Frumuseţea misterioasă a muntelui Corcovado se deşira sub ochii noştri cu timiditate, deşi pădurea Tijuca încerca din răsputeri să-i ascundă imperfecţiunile săpate în piatră. Ajunseserăm cu unul dintre acele trenuleţe ce brăzdau faţa muntelui, o dată cam la douăzeci de minute. Cum ultimul cobora înainte de lăsarea înserării, convenisem împreună cu Eduardo să ne întoarcem pe jos, pe drumul îngust şi bătătorit ce ajungea până la poale. Priveliştea oraşului, noaptea, din acel punct de veghe, merita însă orice efort. Statuia lui Hristos Mântuitorul, cu braţele sale larg deschise, părea că îmbrăţişează cu blândeţe nu numai pe cei şase milioane de locuitori ai oraşului, ci întreaga lume. O mână nevăzută ştergea cu repeziciune contururile oraşului. Stelele, ca nişte călăuze tăcute, se strecurau pe cer, una câte una. Eduardo, aşezat pe prima din cele 223 de trepte ce duceau către statuie, îşi aţinti arătătorul spre firmament. Liniştea ce se întrupase parcă, între noi, se destramă brusc:
-Matheus, te-ai gândit vreodată, cât de mult ne asemănăm noi, oamenii, cu bolta cerească?
L-am privit îndelung, fără să-l înţeleg. Ce subtilitate îmi pregătise oare? Prietenul meu râse uşor, când îmi văzu nedumerirea strânsă pe chip.
-Tu iarăşi iei cuvintele mele în sens literal, aşa cum faci de obicei. Voiam să spun că aparenţele sunt înşelătoare. Dacă ai scrie de exemplu, numele tău pe cer, deasupra întregului oraş, cu litere într-atât de mari încât să acopere complet această suprafaţă, atunci, oamenii n-ar putea să-l citească. Tot la fel stau lucrurile şi cu stelele, sunt atât de mari, şi totodată atât de răsfirate în univers, încât nu putem şti ce reprezintă ele de fapt.
Eduardo tăcu o vreme, mă privi apoi pentru a fi sigur că-l urmăream încă, după care continuă:
-Imaginează-ţi că te-ai putea micşora cumva, până la scara unui fir de nisip, în timp ce eu voi rămâne la fel ca acum. Sau, chiar mai mult decât atât, presupune că vei deveni atât de mic, încât un fir de nisip ar reprezenta faţă de tine un oraş întreg. Cum îţi voi apărea eu?
Am rămas nemişcat, forţându-mi creierul să gândească la o asemenea perspectivă ieşită din comun.
-Infinit şi incomprehensibil? am reuşit să îngaim, după care am rămas cu gura căscată, precum un peşte pe uscat.
-Vei vedea o multitudine de lumi, răspândite larg, plutind în întuneric, la fel cum le poţi admira şi-acum, zise el, arătând încă o dată spre cer. Din cauza dimensiunilor tale infime, îmi vei vedea atomii corpului, ca tot atâtea lumi distincte, separate prin spaţii imense. Vei observa lumi învârtindu-se în jurul altor lumi, practic…un întreg univers. În cadrul acestuia, nimic nu e lăsat însă la voia întâmplării. Există conexiuni nevăzute între toate elementele lui – un năvod complex, ale cărui noduri sunt strâns legate în virtutea unei singure legi, cea a cauzalităţii.
Explicaţiile lui Eduardo reuşiseră să facă suficientă lumină în mintea mea. Mă gândeam la cele auzite, clătinând uşor din cap.
-Ai aerul unui bătrânel ramolit. Hai să mergem, spuse el, ridicându-se de pe trepte.
-Aşa o fi, dar ţine cont că lanterna e la mine, poate vrei să te las aici, am zis eu râzând în hohote, în timp ce mă pregăteam să surprind o ultimă imagine cu oraşul de sub noi, care între timp îşi aprinsese luminile, strălucind intermitent, ca o structură vie aflată în permanentă mişcare. Declicul camerei ce o purtam mereu cu mine răsună în liniştea nopţii ca o formă de rămas bun.
Principalul dar al fotografiei este acela că ne poate vindeca sufletele, ca orice formă de artă, de altfel. Am înţeles asta, abia după ce am pierdut-o pe Fernanda. Am reuşit să umplu un gol ce părea să aibă forma lui Dumnezeu, şi ca atare, numai El l-ar fi putut umple. Cel puţin aşa mi s-a spus – părintele Tadeu fusese suficient de binevoitor, încât să mă viziteze acasă, de mai multe ori, după dispariţia ei fulgerătoare. Sfaturile lui însă, în loc să-mi aducă liniştea, mai mult m-au întărâtat împotriva Celui pe care-l consideram vinovat că mi-o răpise. Bezna unei mâhniri profunde, străpunsă din când în când de fulgere de revoltă, mă înghiţise complet.
Apoi, cumva, în timp ce răsfoiam un album cu fotografii mai vechi de-ale noastre, m-a trăsnit – unica modalitate prin care putem deveni nemuritori este să îngheţăm curgerea timpului. Însă cum nici cei mai luminaţi fizicieni nu reuşiseră asta, singura cale de a o face era cea a fotografiei, acea fracţiune de secundă ce ne poate asigura prezenţa în posteritate. Desigur, pe Fernanda nu o mai puteam aduce înapoi, dar aş fi putut salva atâţia oameni, în timpul ce-mi mai rămăsese de trăit pe acest pământ. De altfel, după cum au demonstrat aceiaşi fizicieni încăpăţânaţi, timpul reprezintă şi el o dimensiune, la fel cum este lungimea, lăţimea sau înălţimea unui obiect. Deşi o fotografie imprimată pe hârtie este cuprinsă în doar două dimensiuni, prin arta compoziţiei şi a focalizării, îi putem da adâncime, la fel cum şi cele mai reuşite picturi ale marilor maeştri au darul de a ne transpune în cadrul din ramă, deci practic într-o lume cu totul nouă. Micul meu Ricoh GR era perfect pentru fotografia de stradă, fiind suficient de discret pentru a nu atrage priviri întrebătoare. În acest fel, căpătasem motivaţia de a interacţiona cu oamenii, de a mă expune lor exact aşa cum eram – devastat pe dinăuntru – şi totodată, de a mă accepta ca atare pe mine însumi. Cândva, pe acele ruine, speram să încolţească o iarbă verde, fecundă, care să le acopere dureroasa goliciune. La urma urmelor, oamenii, cel mai adesea, sunt fericiţi doar când se află în prezenţa altora ca ei. Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat pe stradă, a fost acela că, indiferent cât de diferiţi erau faţă de mine, cât de înfricoşător arătau sau cât de răi păreau unii, la sfârşitul zilei, toţi erau reprezentanţi ai umanităţii. Toţi aveau aceleaşi speranţe, toţi fuseseră cândva copii, toţi îşi iubeau mamele, tuturor le plăcea mâncarea bună, ori să se distreze. Toţi apreciau îmbrăţişarea unui prieten, avuseseră dezamăgiri sau suferiseră pierderea cuiva drag, într-un fel sau altul. De fapt, toate fricile noastre derivă dintr-una singură. Dacă oamenii nu ar mai avea teama faţă de moarte, ce frică i-ar mai măcina? O pierdusem pe Fernanda în acel stupid accident de maşină, însă cine suntem noi, încât să dăm sentinţe asupra irevocabilităţii, când timpul nu ne aparţine pe de-a-ntregul?
Nu mă aşteptasem niciun moment ca, dintr-un simplu inginer, fără nicio înclinaţie artistică, să devin un fotograf apreciat. O singură poză a fost însă de ajuns, cât să mă propulseze în atenţia celor mai mari galerii de artă din Rio. S-a întâmplat în acel moment, când întunericul tocmai omorâse lumina, după ce o schingiuise înroşind cerul, fără niciun regret. Un cerşetor, care exact atunci primise o bucată de pâine, o împărţea plin de generozitate cu o pisică. Privindu-i, mi s-a părut că exista o anumită tandreţe în acel gest de renunţare, aşa că m-am oprit pentru o clipă, suficient cât să-i imortalizez. Omul străzii, un bărbat între două vârste, cu trăsăturile asprite de viaţa pe care-o ducea, s-a uitat cercetător la mine. Mi s-a adresat pe un ton apreciativ, pe care iniţial l-am perceput drept ironic:
-Tu trebuia să fii preşedinte, dar n-ai avut loc de fraierii ăştia…
-Am fost cel mai bun preşedinte pe care Brazilia nu l-a ales niciodată, am replicat eu, zâmbind perplex şi încercând totodată să-i fac jocul.
Cerşetorul dădu din cap a dezamăgire, fără să mai scoată vreun cuvânt. Pisica îşi mişca frenetic coada, vădit satisfăcută de porţia de mâncare neprevăzută, pentru că, de răspunsul meu, probabil puţin se sinchisea. Avea blana de un alb imperial, de parcă ar fi fost în grija cuiva. Nu ai fi spus că era doar o simplă pisică rătăcită pe străzi. Însă, cel mai frapant lucru la ea erau ochii, unul verde şi unul albastru. O fi fost de vină vreo mutaţie genetică sau o fi avut vreun ochi de sticlă, aşa cum mai au şi unii oameni ce nu s-au aflat în graţiile sorţii…nu puteam şti, pentru că nu mă pricepeam la astfel de lucruri. I-am dat bărbatului tot mărunţişul pe care-l mai aveam prin buzunare, spunându-i să aibă grijă de ea, apoi am ieşit din Campo de Santana, parcul unde mă plimbam în fiecare sfarşit de săptămână. Cămaşa mi se lipise de spate, dar vântul mă făcea să simt din plin răcoarea înserării. Am trecut pe lângă restaurantul Compostela, apoi am luat autobuzul din staţia de vis-à-vis. Era aproape gol, ceva firesc pentru acea oră. În timpul cât a durat drumul spre casă, nu mi-am putut scoate din minte scurtul dialog pe care-l avusesem. Abia acum realizam cât de suprarealist fusese totul. Eu, preşedinte? Nu aveam carisma necesară, eram doar genul de om care trece prin mulţime neobservat. În plus, nici măcar nu eram membrul vreunui partid. Într-adevăr, cochetasem într-un fel cu politica – în timpul facultăţii fusesem înscris în organizaţia de tineret a PMDB. Tânăr fiind, mă încăpăţânasem să cred că a face politică înseamnă a respecta o ideologie. Mi-am dat seama ulterior, că lucrurile sunt mult mai complicate decât atât. Singura ideologie pe care o respectă politicienii e doar aceea a compromisului. În urma unui conflict intern, am decis să mă retrag definitiv. Aşa o fi fost scris să se întâmple… Ori poate că, dacă aş fi făcut alte alegeri în acel moment, trecând peste principiile după care mă ghidam, acum aş fi fost preşedinte. Gândul acesta mă făcu să râd de unul singur. Am întors capul, parcă ruşinat, deşi nu mai era nimeni ca să mă vadă. Am coborât şi eu, în cele din urmă, la capătul liniei.
Lumina palidă a becurilor de pe strada unde locuiam îi învăluia pe cei câţiva copii care băteau mingea în mijlocul unui nor de praf, în care, odată intrat, pierdeai noţiunea timpului. Unul dintre ei alunecă şi căzu într-un genunchi. Se opri pentru o secundă să-şi inspecteze rana, după care continuă cu şi mai mare îndârjire să alerge după mingea peticită, ca şi cum durerea ar fi avut un paradoxal efect euforic asupra sa. Ce se întâmplă oare, pe măsură ce creştem, de vreme ce durerea nu mai are acelaşi efect asupra noastră? De ce, adulţi fiind, o disecăm şi o interpretăm în mii de feluri, indiferent că e o durere fizică sau sufletească ? Toţi cei de acolo aveau să-şi piardă această putere secretă. Vor creşte, îşi vor face iluzii, se vor îndrăgosti, se vor lupta apoi cu îndârjire pentru existenţă, de multe ori vor suferi, de frig, de foame, de invidie, de tristeţe. Micile bucurii, precum o avansare la locul de muncă sau o maşină nouă, le vor mai îndulci periodic viaţa anchilozată de rutină. Nevestele lor se vor îngrăşa şi vor deveni anoste şi agasante, iar ei se vor întoarce la vechiul lor grup de prieteni, cărunţi sau de-a dreptul pleşuvi, graşi, cinici şi morocănoşi. Îşi vor petrece sfârşiturile de săptămână în mijlocul vreunei berării oarecare, vor avea copii, care şi ei se vor căsători, la rândul lor, iar în final, când se va trage linie, vor trebui să plece din această lume la fel cum au venit, singuri şi speriaţi. Gândul acesta m-a înfiorat. Am scos din buzunar aparatul foto şi fără nicio ezitare, am oprit încă o dată timpul în loc. Am vrut să fiu sigur că vor rămâne pentru totdeauna în norul acela miraculos de praf şi naivitate, fără ca oamenii şi josniciile lor să-i rănească în vreun fel, sau să-i încoloneze cu forţa, pe acelaşi drum pe care au mers şi ei.
În holul blocului era întuneric, probabil că iarăşi furase cineva becul, doar pentru a-i enerva pe locatarii de la parter. Mi-am târât cu precauţie picioarele pe trepte, apoi, imediat cum am ajuns în casă, am scos din frigider o porţie de feijoada, ce mă aştepta cuminte în tăviţa aceea de polistiren, în care se vinde de obicei în supermarketuri. Am răsturnat tot conţinutul într-o farfurie şi mi-am turnat un pahar de vin. Cât timp mâncarea se încălzea la microunde, am decis să mă uit la pozele făcute în ziua respectivă. Le-am încărcat online, fără să ştiu că una dintre ele, cea în care apărea cerşetorul, va deveni virală, răspândindu-se în mii de case, în doar câteva ore. O altă fotografie mi-a atras însă atenţia. Era chiar ultima pe care o făcusem în acea zi. Undeva, într-un colţ al imaginii, în spatele grupului de copii se întrezărea o pată albă. Am intuit ce era, astfel încât am încremenit. Am vrut totuşi să mă edific, aşa că am mărit imaginea de câteva ori, până când mi-a apărut în detaliu. Singura modalitate prin care pisica ar fi putut ajunge acolo, odată cu mine, era să fi călătorit cu acelaşi mijloc de transport. Mă urmărise? Autobuzul era aproape gol când urcasem, deci era imposibil să nu o fi reperat cumva. Şi totuşi… Cei doi ochi de culori diferite erau îndreptaţi hipnotic înspre obiectiv, de parcă ar fi vrut să mă ţintuiască locului, să-mi anuleze orice posibilitate de a mă mişca sau de a gândi. Ochiul acela albastru mă intriga cel mai mult. Se alungea ca un lac îngheţat, cu ovalul său de sticlă limpede, răsărit în mijlocul unei câmpii proaspăt acoperite cu zăpadă. Îmi amintea cumva de Fernanda. Când am cunoscut-o, primul lucru care m-a atras, au fost ochii ei de un albastru polar, o culoare ce te amăgea să te arunci în apa lor aparent îmbietoare, pentru ca apoi, într-o fracţiune de secundă, aceasta să îngheţe şi să te prindă sub luciul ei impenetrabil, fără posibilitatea de a mai scăpa vreodată.
În perioada ce a urmat, pisica a devenit o entitate ubicuă. Ajunsesem s-o văd chiar de mai multe ori în aceeaşi zi, în mod inexplicabil, în locuri total diferite. Nici măcar nu mai eram sigur dacă ea mă urmăreşte pe mine sau invers. Frumuseţea ei rece, fără pată, mă bântuia. Printre altele, mi-a trecut prin minte şi posibilitatea ca spiritul Fernandei să se fi întrupat cumva în acea vietate. Era vizibil că vrea să-mi transmită ceva, dar încă nu intuiam ce anume. Singura posibilitate de a afla era să o urmăresc zi şi noapte. Primul pas a fost să-i câştig încrederea cu nişte mâncare. Abia din a treia încercare, am reuşit să pun mâna pe ea şi s-o prind. I-am ataşat o zgardă prevăzută cu GPS, care îmi transmitea în timp real, unde se află şi ce traseu parcurge în fiecare zi. Informările, primite sub forma unei hărţi pe care era marcată fiecare mişcare a ei, nu m-au ajutat prea mult. Reuşea cumva să parcurgă distanţe halucinant de lungi, iar traseele erau foarte încâlcite. Mă aflam prins în acest labirint de speranţă şi incertitudine. Atunci a fost momentul în care am cedat. Am realizat că nu mai pot continua această cursă de urmărire de unul singur. Aveam nevoie de un interpret, de cineva care să analizeze datele, să facă nişte conexiuni între ele şi să găsească în final un răspuns la toate frământările mele.
M-am înfiinţat la Eduardo cu un DVD, cu tot ce strânsesem până atunci: trasee, timpi de deplasare, poze de pe teren. Înainte de a fi un matematician genial, ale cărui capacităţi intelectuale le admiram, Eduardo îmi era cel mai bun prieten, poate unicul pe care îl mai aveam. Rând pe rând, îi pierdusem pe toţi, mai ales după moartea Fernandei. Mă retrăsesem în propria mea lume, departe de tot ceea ce oamenii numesc, cu iz de sentinţă definitivă, normalitate. Rămas singur, am simţit că dădusem greş, dar eşecul, în general, este inevitabil. Întotdeauna va exista cel puţin o etapă a vieţii noastre, în care ne vom lovi de el, cu o singură excepţie. Îl putem ocoli, doar dacă ne hotărâm să ducem o viaţă într-atât de prudentă, încât la sfârşit, vom realiza că nu am trăit deloc, ceea ce practic, echivalează tot cu un eşec. Eduardo a fost singurul care m-a înţeles, poate şi datorită faptului că amândoi aveam în comun o lume construită după propriile noastre reguli. A lui, ce e drept, era mult mai riguroasă, pentru că avea o viziune asupra lucrurilor ce deriva oarecum din solipsism.
L-am găsit fumând tacticos dintr-o narghilea, lângă fereastra micului său apartament din favela Rocinha. O aromă grea, dulceagă, plutea în încăpere, facând aerul irespirabil.
-Ştiu că eşti atras de cultura orientală, în general, dar instalaţia asta scoate un fum groaznic, i-am zis, tăind disperat fumul cu mâna.
Am profitat de ocazie şi am scos capul pe geam, ca să inspectez împrejurimile. Îl întrebasem de mai multe ori în trecut, dacă nu l-ar interesa să se mute de acolo. Ar fi avut posibilitatea financiară de a o face, dar de fiecare dată îmi răspundea că el oricum nu obişnuieşte să iasă din casă prea mult şi ca atare, nu-l interesează cât de rău famat e cartierul în care stă.
Rocinha, cea mai mare favelă din Brazilia, cu cei peste 250.000 de locuitori ai săi – deşi statisticile guvernamentale menţionează de obicei un număr mult mai mic – se întindea pe un deal abrupt, la doar câteva sute de metri distanţă de plajă. Oamenii stăteau îngrămădiţi în case dărăpănate sau blocuri cu trei-patru etaje, aflate la cheremul unui soare nimicitor. Ardea atât de viu, încât cei de afară se aplecau sub greutatea căldurii ce ajungea de la sute de milioane de kilometri depărtare. Era ora când şi umbrele erau la fel de puternice. Unii le căutau pentru a se adăposti, eu le scormoneam cu privirea, pentru a dezgropa adevărul. Ghemul alb, cu luminile sale verzi-albastre, nu se întrezărea deocamdată nicăieri.
-Te servesc cu ceva? Eu tocmai sunt într-o pauză de la lucru, aşa că, ne putem întinde la vorbă cât doreşti. Eduardo îşi strânse foile împrăştiate pe biroul său modest.
-Un pahar cu apă…şi aş mai avea nevoie de toată intuiţia şi priceperea ta. Am scos DVD-ul din buzunar, apoi i-am povestit pe scurt toată istoria care mă obseda de ceva timp.
Ca într-o transă, şi-a copiat datele pe propriul lui calculator, a suprapus diagramele traseelor zilnice, probabil ca să vadă ce puncte comune existau între ele. Într-un final, a introdus locaţiile GPS într-un set de ecuaţii ştiute numai de el. Degetele îi fugeau pe tastatură cu rapiditate, fără ca măcar să se uite la ea. Când a terminat, a studiat cu atenţie pozele făcute de mine. M-a întrebat apoi, despre diverse date calendaristice pe care le-am corelat cu surprindere şi cu o îngrijorare crescândă, cu evenimente semnificative din viaţa mea. Rând pe rând, am recunoscut data la care, în copilărie, suferisem nişte arsuri groaznice pe un picior, momentul în care noi doi ne cunoscusem, data la care absolvisem facultatea, cea în care o întâlnisem pentru prima oară pe Fernanda sau cea a accidentului în care ulterior am pierdut-o. Odată cu lăsarea nopţii, i-am cerut voie să mă culc în patul lui, în timp ce el, ca un posedat, a continuat cu asiduitate să înşire cifre şi variabile pe hârtiile ce scăpaseră ca prin minune, furiei instrumentului său de scris. M-am deşteptat brusc, zgâlţâit de Eduardo, pe la ora cinci dimineaţa. Era livid, însă ochii îi sclipeau de nerăbdare.
-E cazul să te trezeşti! Cred că totul are acum o logică. Ştii că lucrez de câţiva ani la o teorie care ar putea dizolva hotarele gândirii acestei lumi…
-Da, mi-ai povestit de mai multe ori despre ea, dar nu ai intrat în detalii, am dat eu din cap buimăcit şi totodată neîncrezător.
-Nu am făcut-o, pentru că nu era încă testată în mod practic, în viaţa de zi cu zi, şi în plus…e o teorie periculoasă, dar acum, lucrul acesta nu mai contează. Vezi, tu, Matheus, toate lucrurile sunt predeterminate, în concordanţă cu sisteme logice cunoscute sau încă necunoscute omenirii. Nu există un liber arbitru veritabil. Orice experienţă actuală este rezultatul tuturor experienţelor noastre subiective din trecut – gânduri, acţiuni, senzaţii, sentimente sau moduri în care ne-am comportat la un moment dat. Totul este guvernat de legea cauzalităţii. Ştiinţa a permis chiar şi până acum, individului, să prezică într-o anumită măsură viitorul, prin înţelegerea modului în care operează anumite legi, prin experimente şi observaţii repetate. În acest fel, oamenii de ştiinţă pot prezice cu mult timp înainte, apariţia cometelor sau data la care vor avea loc eclipsele, traiectoriile unor corpuri cereşti, rezultatul reacţiilor chimice ori al unor fenomene din fizică. Aplicând acelaşi principiu, putem face în aşa fel încât, să avem capacitatea de a prezice evenimente legate de orice persoană, în funcţie de interpretarea datelor prezentului şi trecutului fiecăruia. Oamenii funcţionează pe baza unor ecuaţii matematice şi deci, la fel ca în cazul unui corp ceresc, traiectoria lor în viaţă, poate fi prezisă cu acurateţe. Pisica a fost ultimul element în acest puzzle, cel care mi-a confirmat teoria. Nu ştiu cine este sau ce reprezintă, cine a trimis-o la tine şi în ce scop. Însă, prelucrând datele traseului pe care l-a parcurs până acum în fiecare zi, am observat că acestea se suprapun perfect peste cele mai importante evenimente din trecutul tău, într-o progresie cronologică. E ca şi cum ar fi vrut să ne ghideze cumva, să ne arate ce a fost şi…ce va fi.
În cameră se lăsă o tacere atât de adâncă, încât îmi puteam auzi respiraţia întretăiată.
-Vrei să spui că reies şi anumite informaţii ce nu se regăsesc în trecutul meu? am întrebat, pe un ton nesigur.
-Exact. De vreme ce nu se regăsesc în trecut, nu înseamnă decât un singur lucru, spuse Eduardo, ridicând mâinile a neputinţă. Sper că mă-nţelegi, asta nu e o formă de felidomancie, ci doar matematică pură.
-Este spiritul Fernandei, dintotdeauna am bănuit asta.
-Indiferent cine e, pisica asta trebuie să moară. Nu cred că e bine ca oamenii să-şi poată cunoaşte viitorul în cele mai mici detalii; consecinţele pot fi de neimaginat. Eşti singurul meu prieten, Matheus…n-am cum să fiu egoist, pricepi? Am întreprins această cercetare în numele ştiinţei, însă de-acum, ea trebuie să se oprească.
M-am ridicat şi am părăsit încăperea fără niciun cuvânt; eram prea tulburat ca să mai protestez ori să aduc vreun contraargument în discuţie. Trebuia s-o găsesc şi s-o protejez. Nu putea fi decât Fernanda, cine altcineva ar fi putut cunoaşte atâtea lucruri despre mine? Acum, că ştiam adevărul, aveam să fim din nou împreună. Gândind retrospectiv, nici măcar nu încercase să se ascundă. Disimularea, oricum nu fusese vreodată unul dintre punctele ei forte. Încă de la bun început, m-a privit direct în ochi, fără nicio şovăială, numai că eu am fost prea orb încât să văd dincolo de aparenţe. M-am înverşunat să persist în încăpăţânarea mea păcătoasă – să descopăr, să înţeleg, să interpretez totul de unul singur. Pierdusem astfel o groază de timp. Fernanda ar fi putut fi din nou a mea, chiar din clipa când ascultasem împreună Almost blue, în versiunea lui Chet Baker. O zărisem într-o după-amiază, printre oamenii strânşi în Piaţa Floriano în jurul unei trupe de jazz stradal. Nimerisem acolo, probabil nu întâmplător, chiar în momentul în care orchestra interpreta melodia noastră. Nici nu era greu s-o observi, albul ei contrastant atrăgea privirile pline de simpatie ale celor din jur. Un fior de gelozie mă străbătu, amintindu-mi scena. Poate că am fost un ignorant la început. Şi chiar dacă totul fusese atunci doar o vagă presimţire, de-acum, speranţa mea se împlinise. Iubeam o zeitate antică, o poveste fără sfârşit, o lucire a unui lac albastru, închis în zăpada vieţii.
După desparţirea bruscă de Eduardo, am căutat-o zile în şir, ca un nebun, însă fără niciun rezultat. Am găsit-o în cele din urmă, la ieşirea de pe o alee, chiar la câteva străzi distanţă de unde locuiam. Fusese proiectată acolo de impactul cu o maşină. Deşi zăcea pe caldarâm, probabil de câteva zile, cadavrul strivit nu-i putrezise încă, iar blana-i era la fel de albă. Ochiul albastru, singurul care îi mai rămăsese, mă fixa cu reproş – îmi spunea că durerea fusese greu de suportat, la fel ca prima dată, dar că n-o să renunţe, o să revină cândva…şi că atunci, o să fie pentru totdeauna.
„A story is not something of this world. A real story requires a kind of magical baptism to link the world on this side with the world on the other side.” (H.M.)