ca orice altceva în viaţă, totul este o chestiune de optică.
36 de ani, din Braşov. Mai multe scrieri d-ale mele, pe D’ale mele, Facebook.
repet, ceea ce am constatat în Luy: un text amuzant, bazat pe ideea societăţilor utopice, atemporale.ai adăugat aici o notă satirică uşor absurdă şi moralizatoare, a la Jonathan Swift cu ,,analizele” sale asupra ,,absurdo-hetero-craţiei” din Lilliput, Laputia şi Houyhnhnms-landia nechezătoare.ceea ce ar fi potenţat textul, după mine,dînd o notă de veridicitate ar fi fost o narare mai amplă, cu descrieri plastice,împinse spre umorul absurd cu accentuarea aspectelor comice din piramida inversată a societăţii miceţiene,creionarea, eventual a unui lider, un caraghios şi frustrat nano-napoleon.
mai multă atenţie construcţiei şi frazării.exprimări de genul: ,,Discursurile lor erau caragialiene, bubuinde, dar goale.” nu-s dintre cele mai potrivite(sugestie:discursurile lor erau bombastice, sforăitoare dar goale de conţinut!conu Iancu nu prea are ce căuta în context!)
În ansamblu, o lectură plăcută, cu o morală clar trasată în final.
offtopic curios:ce înălţime(la propriu)ai, Gabriela?
La propriu, 1.70. Ce credeaţi? :) La figurat, deşi nu m-a întrebat nimeni, oscilez între câţiva milimetri şi…1.70. Mai mult nu pot! :)
Mulţumesc! Mi-e drag sã fiu cititã! :)