Oamenii sunt un spectacol infinit

Nu sunt ceea ce se cheamă un „descurcăreţ”, aşa mi se pare. Nu am fost niciodată. Ciudat este că dintr-un aparent defect lucrul acesta mi-a devenit, în timp, un punct de sprijin în proiectele şi planurile mele, în viaţa de zi cu zi, în legătură cu oameni şi situaţii. Pe termen scurt am avut de pierdut de multe ori, dar în ani şi ani totul s-a limpezit în favoarea mea şi nimeni nu-mi mai poate lua acum „nedescurcăreala”. E a mea, îmi aparţine, e parte din fiinţa proprie şi personală, e felul meu de a merge înainte pe drum.

Cu nemulţumiri, regrete, bucurii. Cu strâmbătatea sau frumuseţea unor gesturi ale semenilor. Cu dorinţa de implicare în schimbarea lucrurilor care nu merg aşa cum ar trebui. Cu visul la o lume mai bună care să aibă cultura preţuirii. Cu speranţa că există dreptate în absolut.

Iar dacă am învăţat că ratările fac parte şi ele din joc, aş putea zice că sunt victorios. Mai mult, oamenii care mi s-au arătat uneori neprietenoşi m-au ajutat, de fapt, prin atitudinea lor, în felul lor aparte, aşa cum şi prietenii mi-au fost sprijin în maniera lor şi mai aparte. La urma urmei, nu poţi fi prieten cu toată lumea. E chiar simplu. Îţi imaginezi că universul tău are incompatibilităţi cu alte spaţii paralele şi gata. În fond, oricât ne-am imagina altceva, trăim cu adevărat în sfere separate.

Noroc cu scrisul, aş zice, în ce mă priveşte, un dar fără de care eşecurile ar fi fost, cred, cât se poate de reale. Scrisul – care este evident un permanent exerciţiu de reflecţie şi un mod de a privi lumea „ca la teatru” – m-a ajutat să înţeleg mai bine de ce totul este aşa cum este şi nu altfel, să văd, de exemplu, cum în România minţile înguste, sufletele mici şi ticăloşite, caracterele proaste şi leneşii fac mult mai mult rău decât politicile greşite ale guvernelor, să văd cum aceşti oameni răspândesc în jur răutate şi descurajare şi îi demobilizează pe cei oneşti, îi determină să se îndoiască uneori dacă lucrurile bune pe care le fac sunt cu adevărat bune.

Mediocrii şi meschinii, la toate nivelurile lumii noastre româneşti, în instituţii, în învăţământ, în sănătate, în servicii publice, peste tot, sunt încurajaţi – de sus – să se comporte ostil faţă de cei care au iniţiative şi proiecte în cel puţin două feluri: prin nerecunoaşterea meritelor celor buni profesional şi creativi şi prin închiderea ochilor la permanenta preocupare a lor pentru munca celor cinstiţi, conştiincioşi şi harnici, pe care îşi şi permit să-i comenteze şi să-i bârfească veşnic, cărora le fac viaţa amară.

Tocmai pentru că au timp, pentru că nu li se cere niciodată socoteală pentru rezultatele muncii lor, aceştia fac mari eforturi ca să-i împiedice să lucreze pe cei care au proiecte şi idei profesionale autentice. Ei ştiu că prin contrast, impostura lor, oriunde ar fi, devine vizibilă. Dacă obiceiul lor malefic de a fi mai atenţi la ceilalţi decât la ei înşişi ar primi o reacţie cuvenită de la manageri, cum se numesc ei acum, atunci cu siguranţă şi-ar mai reprima pornirile de omorâre a „caprei vecinului” şi s-ar gândi poate să-şi cumpere ei înşişi „o capră” pe care să o crească.

Aşa merg lucrurile în ţărişoara noastră… Lanţul pilelor, al traficului de influenţă, al legăturilor obscure, lanţul conspiraţiei disperate a mediocrilor e încă puternic, iar bieţii oameni care ar mai vrea, din conştiinţă, să mai mişte câte ceva în pătrăţica lor sunt daţi la o parte, marginalizaţi, desconsideraţi, ridiculizaţi, nerecunoscuţi.

Aşa cum nu apreciază valoarea altora, oamenii care nu ştiu ce înseamnă să munceşti pe cont propriu şi să relizezi lucruri noi în viaţă, care au cam ars gazul de pomană mereu nu nu sunt în stare să preţuiască nici modestia celorlalţi. De aceea, este o greşeală să fii modest în faţa îngâmfaţilor, limitaţilor şi mediocrilor. Ei nu vor înţelege niciodată nimic din nimic. Poţi avea chiar surpriza că se folosesc împotriva ta de momentul în care „recunoşti” (modest, cum se cuvine) că mai e loc de îmbunătăţiri în unele lucruri care ţin de munca şi proiectele tale şi vor aduce acel moment drept argument ca să te acuze şi mai tare, să-şi justifice micimea gesturilor lor faţă de tine.

Oamenii sunt un spectacol infinit. Şi mă gândesc cu compasiune la unii dintre aceştia care, tocmai din cauza propriilor limite ale firii şi caracterului, ratează şansa unor prietenii adevărate. Nu au cultura respectului şi a recunoaşterii celuilalt, se vede, dar sunt pur şi simplu şi pierduţi în plasa unei imagini de sine distorsionate, exagerate. Miştocăresc atunci când trebuie doar să spună lucruri fireşti sau să tacă şi admonestează atunci când s-ar cuveni o atitudine colegială. Iar dacă scot o vorbă bună într-o împrejurare oarecare despre cineva este numai pentru a pregăti o frumuşică bârfă veninoasă pentru o clipă mai târziu. Orice ar face nu reuşesc să exprime decât prefăcătorie.

Aflaţi într-o poziţie oarecare, îi recunoşti şi după felul mieros în care se poartă cu superiorii şi arogant cu subordonaţii. Au o ştiinţă secretă a căţărării pe vârful muşuroiului, un talent desăvârşit al deschiderii uşilor, o intuiţie perfectă a momentelor oportune, o abilitate extraordinară de a separa sentimentele de interese.

Partea proastă pentru ei este că se trezesc la un moment dat singuri, pericol de care, fireşte, nici nu au habar până în momentul cu pricina. Totul devine o surpriză de mari proporţii primită în plin de aceste dezastre umane (sufleteşti) inspirând milă şi plutind la întâmplare pe apele învolburate ale timpului nostru.

Aşa se face poate că din perspectiva „nedescurcărelii” mele multe inconveniente ar trebui să fie consolatoare. Şi chiar sunt. E vară, îmi văd mai departe de lecturi dintre cele mai diverse, de ascultat muzică de tot felul, de plimbări la întâmplare, de pus la cale planuri năstruşnice de documentare amănunţită pentru idei şi ipoteze hazardate. Şi chiar dacă pare că trăiesc în imaginar uneori, cum trăiam odată în poemele „himeriste”, poetic (adică nedescurcăreţ, cum cred atâţia), sunt conectat la realitate, la viaţa de la firul ierbii din oraşul meu şi din ţara mea. Mă simt parte a acestei realităţi aşa cum cred că nu am fost niciodată.

Vasile Baghiu

Poet, prozator și eseist, fondator al himerismului poetic, a publicat în ultimii ani un volum de proză scurtă și două romane: Punctul de plecare, Planuri de viață, Fericire sub limite. De asemenea, este autor al mai multor volume de poezie, între care Gustul înstrăinării, Febra, Depresie, Metode simple de încetinire a timpului, Respirație asistată, Avantajul de a nu câștiga nimic. A obţinut prin concurs mai multe burse „writers-in-residence” în Occident şi a apărut cu traduceri în reviste din străinătate. Este inclus în antologii precum O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea de Marin Mincu sau Manualul vânătorului de poeți de Nicolae Coande. A primit mai multe premii, între care Premiul Poesis, Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, Premiul Mihai Ursachi, Premiul Liviu Rebreanu, Premiul Patrel Berceanu. A avut diverse experienţe de muncă, între care şi pe aceea de asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză, care i-a inspirat o mare parte dintre scrieri. Ca profesor a publicat un ghid-manual în șapte volume pentru învățământul sanitar (Teoria și practica nursing) și mai multe articole de specialitate. Este iniţiator şi susţinător în oraşul său al proiectelor educaţionale Sănătatea lecturii și Cultura sănătății. Psiholog în domeniul promovării sănătății, trăieşte la Piatra Neamţ și călătorește frecvent în Europa. Aleargă și participă la curse de alergare, experiență care stă la baza romanului Confesiunile unui scriitor alergător, publicat în 2022 parțial pe citestema.ro, în pregătire acum la o editură.